joi, 2 februarie 2012

ianuarie-mai, în fiecare an, comemorarea Mişcării Goma pentru drepturile omului



un text scris în februarie 2010, apărut parţial în "Timpul" şi integral în "Familia", între timp se împlinesc 35 de ani...



Mişcarea pentru drepturile omului din România ’77
– 33 de ani de izolare şi umiliri pentru Paul Goma –
Flori Bălănescu

Se pare că într-o ţară în care preşedintele a condamnat comunismul, pensiile celor care ne-au decimat elitele intelectuale, profesionale şi sociale nu pot fi (re)calculate după o raţiune care să menajeze ce a mai supravieţuit din fibra noastră morală. Totul a devenit din ce în ce mai confuz, de parcă am fi luaţi în stăpânire de o instanţă neidentificabilă. Astfel, suntem martorii unor situaţii în care colaboratori notorii, (auto)recunoscuţi, ai Securităţii sunt conspiraţi în continuare, prin intermediul CNSAS. De exemplu, Sorin Roşca-Stănescu strigă în gura mare că a colaborat cu Securitatea şi vrea să i se recunoască oficial acest statut, dar primeşte certificat de băiat cu dosarul curat şi onoarea nepătată...
Un contrascenariu pe măsura absurdului la care asistăm ar fi ca securiştii cu pensii nemeritate să se adune într-o Asociaţie a Foştilor Torţionari şi să dea statul român în judecată pentru că le încalcă dreptul legitim de a se căi prin reducerea pensiilor, ca prim pas într-un proces al comunismului, dovedit până acum o gargară propagandistică.
La soluţia normală (din perspectiva unui adevărat proces al condamnării comunismului, deci, şi a comuniştilor responsabili) a tăierii pensiilor nici nu avem curaj să ne gândim. O realitate criminală nu poate fi soluţionată, în sensul judecatei corecte, decât prin măsuri radicale. Altfel, totul este de suprafaţă. Torţionarii supravieţuitori n-ar avea decât să facă apel la asistenţa socială, de care poate beneficia oricine, în numele umanităţii. Dacă nu cumva sunt judecaţi pentru crime împotriva umanităţii şi ajung în puşcărie, aşa cum, iarăşi, ar fi normal.
Trăim într-o ţară în care apar ediţii fabuloase ale scrierilor unor indivizi care au hrănit prin supuşenia, delaţiunea şi micimea lor fiara comunistă, în care intelectualii cultivă confuzia şi dispreţul, iar posturile publice de radio şi televiziune fac reclamă deşănţată groparilor culturii române... În România, intelectualii „de marcă” îşi plâng de milă spunând „ce să facem, dacă n-am avut şi noi un Havel...”, eventual, „un Havel” care să ne fi picat precum para mălăiaţă, drept între ochi. Căci România este o ţară în care adevărul a ajuns otravă letală chiar pentru aceia care au avut de suferit. 

Alibiul postfactum al intelighenţiei române este: dacă n-am avut şi noi un Havel... Am citit-o şi auzit-o de prea multe ori, ca să nu ştiu că este un soi de axiomă a generaţiilor antedecembriste care au croit cutumele în spaţiul cultural (se înţelege, distrugând prin „rezistenţa” lor miezul a ceea ce ar fi trebuit să fie societatea civilă), şi pe care au grijă să le menţină astăzi.
Mă întreb, desigur, retoric, ce văd domniile lor în oglindă când, în cea mai aprigă intimitate, se privesc şi se întreabă: dar de ce n-am avut noi un Pleşu, un Liiceanu, un Breban, un Manolescu... un Săraru... un oricare ...escu, ...eanu... aru etc.?
Şi dacă cei ce nu au fost în stare să fie, dar azi au pretenţia că au făcut tot ce s-a putut, şi ar fi putut mai mult dacă aveau „un Havel”, îşi imaginează că pot „trece” peste Paul Goma, nu înseamnă că el nu a existat.
Alibiul intelectualităţii române este infirmat de o excepţie ce sfidează regula supuşeniei, laşităţii, meschinăriei şi a defetismului neaoş: PAUL GOMA.
Este convenabil să spunem că n-am avut „un Havel”, dacă nu avem curajul nici măcar acum să ne asumăm laşitatea de a nu fi fost precum aceia din ograda vecinilor. La fel de convenabilă este şi reţeta securistă, colportată cu aplomb de autoritate în materie: „Goma nu are talent”. Dar ce am făcut noi cu talentul nostru? Goma a fost „făcut” şi pederast, jidan, kaghebist, spion american, antisemit. Cu siguranţă, spre deosebire de noi, el a făcut istorie, nu a încercat să o saboteze. Ca şi când, ar fi careva atât de naiv încât să creadă că Tov’ Împuşcat şi braţul înarmat al revoluţiei sale desfăşurau dispozitive impresionante de compromitere şi dezinformare pentru orice băiat şturlubatic, real sau închipuit. Grav este că scenariile Securităţii au fost preluate cu nesaţ jurnalistic şi transformate în bombe de presă, aşa cum a făcut Cristian Tudor Popescu, în 1995. Titlul Gomora nu este justificat decât de ambiţiile sale literare, după cum reiese şi din mâhnirea jucată de a fi constatat că România nu a avut dizidenţi autentici, toţi (Goma, Petrescu, Cornea, Blandiana, Mazilu, Dinescu) l-au dezamăgit, pentru că „Nimeni nu se ridicase până la capăt împotriva unei idei şi în sprijinul alteia”. În fraza următoare răstoarnă timpurile, amestecă istoria, realităţile: „Toţi aveau ceva de smuls din cadavrele Ceauşeştilor, şi disidenţii în primul rând”. Cărţile lui Paul Goma (răsfoite, după cum mărturiseşte) sunt „crispate stilistic, ostentative, cvasinule ca literatură”. Dar nu reiese deloc din textul Dlui CTP cum se face că a sărit de la realităţi contestatare consumate în anii ’77-’80, la pretinse revendicări de după 1989 ale disidenţilor, care nu i-ar onora? În 1977, Dl CTP avea 21 de ani, în 1983, când Doina Cornea făcea samizdate, trimitea zeci de articole la Europa Liberă, era anchetată şi chinuită, CTP avea 27 de ani. Mai departe, câţi ani avea când au început să fie auzite numele unor Dan Petrescu, Liviu Cangeopol şi alţii? În 1998, când apărea la Polirom volumul Timp mort, CTP avea deja 42 de ani şi, mai ales, ar fi avut destul timp să-şi corecteze „viziunea” din 1995, măcar asupra unora dintre opozanţii regimului comunist. Că este dezamăgit, şi o spune cu accente destul de plastice, este dreptul dumnealui. Însă ca gazetar şi scriitor (după cum insistă chiar Paul Goma: scriitorul fiind acela chemat – trebuie să aibă şi chemare! – să spună adevărul, în ciuda oricăror comandamente) nu are voie să facă un puzzle mocirlos din biografiile şi suferinţele oamenilor care s-au sacrificat şi pentru noi. Ci nu pentru „parvenire”, o nuanţă a Dlui CTP care completează alibiul intelectualităţii scriitoriceşti. Nu am avut „un Havel”, „până la capăt”. Cu adevărat inadmisibil în textul Gomora este lipsa de onestitate intelectuală, umană până la urmă, vulgaritatea-i intrinsecă pe care o aruncă asupra personajului linşat: „Dând cu ochii de documentele din arhivele Securităţii, n-am tresărit. Gomora aceasta nu m-a făcut stană de sare. Tristeţea i-a închis inexorabil cercul. Goma primea bani buni, sume considerabile, în valută forte, pentru «literatura» disidentă care i se difuza în străinătate. Principala lui nemulţumire faţă de statul ceauşist era că nu-i publică romanele. Din propriile declaraţii, transpare obsesia statutului social, a parvenirii pe cale scriitoricească. Iar linsul cizmelor lui Ceauşescu (probabil preţul paşaportului), pus alături de vehemenţele ulterioare, pare mai dezgustător decât odele pentru Tovarăşul, produse cinstit şi consecvent, la metru. Schiţa de portret pe care i-o face Al. Ivasiuc – tot pentru uzul Securităţii – lui Paul Goma sună ca inscripţia pe piatra de mormânt a unei generaţii, a unei lumi, a unei vremi... Nici un strop de revoltă nu mă mai străbate. E un bun câştigat în anii din urmă. Am învăţat că moralitatea nu există în natură. E un artefact, o întortochiere inutilă a minţii umane. Nu are absolut nici o importanţă, absolut nici una – înţelegeţi ce înseamnă absolut? – dacă pe dinăuntru ai un boţ de gunoi sau un cristal de stâncă. E cât se poate de probabil ca, după ce vei muri, pe cristalul rămas între ciolanele tale să se cace câinii, în vreme ce boţul mizer, îmbălsămat şi pus în raclă de cleştar, să dăinuie decenii. Totul e cum se-aşează libidoul politic al lumii”.

Am putea lesne interpreta frustrările Dlui CTP ca fiind de natură sexuală, dar nu este intenţia noastră, în „compensaţie”, vărsându-şi oful pe opozanţii anticomunişti. Însă, nu bagă de seamă care sunt parveniţii literelor române (cei cu funcţii, vile, maşini de lux, pete la dosar chiar), şi nici detaliul: „Schiţa de portret” scrisă de Ivasiuc este o notă informativă dată la Securitate împotriva fostului său coleg de detenţie – Paul Goma. Ziaristul se entuziasmează ca un adolescent aflând despre faptele vitejeşti ale eroilor săi preferaţi din cărţi şi filme. Îl contrapune pe Paul Goma lui Dorin Tudoran, desigur, în defavoarea celui dintâi. Sunt convinsă că însuşi Dorin Tudoran nu ar avea atâta orgoliu încât să îşi asume rolul rezervat împotriva lui Paul Goma. Deşi CTP e convins că Goma nu a fost, precum Tudoran, un bărbat adevărat, un opozant veritabil (calităţi pe care nu ne îndoim că le are D.T.), te pufneşte râsul când citeşti învolburări de genul: Dorin Tudoran a rezistat tentaţiilor oferite de D.R. Popescu şi Croitoru, „Ca un om. Ca un om inteligent şi onest. Nu ca un personaj. Nici o clipă, Dorin Tudoran nu face apel la calitatea şi prestigiul său de scriitor. El nu cere decât drepturile sale ca om, liber să hotărască asupra destinului său şi al familiei sale. În spatele vocii lui se ghicesc parcă miile de chipuri ale celor care simţeau că înnebunesc în ţara-puşcărie a lui Ceauşescu. Pe Dorin Tudoran nu-l interesează «Europa liberă» («Eu m-am folosit de ei, nu ei de mine!») şi nu încasează valută pentru niscai texte protestatare – ajungând în America a început prin a spăla vase”. Firesc ar fi ca Dorin Tudoran să fie lezat de acest text. În primul rând, „personajul” Goma s-a refugiat din Basarabia, în timpul războiului, la vârsta de 9 ani; a fost vânat apoi prin România de Comisiile de „Repatriere” în URSS, cu ajutorul nepreţuit şi neprecupeţit al românilor fraţi, a fost dat afară de prin şcolile româneşti, părinţii i-au fost arestaţi, a mai făcut şi „niscai” puşcărie şi „niscai” domiciliu forţat în Bărăgan – vreo 7 ani în total. A trăit claustrarea, foamea, frigul, bătăile inumane. Iar D.R. Popescu şi Croitoru nu au cum să fie comparaţi cu Fraţii Şomlea, cu Goiciu de la Gherla, cu „Grenadă” şi „Sacou” de la Rahova, nici bătaia şi administrarea de droguri cu o discuţie mai aprinsă. E ca şi când am compara o grevă a foamei (la Gherla) cu o punere în scenă la Naţional. Se subînţelege, chipul lui CTP se ascunde în spatele vocii lui Dorin Tudoran, pentru că, e sigur, în spatele vocii lui Goma nu are cum. Nu este un secret, Paul Goma a muncit ca zidar, ca trompetist, ca fotograf, a muncit orice a fost posibil.
„Valuta” este unul din laitmotivele textelor „închinate” lui Paul Goma. Folosirea ostentativă în contexte diferite a unor substantive şi adjective, ce susţin logica internă a frazei, dar sunt în contradicţie cu adevărul şi evenimentele, este o tactică a diversiunii. Paul Goma nu a fost niciodată bogat, ba dimpotrivă, la Paris a ajuns şi în stradă, pentru imposibilitatea de a plăti chiria. Şi astăzi familia Goma o duce greu, scriitorul exilat (care anul acesta împlineşte 75 de ani) neavând vreun venit din partea statului român. Că doar în România şi-a făcut puşcăriile...
Dacă Paul Goma are deseori accente vitriolante este, ca să spun aşa, un drept pe care şi l-a câştigat singur, încă de pe vremea când era singur – singurul între scriitorii şi intelectualii din România care a avut curajul să îi trimită scrisori deschise lui Ceauşescu şi să se solidarizeze cu alţii care militau pentru respectarea drepturilor omului. Regretăm, dar CTP nu are acest „drept”, oricât talent l-ar vizita.
Dacă habar nu ai de istorie, măcar de ceea ce s-a întâmplat în 1977, ca „simplu” cititor poţi să te declari profund marcat de sensibilitatea şi justeţea acestui Superman al jurnalisticii româneşti. Continui să cred că România este sufocată de scenariile securiştilor (supravieţuitori privilegiaţi ai Securităţii) şi de o imensă pălăvrăgeală ce induce în eroare cu puseurile ei de falsă pedagogie naţională. Un scriitor, un ziarist, are obligaţia elementară de a citi întâi ce a scris cel supus linşajului public, dar şi ce au scris alţii despre el, apoi să pună în „context” zoaiele fabricate de Securitate pentru a-l compromite. Îmi vine greu să accept că un intelectual trecut de 40 de ani îşi mai dă voie să promoveze securisme. Ori nu a citit suficient despre cum acţionau tovarăşii noştri inteligenţi de la criminalul stabiliment, şi atunci trebuie să fie rezervat, ori are un interes asupra căruia nu este cazul să insistăm. Înaintea noastră şi-au mai exprimat şi alţii stupefacţia (v. Laszlo Alexandru, Între Icar şi Anteu), şi oricât vom încerca să devoalăm masca sub care se ascund frustrări şi interese, tot nu vom reuşi să contracarăm răul făcut cu bună ştiinţă de unul dintre publiciştii cu priză la public.
„Goma primea bani buni...”. Conform legii dreptului de autor (oriunde în lume), autorii primesc bani (presupunem că şi banii primiţi de dl CTP pentru cărţi sunt buni, poate mult mai buni decât cei primiţi de Goma pe vremuri). Aşadar, de unde o atare ţâfnă în tonalităţi ale urii de clasă? Despre banii aceştia (valuta, detestata valută, pentru care românii făceau puşcărie!! aceeaşi valută ideologică fluturată de mass-media în 1990, când cu Piaţa Universităţii!!) primiţi sau neprimiţi (pentru că se înfruptau tovarăşii din ei, inclusiv USR) a tot scris Paul Goma, inclusiv în textele publicate înainte de 1989. Nu este vina noastră dacă nu sunt cunoscute şi Paul Goma nu are de ce să-şi ceară scuze că a fost plătit pentru proprietate intelectuală.
„«literatura» disidentă...” Au scris destui profesionişti despre calitatea literară a scrierilor lui Paul Goma, ca să nu mai dăm cuvântul, iară, versiunii Securităţii, prin ghilimelele Dlui CTP, care simte nevoia, într-un text din acelaşi volum, să facă trimitere la o altă instanţă supremă: „De fapt nici «greii» de la «România literară» nu cred în Goma...”.
În februarie 1977, câţiva români doritori să obţină un paşaport pentru a scăpa din azilul psihiatric România şi-au pus semnătura, alături de Paul şi Ana Maria Goma, pe Scrisoarea ce avea să consfinţească Mişcarea pentru drepturile omului ce poartă numele Goma. Cu o lună înainte trimisese în nume personal o Scrisoare „Către Pavel Kohout şi camarazii săi”. La scurtă vreme, din disperare că prietenii scriitori („un” Breban, de exemplu) nu vor să intre în nicio horă care n-ar fi fost pe placul puterii, Paul Goma îi scrie lui Ceauşescu o scrisoare deschisă. Este un text demenţial, cum spun tinerii zilelor noastre. Fără fisură stilistică, ironic, tăios. În aceeaşi lună, Goma găseşte semnatarii pentru o altă scrisoare, în care punctează drepturile încălcate ale românilor, reuşind să inducă ideea de grup protestatar. Că după ce a fost dată publicităţii (adică difuzată prin Europa Liberă) aderenţii au început să se strângă cu sutele este o altă parte a poveştii, care confirmă importanţa gestului lui Paul Goma. Că 6 semnatari din cei 8 iniţiatori doreau numai să obţină paşaport şi să plece (au şi plecat!), asta nu diminuează cu nimic greutatea momentului. Dimpotrivă. Scrisoarea deschisă adresată Conferinţei de la Belgrad era rezultatul asumării-revendicării unor drepturi garantate de Constituţie, dar încălcate de regimul comunist. Încercarea postdecembristă a unora (care s-au ferit să se implice) de a diminua importanţa Mişcării printr-o etichetă cu damf peiorativ, precum „grupare de paşaportari”, este, nici mai mult, nici mai puţin, decât vulgară. Să ai curajul în România anului 1977 să te laşi descoperit în faţa aparatului represiv prin cererea publică a unui drept elementar – libera circulaţie – este o lecţie de civism pentru pretinşii verticali ce declară azi, punând carul înaintea boilor, că ei nu şi-au dorit niciodată să îşi părăsească ţara. Voita confuzie a lucrurilor este o parte a alibiului de care pomeneam. Să ştii că poţi ieşi şi intra liber din/ în ţară este, repet, un drept, nu un privilegiu (aşa cum a fost pentru foarte mulţi intelectuali, dintre care unii dovediţi colaboratori ai Poliţiei politice).
Să vedem, cu documente, cum este cu „obsesia” nepublicării romanelor, cu „parvenirea” şi cu, mai ales, „linsul cizmelor lui Ceauşescu (probabil preţul paşaportului), pus alături de vehemenţele ulterioare”...



1.        „Către Pavel Kohout şi camarazii săi

Bucureşti, ianuarie 1977
       Mă declar solidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea; situaţia Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – şi a României. Trăim, supravieţuim în acelaşi Lagăr, în aceeaşi Biafra (capitală: Moscova). Voi, cehii şi slovacii aţi avut un ‘68; polonezii un ‘56, un ‘71 şi un… mereu; germanii de est au avut Berlinul şi au un Biermann; noi, Românii nu avem asemenea repere. Dar nu totdeauna suferinţa este direct proporţională cu intensitatea strigătului de revoltă. Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii), voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei mai dureroasă, mai eficace decât una străină. Trăim cu toţii sub acelaşi călcâi (iar călcâi nu mai are nevoie de calificative). Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare.
       Ciomag-Căluş-Corupţie – iată (în limba română) cei trei C cu care cei doi C ne-au împins concetăţenii, pe scara istoriei, cu zeci, cu sute de ani îndărăt.
       Iată, însă, s-a dovedit (şi se va dovedi, în continuare) că se poate lupta împotriva degradării programatice la care este supus omul, la noi, în „socialismul”-stalinist.
       Cuvânt-Condei-Conştiinţă (coincidenţă în limba română: alţi trei C…) au tulburat digestia celor care, în numele nostru şi „pentru binele nostru”, ne-au călcat în picioare, ne-au pus să înălţăm piramide, ne-au întemniţat, ne-au pus căluş (pe care nu ni l-au scos decât pentru a ne permite să strigăm cuvinte de mulţămită), ne-au ucis. Digestia le-a fost tulburată şi am convingerea că nu doar atât: ci întreruptă pentru totdeauna. Şi nu pentru că ţelul nostru, cauza noastră sunt drepte – atâtea alte cauze drepte au fost înfrânte –, ci pentru că arma noastră este Cuvântul, cel mai tăios decât sabia. Sabie rusească la voi, sabie românească (indigenă, daco-romană, la urma urmelor sabia fraţilor noştri) la noi, în România, asupra capului nostru, al românilor – sabia va fi obligată să intre la loc, în teacă.
       Poate pentru măruntul, nesemnificativul motiv că o ideologie care, pe de o parte pretinde că se află în slujba omului, pe de alta taie capul omului, nu are nici o legătură cu ideea, nici cu omul.
       Sunt alături de voi, cehi, slovaci, unguri, polonezi, germani.
       Alături de voi se află sufleteşte mulţi, foarte mulţi intelectuali români, chiar dacă nu-şi alătură semnătura lor semnăturii mele.
                                Paul Goma”

2. Domnului Nicolae Ceauşescu

Palatul Regal, Bucureşti

Bucureşti, februarie 1977

Domnule Ceauşescu,
       Mă adresez Domniei Voastre în disperare de cauză. Sunteţi ultima speranţă a mea. Iată motivul:
       De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta ’77” nu mai am linişte – sunt convins: nici Dumneavoastră. Iată – mi-am zis, în sfârşit, glasul raţiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de ţară, devotaţi socialismului cer, nu răsturnarea guvernului (cum pretind răuvoitorii), ci aplicarea legilor existente, atât a celor interne, cât şi a convenţiilor internaţionale semnate, deci acceptate de către guvernul lor. Şi, din moment ce atâţia oameni şi-au pus semnătura pe această cerere, înseamnă, logic, că nu au ceea ce cer – altfel n-ar cere. Şi de ce nu au – ceea ce cer? Răspunsul este simplu: pentru că Cehoslovacia nu este o ţară liberă, nu este independentă, Cehoslovacia a fost ocupată de trupe străine care au impus ocupaţilor o politică străină. Cetăţenii nu se bucură de drepturile înscrise în Constituţia ţării lor – ca să nu mai vorbim despre cele cuprinse în Charta Drepturilor Omului sau în Actul Final al Conferinţei de la Helsinki.
       Că doleanţele semnatarilor „Chartei ‘77” au fost determinate de cauze reale, serioase – şi ce poate fi mai real, mai serios decât omul? – o dovedeşte componenţa grupului care a iniţiat această acţiune: nici picior de capitalist, nici urmă de mare-proprietar, nici de membru al vreunui partid fascist – nu: cei care au redactat „Charta ’77” se declară socialişti, unii sunt activişti de frunte, ba chiar membri ai guvernului comunist al lui Smrkovski, oameni care au vrut şi vor pentru ţara lor o orânduire dreaptă, democratică.

Domnule Ceauşescu,
       De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta ’77”, mă străduiesc să-mi conving cunoscuţii să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a slovacilor. Dar fără succes. Unii au refuzat, net, recunoscând cinstit că asta – adică solidarizarea – cade sub articolul cutare al Codului Penal; alţii nu cunoşteau articolul pe dinafară, dar cunoşteau, pe dinăuntru, Securitatea; alţii, ceva mai curajoşi, s-au declarat gata să semneze o scrisoare de solidaritate, dar indescifrabil; în fine, alţii mi-au propus să mai aşteptăm niţel, să vedem rezultatul – la-pauză: dacă acţiunea chartiştilor reuşeşte, atunci poate ne pică şi nouă, românilor, ceva din cuceririle cehilor, dacă nu, atâta pagubă, rămânem fără cuceriri, dar şi fără consecinţele pe care cehii le vor trage.
       Vă rog să mă credeţi că atitudinea concetăţenilor noştri m-a mâhnit profund: toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile ce li se cuvin, până şi ruşii (care ştim noi cine sunt ei…) strigă în gura mare că ei nu sunt liberi, că drepturile lor sunt călcate în picioare. Numai noi, românii tăcem. Şi aşteptăm. Să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea ce vor câştiga – în ciuda Securităţii.
       Un cunoscut, un Escu pur-sânge m-a jignit de moarte – şi nu doar pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice:
       – Domnule, dumneata te agiţi într-un anume fel şi vrei să faci anumite chestii care nu sunt specifice românului – deci nu eşti român!
       – Cum aşa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevărat, bunicul dinspre tată era macedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am şi ceva sânge polonez de la bunica dinspre tată – dar ce contează sângele – care-apă-nu-se-face? Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România (judeţul Orhei), pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mama îl chema Popescu şi pentru că (iar cu asta i-am închis gura!), pentru că închisorile mi le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite!
       – Bine, bine, să zicem că eşti român, a cedat Escu. Dar te comporţi ca un neromân!
       Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz:
       – Daaa? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e ne-român? Ba e foarte român şi cu toate acestea, în 15 august 1968 s-a dus la Praga, să-l asigure pe Dubcek de solidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condamnat, de la balcon, cu vehemenţă invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare ruşine şi că să nu se mai repete chestia asta, că-i de rău!
       Uite-aşa i-am zis. La care Escu:
       – N-ai decât să-i ceri lui Ceauşescu ce-mi ceri mie: semnătura pe scrisoarea de solidaritate cu cehii – aşa mi-a zis.

Domnule Ceauşescu,
       Înţeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lângă a unui simplu cetăţean – şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar dacă se va întâmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai, 50; măcar 10. Dar de unde atâţia?
       V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături…
       Există însă o soluţie: solidarizarea individuală – eu am şi expediat o scrisoare cu semnătura mea autografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi – la urma urmei şi pentru noi, românii…
       Cu totul, dar cu totul alta va fi situaţia dacă Domnia Voastră ar trimite o asemenea scrisoare, o declaraţie de susţinere a „Chartei ’77”. Sunt ferm convins: milioane de români vă vor urma exemplul şi se vor solidariza şi ei cu cehii şi slovacii.
       Făcând acest lucru veţi arăta că sunteţi consecvent cu declaraţiile făcute în 1968, veţi dovedi că, într-adevăr, luptaţi pentru socialism, pentru democraţie, pentru omenie. Asta, în primul rând.
       În al doilea, România se va putea prezenta la Conferinţa de la Belgrad cu fruntea sus. Cu speranţă,
                                                                                            Paul Goma”

/aceste două texte sunt citate din volumul Paul Goma, Scrisuri, 1971-1989, vol. I, în curs de apariţie la Ed. Curtea Veche)/


3.    SCRISOARE DESCHISĂ adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad
 – Rugăm ca Scrisoarea de faţă (căreia îi anexăm un exemplar din Constituţia R.S.R.) să fie difuzată în cadrul etapei pregătitoare a Conferinţei prin toate mijloacele pe care membrii organizatori le vor crede de cuviinţă: presă, radio, TV;
– În timpul Conferinţei, din momentul în care prezenta Scrisoare va deveni publică, vom aduce la cunoştinţa partici­panţilor Reuniunii semnăturile celor care, pe parcurs, vor dori să-şi manifeste adeziunea faţă de acţiunea noastră;
Semnatarii acestei Scrisori au fost aşezaţi în ordine alfabetică.
Anul 1977 a fost declarat An al drepturilor Omului; noi, semnatarii acestei Scrisori deschise adresată Conferinţei de la Belgrad considerăm ca un fapt de o deosebită gravitate necesi­tatea unei întruniri internaţionale până la cel mai înalt nivel care are ca scop fundamental apărarea drepturilor omului. Oricare ar fi statele în care acţiuni anti-umane au provocat această Conferinţă, protestăm împotriva tuturor formelor de opresiune ­fizică, morală, intelectuală –forme prin care în închisori politi­ce, în lagăre, în spitale de psihiatrie, în GULAG-uri mai vechi sau mai noi, prin violenţă şi minciună se calcă în picioare noţiunile de libertate şi demnitate.
În dictaturile contemporane formele esenţiale ale manifestărilor individuale şi sociale (artă, cultură, ştiinţă, crezu­rile politice şi religioase, conştiinţa naţională) devin cuvinte goale în slujba propagandei ideologice a dictaturilor respective. Pe de altă parte, drepturile garantate prin legile interne şi convenţiile internaţionale ratificate de guvernele statelor totali­tare nu sunt respectate; articolele din Constituţia R.S.R. referi­toare la drepturile civice (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la instruire (art. 21); la asociere (art. 27); libertatea cuvântului, a presei, a întrunirii, a mitingurilor, a demon­straţiilor (art. 28); libertatea conştiinţei (art. 30); inviolabilitatea persoanei (art. 31); a domiciliului (art. 32); secretul cores­pondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 33). Deasemeni nu este respectat dreptul la libera circulaţie a persoanelor, a ideilor, a informaţiei, iar dreptul la cetăţenie este transformat într-o obligaţie care nu serveşte cauzei progresului.
Peste tot în lume se vorbeşte despre demnitate, despre liber­tate, dar câţi oameni din ţările în care demnitatea şi libertatea există cu adevărat ştiu că sunt state în care oamenii sunt legaţi pe viaţă de pământul pe care s-au născut? Câţi oameni ştiu că există state în care, de zeci de ani votanţii votează… în unanimi­tate candidatul unic propus de putere şi împotriva votanţilor? Că există ţări în care cetăţenii sunt obligaţi să servească interesele statului - care sunt, de regulă potrivnice intereselor cetăţenilor? Că mai sunt locuri pe pământ unde convingerile sunt impuse prin forţă? Considerăm deasemeni că este inadmisibilă extinderea principiilor neamestecului în treburile interne (ale unui stat) asupra drepturilor (individuale) cetăţeneşti fundamentale.
În încheiere mulţumim călduros înalţilor participanţi la Conferinţa de la Belgrad reuniţi pentru apărarea libertăţii şi demnităţii oamenilor.
Bucureşti, 8 februarie 1977
Feher Adalbert
Gesswein Erwin
Gesswein Emilia
Goma Paul
Manoliu Maria
Manoliu Sergiu
Năvodaru Ana Maria /Goma/
Ştefănescu Şerban”
 /text citat din Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77/ Cod „Bărbosul”, Ed. Polirom, Iaşi, 2005/

Cred că este inutil să insistăm asupra unei fraze scrise de Paul Goma în declaraţia semnată la 6 mai 1977, înainte de „liberarea” de la Securitatea din Rahova (Bucureşti). Fusese arestat la 1 aprilie, răstimp în care anchetatorii l-au torturat în fel şi chip, aducându-l în pragul nebuniei şi al morţii prin drogarea cu o substanţă ce nu lăsa „urme”. Crezând că face o mare descoperire, CTP a reprodus declaraţia dată în condiţii de claustrare, a întors-o pe toate feţele, dându-i conotaţii de hârtie fondatoare a imposturii lui Paul Goma.
Câteva fragmente din Culoarea curcubeului:
Asta era. Greul de-abia începea. Războiul fusese cum fusese, dar pacea se anunţa tare grea…
Ce-or fi având de gând să-mi facă? Sănătatea – la pământ, crizele de inimă nu vin din senin, nu pleacă fără urme. Cu o maximă de 27 oricând te trezeşti mort, vorba ungurului; ori mai rău: paralizat. Însă nu sănătatea mea trupească îi preocupă (decât ca… pârghie cu care răstoarnă cealaltă sănătate, ne-trupească). Dar ce?
Răspunsul nu poate fi decât acesta: scopul lor este să mă mânjească. Nu ei, nemijlocit – ci să mă facă pe mine, să mă aducă până a mă mânji eu singur – mult mai eficace decât dacă ar face-o ei. Sistemul lor represiv este structurat, nu doar pe pedepsire (cumplită), ci pe «reeducare». Or ce le-au făcut studenţilor de la Piteşti? Tortura, de neimaginat era nu scop, ci mijloc – de a-l aduce pe «bandit» să se tortureze singur, să se scuipe singur, să se mânjească singur cu căcat; şi ce le-a făcut, după ‘60, deţinuţilor de la Aiud, de la Botoşani, oameni îmbătrâniţi în închisori, a căror speranţă era pe cale să se stingă?
Să fie printre cititorii presei româneşti unul singur care să creadă că Radu Gyr, Nichifor Crainic erau «sinceri» când scriau cu sânge, sudoare, lacrimi, căcat ceea ce scriau? Nici măcar securiştii care i-au «lucrat» ca să ajungă unde au ajuns nu au crezut în sinceritatea victimelor-totale care au fost cei doi. Dar Securitatea, deci partidul avea nevoie de altceva: de omul distrus – ca om, ca simbol al unicităţii, deci al rezistenţei la uniformizare. Şi nu lichidându-l fizic (l-ar preface în martir!), ci obligându-l să se împroaşte singur cu bale, cu scuipaţi, cu noroi; cu păcate, cu căcat(e).
Asta era, asta este. Cei din jurul meu ştiau bine că, până la arestare am avut o «atitudine» care, fără a fi rigidă, sfidătoare, era totuşi una fără compromisuri. Cordoanele de «Miliţie», ameninţările, chiar pumnii lui Stump nu mi-a modificat-o, deşi nu o singură dată mi-a fost frică; generalul Romeo Popescu nu m-a cumpărat cu… teancul de paşapoarte pentru familia mea şi prietenii şi vecinii şi cine s-ar fi nimerit, cum mi-a promis prin Manolii, după cum Burtică nu m-a cumpărat cu promisiunea de a-mi edita cărţile. Or un asemenea animal-care-nu-există nici nu-trebuie-să-existe! Ori să fie niţel sinucis de tot, de tot…, ori să fie sinucis – nu de tot – ci numai… moral.
Răsfoiesc un dosar, fără să fiu atent. Mă întreb, intens: ce metodă vor fi ales, ca să mă distrugă? compromită? murdărească? sinucidă?
(...)
«Un cuvânt, un cuvinţel – scris»…
Dacă accept, dacă mă las, altul are să păşească pragul închisorii, altcineva are să se libereze – libereze-se!
Şi dintr-o dată îmi aduc aminte de Testament!
Doamne Dumnezeule, dar asta-i salvarea mea: nu iertarea
păcatului – ci absenţa lui! – fie numele Domnului binecuvântat!
(...)
Am ajuns la «rădăcinile» lotului – şi care nu puteau apărea în boxă, alături de principalul vinovat: eu –  «Nazistul Heinrich Böll» – căruia îi adresasem o scrisoare deschisă – «dovezile»: nişte tăieturi din ziare; «Colaboraţionistul Pierre Emmanuel» – şi lui îi adresasem o scrisoare deschisă, dovezile erau tot tăieturi din ziare; «Misticul înrăit» Mircea Eliade; «Legionarul» Emil Cioran…
Mai figurau – pe poziţii modeste – Ştefan Baciu, Vintilă Horia, Ion Cuşa, N. Caranica, L. Mămăligă, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase…
Cu toată gravitatea situaţiei, m-am pomenit râzând: Într-un asemenea «lot» merită să mărşăluieşti - până la zid!
(...)
Nu mi-a fost greu să deduc cui îi erau destinate còpiile albastre, doar cu majuscule scrise: lui Ceauşescu!
(...)
Nota informativă a lui Ivasiuc se afla în dosar în ziua de 1 mai; în 2 mai dispăruse…
(...)
Unul din procesele-verbale redactate de Bistran suferise o modificare după încheiere, deci după semnătură…
(...)
În legătură cu cărţile mele nepublicate în România, confiscate: la dosar figurau câteva «referate» aiuritoare, confecţionate de un «redactor» care nu ştia să citească, nu pricepea ce citeşte – semnate: «Expert literar: lt.-col. Adrian König».
La un moment dat carnea mea amorţită s-a trezit – pe jumătate de spaimă (întreagă). Îmi atârnasem privirea de eşarfa tricoloră de pe pieptul lui Ceauşescu din icoană şi mă rugam să mă ferească de aceea: vedeam, simţeam, miroseam primejdia apropiindu-se şi, ca în somn, nu mă puteam apăra, nu mă puteam ridica, să fug, nu puteam măcar urla, ca s-o sperii.
Şi, firesc, am izbucnit în plâns. Cu sughiţuri. Mă apucasem cu amândouă mâinile de tăblia mesei şi hohoteam, scuturat. Plângeam de ruşine, de vinovăţie – cum de putusem să-l iau peste picior, să-l ridiculizez, să-mi bat joc de el, un om atât de bun­înţelept-drept care decisese desistarea? Desistarea, desis’… Când, cu cine vorbisem despre asta, despre această noţiune care nu stătea bine în gura lui Grenadă – deci cu Grenadă? Dar ce vorbisem, doar refuzasem? A, da: Grenadă mă anunţase că ministrul, om bun-înţelegător îşi va lua inima-n dinţi? Aşa, în dinţi; şi-şi va pune obrazul. Pentru mine. De ce?, întrebasem, Grenadă spusese ceva cu o condamnare la moarte şi cu o comutare şi eu: Ce moarte, că încă nu m-aţi condamnat! Pă nu, da-i ca şi cum, d-aia tova’ ministru cere disistare. Ce-i aia desistare?, Grenadă mi-a explicat, ridicând din umeri, eu n-am înţeles, am zis că nu cer nimic, nu mă recunosc vinovat, apoi nu sunt judecat, ca să fiu condamnat la – şi Grenadă: Lasă, dom’le, că ştim noi, cerem respectuos desistarea, că dânsu-i înţelegător şi drept şi – avea o eşarfă tricoloră uite-aşa!
Un alt plâns, pornit mai târziu a venit alături de primul ­gândul: îţi mulţumesc, Doamne-Doamne, că nu-i aceea.
Am plâns – până am terminat. Apoi, uşurat, mi-am aşezat braţele pe masă, capul deasupra şi am închis ochii…
Făceam cumplite eforturi ca să joc credibil. A, nu: plânsul fusese sincer, sincer fusese şi somnul care mă fulgerase – dar cum altfel să amân, suprim clipa în care mi se va vârî între degete un stilou şi mi se va strecura o foaie de hârtie sub cot, pe masă?
N-am avut noroc: hârtia albă mi s-a pus în faţă, stiloul (al ministrului) în mână. Două cuvinte de mulţumire, alea le pui la urmă, începi cu cerèrea, adică Vă rog, în fine, ştii tu, după aia mulţumeşti pentru desistare, eşti un om binecrescut, cere scuze, scrie că regreţi şi că îi mulţumeşti pentru mărinimie.
Nu m-am lăsat. Îmi era somn. Nu eram în stare să înţeleg ce mi se cerea. Nu puteam scrie, stiloul nu voia să stea între degete ca lumea. Nu refuzam, nu vorbeam, nu explicam – nu puteam.
Nici ei nu m-au lăsat. Până noaptea, târziu, mi-au tot şoptit la ureche, m-au lăudat, mi-au comunicat că sunt cel mai mare scriitor român în viaţă, că romanele mele se vor publica, toate, în cel mult şase luni, că în vârful peniţei stiloului se află liberarea, libertatea – două cuvinte de cerère şi de mulţumire şi de scuză.
(...) mi-au făcut o injecţie în braţ şi mi-au dat pastile şi mi-au. Parcă mă simţeam mai bine. Mult mai. Din nou în biroul lui Grenadă. Ministrul a venit şi el, a plecat, a venit, a plecat – numai eu am rămas. Pe scaun. La masă.
Pe după prânz am început să vorbesc. Să spun că nu vreau. Că nu cerusem desistare, nu cerusem pentru că nu fusesem judecat-condamnat. Deci nu aveam de ce mulţumì. Ba da, ce: când primeşti ceva fără să ceri, nu mulţumeşti? Aşa se cade, să fii politicos, aşa sunt uzanţele între oameni civilizaţi.
Bine, am zis, îmi cer scuze că l-am înjurat pe Ceauşescu, ­puteam să-l fac de râs în termeni politicoşi, daţi-mi să scriu asta.
Am scris exact ce spusesem.
Grenadă nu s-a supărat pe faţă, a zis: Bună şi asta, o punem de-o parte, să încercăm alta, una mai adecvată.
Şi a început târguiala. Între timp ministrul venise cu un exemplar din Balzac tradus de Ana Maria – apăruse. Apoi cu un exemplar din Bunavestirea lui Breban – apăruse şi aceasta – i-am cerut s-o văd, s-o pipăi, s-o miros. Pe prima pagină Breban scrisese o lungă dedicaţie Tovarăşului Ministru Nicolae Pleşiţă şi Doamnei Sale Ioana (Maria, Ileana?) – şi încă alte multe cuvinte, toate cu majusculă.
(...)
Nu-mi aduc aminte ca în noaptea de 5 spre 6 mai 1977 să fi visat ceva, cu atât mai puţin liberarea. Cred că mi-a fost rău, dar nimic alarmant, probabil mă sufocam, pentru că dimineaţa colegul mi-a spus că horcăisem de moarte.
Imediat după deşteptare inima mi-a dat iar de furcă: bătăi neregulate, dublate, întârziate, zvârcolituri dureroase – şi senzaţia terifiantă de cap-mare. Aveam un cap foarte, prea mare, prea greu, dificil de păstrat pe umeri şi mai ales dirijat în echilibru, la cică, locul lui, prin lumea asta mare, cu drumuri numai serpentine.
Iar a venit doctorul – sau am fost dus – iar injecţie, iar pastile.
Sus, la Grenadă, dus de sub(ţi)ofiţeri. A venit ministrul.
M-au trezit zbierătele Sacoului: urla la Grenadă. Grenadă a zis că doctorul. A venit doctorul şi ministrul a răcnit la doctorul, că ce mi-a făcut, că-l împuşcă pe doctorul, că şi-aşa duşmanii zbiară că-i tratăm, ce dracu mi-a dat, de m-a adus în halul, că nu-mi pot da drumul aşa şi eu am zis să-l lase-n pace pe dom’ doctorul, dom’ doctorul fusese totdeauna drăguţ cu mine, dom’ doctorul îmi dăduse totdeauna medicamente, de ce să-l pedepsească pe dom’ doctorul – şi am început să plâng de mila amărâtului în halat alb care stătea cocoşat sub răcnetele lui Sacou şi zicea da, s’ trăiţi, da, s’ trăiţi – ca un tâmpit.
Ministrul a plecat Grenadă m-a dus în alt birou acolo iar mi-a venit să plâng – şi era şi Goran de faţă şi Grenadă mă tot futea la cap cu televizorul că să mă uit la televizor şi eu zicem Nu şi după aceea cu ziarul că să-l citesc şi eu ziceam Nu şi apoi a venit povestea cu hârtiuţa scoasă de Grenadă din buzunar că să mai scriu o dată chestia cu scuzele şi să introduc frăzulica:
«Totodată regret din suflet că m-am lăsat antrenat în acţiuni potrivnice statului socialist şi poporului român şi promit solemn că nu voi mai cădea niciodată în această capcană».
Asta era aceea. Cum or să-mi dea drumul, fără să obţină ceva la mână? De aceea îmi fusese frică, atunci când plânsesem pentru prima oară. Îl simţeam, ascuţit, pe Vasile hotărât să-mi zmulgă «frăzulica»; hotărât şi cu o răbdare de înger: în faţa mea se adunaseră vreo cincisprezece foi de hârtie pe care eu scrisesem că regret că îl înjurasem pe Ceauşescu, trebuia să-l fac de râs în termeni politicoşi toate «deocamdată nefolosibile», fiindcă nu conţineau frăzulica.
El zicea Nu-i bună nici asta deocamdată nu e folosibilă o punem de-o parte să încercăm alta mai bună care să conţină frăzulica şi eu ziceam Bine şi scriam ce mai scrisesem şi Grenadă
o lua de la cap şi la un moment dat m-a oprit din scris şi a zis Acum intrudu frăzulica şi mi-a pus peticul de hârtie în faţă şi eu am scris: «Şi acum introduc frăzulica pe care domnul colo’” – iar Vasile m-a înjurat de mamă.
Şi iar am luat-o de la cap.
Şi a dat Dumnezeu şi Vasile, după ce s-a uitat la ceas, a adunat toate hârtiile de pe birou, le-a pus într-o mapă de muşama neagră. A zis ceva cu Bine, mai vedem noi şi m-a întrebat dacă vreau să cobor la celulă să-mi iau bagajul şi eu am zis din inerţie Nu şi Vasile a trimis să-mi aducă bagajul şi să-l pună în maşină.
Câţiva m-au coborât în curte, m-au băgat într-o maşină, alături era Grenadă cu mapa neagră strânsă la piept şi Grenadă nu mai spunea bancuri, era foarte trist sau obosit, nu mă mai interesa, mă interesa dacă mă expulzează cu trenul, la graniţă sau cu avionul, la Otopeni şi îmi ziceam că nu scap eu fără frăzulică, or să mi-o zmulgă acolo, în gară sau în vama de la aeroport şi îmi ziceam că ce bine-i când eşti aşa, că nu trebuie să joci aşa-ul, să faci-pe, fiindcă chiar aşa-eşti – dar dacă asta o să-i ajute pe ei să-mi zmulgă frăzulica, aşa cum îmi zmulseseră toate maţele din cap, de rămăsesem cu el bun de-aruncat ca o cutie de conserve, goală; şi am avut dreptate, ne-am oprit în altă parte decât gara sau Otopeniul; a-ha, ăsta-i ministerul lor, aici.
Am stat foarte multă vreme într-un birou cu un Ceauşescu foarte mare deasupra mea şi după aceea cineva m-a dus într-o sală, într-o hală foarte mare cu foarte multe scaune în jurul unei foarte mari mese şi iar am stat şi, după ce am stat, au intrat trei inşi, pe doi îi cunoşteam, erau Sacou şi Grenadă şi de celălalt Sacou a zis că-i tovarăşu’ ministru-plin Coman şi Coman mi-a strâns mâna şi, clipind mereu, deşi nu era soare acolo, mi-a zis că el este foarte fericit că am primit înapoi titlul scump nouă tuturor de tovarăşe, că el îmi strânge mâna tovărăşeşte, că uite ce bun-mărinimos este tovarăşul Ceauşescu, ce bine că m-am gândit să-i cer graţierea, că dânsul numai lui Râmaru nu i-a acordat-o, dar să judec eu dacă Râmaru merita graţierea şi parcă Pleşiţă a intervenit să spună ceva, mai degrabă a intervenit pentru ca ministrul-plin să nu spună altceva şi ministrul-plin a zis Foarte bine, să vină! şi o uşă s-a deschis şi au intrat Ana Maria – fără Filip – şi socru-meu, fără Lulu, soră-sa, şi Ana Maria a început a striga Ce i-aţi făcut, criminalilor, când l-aţi arestat era om şi-acuma-i cârpă, ce i-aţi făcut? şi eu voiam s-o potolesc, s-o asigur că îi povestesc eu acasă, dar Ana Maria nu se lăsa, striga ceva cu pupilele – Ce i-aţi dat? L-aţi drogat, criminalilor!...”.


Ceea ce au aflat securiştii la un moment dat (din păcate nici noi nu vrem să aflăm la timp) a fost salvarea lui Paul Goma de la moarte. Greutatea cu care s-a reuşit scoaterea hârtiei din ţară, pentru a fi difuzată de către Europa Liberă, a făcut ca Paul Goma să fie chinuit o lună de zile. „Testamentul” semnat la 26 martie (fusese redactat într-o primă formă încă din 1976), cu aproape o săptămână înainte de a fi arestat, este revelator: „...Dacă, totuşi, voi fi privat de libertate, arestat şi condam­nat oricare ar fi organismele executante, oricare ar fi persoane­le cu care voi avea de a face – vreau să se ştie următoarele: a) mă voi opune prin toate mijloacele arestării mele – pe care o consider de pe acum ilegală; b) voi refuza să mă supun anchetei, oricare ar fi organis­mul, persoana care o va conduce; c) în cazul în care voi fi arestat – oricare ar fi forma detenţiei
– voi declara imediat (şi, dacă voi avea posibilitatea, în scris) greva foamei şi a tăcerii; d) în cazul în care voi fi judecat, voi contesta legalitatea instrucţiei şi competenţa completului de judecată. (...) să se ştie că «mărturisirile» sunt falsuri şi le socotesc de pe acum nule şi neavenite;
 În cazul în care organele de represiune sau persoane particulare vor produce, în sprijinul acuzaţiilor, «probe» (benzi magnetice, fotografii, filme, semnătura mea sau declaraţii «autografe), să se ştie că sunt falsuri şi le declar de pe acum nule şi neavenite.
 Dacă voi muri în detenţie (adică după momentul în care voi fi privat de libertate), ori voi suferi un accident - mortal (...) să se ştie că autorii sunt membri ai aparatului de represiune;
 Dacă voi fi acuzat de fapte de drept-comun (huliganism, parazitism, trafic de valută, furt, atentat la pudoare etc…), să se ştie că sunt minciuni, drept care le declar de pe acum nule şi neavenite;
 În cazul în care se va afirma că mi-am schimbat opţiuni­le literare, politice, etice ... să se ştie că sunt minciuni.
Această declaraţie-testament să fie dată publicităţii de către martorul meu – a cărui semnătură se află alături de a mea la patruzeci şi opt de ore de la arestarea mea...”.

Aşadar, Paul Goma, care cunoscuse încă din 1956 pe viu „secretele” Securităţii, a intuit ce avea să i se întâmple. În 1977 şi metodele Securităţii erau altele. Singura lui „scăpare” a fost că nu a putut să-şi controleze în totalitate creierul abuzat de tortură psihică, medicamente, droguri, nesomn (foştii deţinuţi politici trecuţi prin anchete ştiu ce înseamnă să nu fii lăsat să dormi).
Inflaţia de „ticăloşii” puse de CTP în cârca lui Paul Goma riscă să-i anuleze argumentaţia. Certându-l pe Laszlo Alexandru, ca pe ultimul inept (totuşi, L.Al. a citit cărţile lui Paul Goma!), nu şi-a imaginat că şi noi „se întâmplă” să mai cunoaştem „nişte oameni care refuzau sec mascarada comunistă şi aveau cel puţin la fel de mult de suferit, fără să pretindă şi să primească nici un fel de valută forte pentru asta”. Fraza este văduvită de logica formală. Paul Goma nu a cerut nimic, a fost beneficiarul unui contract absolut normal în lumea civilizată. Ar fi fost mai erou, mai pe placul cârtitorilor de azi dacă ar fi refuzat în anii ’70 să fie plătit? După cum spuneam, cunoaştem şi noi mulţi oameni care au avut de suferit, în grade diferite. Foarte mulţi deţinuţi politici, inclusiv semnatari ai Scrisorii Goma 77. Însă, pentru ce ar fi putut să „pretindă” (primească) ei mult diabolizata valută pe vremea lui Ceauşescu, dacă singurul care a avut curajul să-şi trimită cărţile în Occident a fost Goma? Şi, se ştie, valuta nu venea decât din Occident.
Încerc să înţeleg pe ce îşi întemeiază CTP răbufnirile de autoritate, de judecător situat deasupra tuturor, şi nu înţeleg: „Dacă un om obişnuit, care nu se pretinde a fi altceva decât un om obişnuit, a cedat în urma unui interogatoriu la Securitate, are toată înţelegerea mea [subl. m., F.B.]... Dacă însă cineva se încumetă să joace rolul opozantului de oţel, contopit până la depersonalizare cu cauza sa, incapabil de compromis, atunci mai bine crapă decât să pună condeiul pe hârtie şi să scrie o singură literă care contravine convingerilor sale, fie şi dacă e îndopat cu mama pastilelor”. Inutil de citat în continuare. Se pare că autorul acestor rânduri este un supraom, un zeu. Deţine şi mecanismele controlului de după pierderea controlului şi adevărul absolut. Nu are nicio urmă de îndoială atunci când îşi formulează verdictele. Şi ne ceartă pe noi, bieţii oameni, care habar n-avem de nimic. Rezultă că domnia sa este Omul – Reperul – care face cinste esenţei umane.
Se plângea într-un interviu că a fost transformat „la un moment dat într-un soi de călău oficial”. Ceea ce ne trimite la o spusă a lui Iorga: „Polemistul, când e convins, e un soldat; când e plătit, un călău; când e diletant, e un pervers”.
Cine a pus regimul comunist în pericol exprimându-şi public nemulţumirea a suportat consecinţe drastice. Opozanţii de după „revoluţie”, soldaţii de după război, curajoşii de democraţie (originală), eroii născuţi după ridicarea Cortinei de Fier... înmulţiţi precum melcii după ploaie... nu-l mai pot ucide nici simbolic pe Paul Goma, dacă nu a reuşit Securitatea. Mişcarea Goma a existat, a intrat în conştiinţa publică. Şi a făcut-o cu acte şi cu suferinţă, nu cu scenarii de dezinformare. Câţi dintre negatorii, minimalizatorii lui Paul Goma au fost aruncaţi în puşcării, în azile psihiatrice, în afara fiinţei lor – în angoasa morţii?
Alibiul conştiinţelor vinovate este un balon cu pucioasă. Talentul rezistenţilor prin tăcere, autocenzură şi cultură (Paul Goma a spus „paraliteratură”) ne-a alterat discernământul şi ne-a otrăvit sănătatea mintală. Nu mai ştim de ce atârnă viitorul a peste 20 de milioane de români, care încă mai dau semne că vor să fie trataţi cu respect. Toţi cei care ne-am format înainte de 1989 avem o conştiinţă mai mult sau mai puţin vinovată, însă nu în cazul tuturor ea a rămas şi o conştiinţă dedublată. Ceva esenţial este în neregulă cu noi atunci când lui Radu Filipescu îi sunt servite lecţii de retorică (nu era uşor să stai ani de zile în puşcăria Aiudului, în anii 80!, în timp ce poporul tău, cu jaluzelele trase, îşi dădea-n bobi să vadă când o să crape Ceauşescu?). La fel, atunci când un preşedinte care a făcut avere în timp ce noi mâncam pe cartelă, din marea milă a Inegalabilului Cârmaci, îşi permite să umilească un om ca Vasile Paraschiv, în direct, la oră de maximă audienţă, în aplauzele unor intelectuali lipsiţi de şira spinării (Paraschiv e un om care a cunoscut toate iadurile posibile pe pământul ţării lui, mai bine ar face românii să-i citească memoriile!). Când superoamenii noştri de cultură o iau în tărbacă, o maimuţăresc, când violent, când condescendent, pe Herta Müller (de ce? că a avut curaj să spună adevărul, că are nas pentru securişti, pe care îi miroase de la o poştă? nici ea nu are talent?) discernământul nostru este la pământ. În fine, când intelectualii de azi trec peste asemenea lucruri cu nonşalanţă (e mai de bun gust să ciocneşti o cupă de şampanie la palatul prezidenţial, să ai impresia că vei intra în istorie pe uşa din faţă, decât să fii solidar, să fii empatic cu inginerul Radu Filipescu, cu muncitorul Vasile Paraschiv..., cu netalentatul scriitor Paul Goma, cu neromânca scriitoare Herta Müller!) orice tratat, studiu sau eseu pe care îl semnează aceştia devine moralmente caduc.
Problema noastră să fie oare că n-am făcut, pentru că n-am avut „un Havel”? (Cine să ni-l fi înşurubat în creier şi în conştiinţă, ca pe un cip?)
Adevărata noastră zgaibă (care ne zgândără) este: Tu (eu) de ce n-ai (n-am) fost Havel? (Havel este mai talentat decât Goma, de-asta a avut succes în spaţiul public? Oare în România talentul şi moralitatea se exclud!?)
 Încă mai cred, încă mai sper că adevăratul nostru „un Havel” ar fi trebuit şi trebuie să mijească în creierul şi în conştiinţa oricărui intelectual român. Cine i-a împiedicat pe talentaţii noştri compatrioţi, indiferent de limba lor maternă, să fie „un Havel”? Cu siguranţă, nu Goma. El a avut curajul nebun de a fi „singur împotriva Lor”, cu alte cuvinte le-a ridicat mingea la fileu marilor noştri artişti întru toate. Istoria ne arată (aceeaşi istorie sabotată de români) că falnicii, talentaţii, rasaţii noştri intelectuali erau preocupaţi să prindă mingea pe sub fileu... ca să nu facă praf, să nu stârnească valuri... să nu fie luaţi la ochi.
Din păcate.
Patrioţii care nu doreau să îşi părăsească ţara aveau toate motivele să o apere semnând Scrisoarea, în chiar „anul drepturilor omului” (1977). Şi nu au semnat-o decât oameni obişnuiţi, cu excepţiile arhicunoscute: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. Este unul dintre cele mai aprige momente ale istoriei noastre recente în care ne-am autosabotat.
Pe 8 februarie 2010, s-au împlinit 33 de ani de când cei 8 au semnat Scrisoarea şi au trimis-o prin mai multe canale în Occident. A doua zi, pe 9 februarie, la mai bine de două săptămâni de când fusese trimisă, se citea la radio Europa Liberă Scrisoarea către Kohout... Mişcarea Goma prindea contur.
Oricât de retorice ar părea, câteva întrebări de bun simţ se cer formulate. În primul rând către preşedintele Traian Băsescu şi acele instituţii ale statului de drept, care s-ar putea autosesiza pentru a repara o nedreptate atât de mare. Poate domniile lor ar reuşi să elimine acest handicap istoric, printr-un simplu gest de voinţă politică (o expresie foarte îndrăgită în campanii). În acelaşi preţ, i-ar scăpa şi pe intelectualii noştri de trauma nedeţinerii „unui Havel”.
Ar fi un foarte nimerit exemplu pentru demararea „lucrărilor” procesului comunismului, dacă Preşedintele ar încerca un act de minimă reparaţie morală, din partea statului şi a poporului român, prin care Paul Goma să beneficieze, măcar după 20 de ani de la Revoluţie, de efectele Decretului 118/1990, completat cu Legea 221/1990. Toţi preşedinţii postdecembrişti ai Uniunii Scriitorilor din România nu au avut puterea (bunul simţ, colegialitatea, ruşinea, conştiinţa; curajul?) de a-i trimite lui Paul Goma o hârtie cu antetul USR prin care să-l înştiinţeze că a redevenit membru (reamintesc, l-au dat afară, făcându-se mici în faţa Securităţii, pe când era închis la Rahova, în ’77, bătut şi drogat, ca să moară). [Consiliul USR a îndreptat această situaţie pe 19 noiembrie 2011, adică după 34 de ani şi 7 luni – notă 18 dec. 2011] Poate că Preşedintele ţării, după ce va reciti Constituţia, o să reuşească să atragă atenţia asupra situaţiei nefireşti în care este lăsat Paul Goma.
Până şi din Comisia Tismăneanu a fost dat afară, chiar dacă nu apucase să intre, deşi se spunea că însuşi Traian Băsescu l-a vrut acolo. Este oare posibil ca statul român de drept, care încearcă să repare, măcar declarativ, consecinţele crimelor statului totalitar, să găsească soluţia de a nu-l mai umili la nesfârşit pe singurul nostru scriitor opozant autentic? Chiar nu poate statul de drept să facă lumină în privinţa cetăţeniei române, pe care statul totalitar le-a furat-o, precum hoţii de drumul mare, membrilor familiei Goma în noiembrie 1977?
Furia cu care se încearcă de ani de zile distrugerea credibilităţii lui Paul Goma (pe care nici măcar Securitatea nu a reuşit-o) este emblematică pentru ceea ce suntem astăzi ca naţiune. Goma nu e „vinovat” pentru că, la un moment dat, brutalizat, pierzându-şi stăpânirea de sine – nu din cauza cedărilor sale, ci din cauza criminalilor care îl drogau – a semnat o declaraţie ce i s-a băgat sub nas... Vina lui este că a ieşit din rând. Prea sus, prea în faţă. Când distanţele care separă fizionomiile morale sunt prea mari se încearcă distrugerea referinţei pentru a institui altă scară, alt cod. Şi în curaj, ca şi în frică, şi în suferinţă există trepte. Este lecţia pe care ne-o înfăţişează foştii deţinuţi politici. Aşa cum aceia care (deşi supuşi unor bătăi crunte, unor metode ce nouă ne par de necrezut, înfometării, frigului, umilinţelor, degradării umane) au fost închişi ani de zile dar nu au trecut prin „reeducare” au modestia, umilitatea de a spune „nu ştiu dacă aş fi rezistat de-aş fi trecut prin Piteşti...” (inclusiv Paul Goma a spus-o), tot aşa, aceia dintre noi care nu am luat nicio palmă de la Securitate ar trebui să avem onestitatea (faţă de noi înşine, în primul rând) de a nu-i judeca pe cei ce-au fost deasupra noastră, ca oameni. Care şi-au atins limitele omeneşti sub teroare.
Cei ce trimit în derizoriu gesturile unor oameni care-au fost verticali, atunci când nouă ne era teamă până şi să ascultăm bancuri, nu fac decât să justifice şi astăzi, la mai bine de 20 de ani de la căderea regimului comunist, crimele împotriva umanităţii pe care acesta le-a săvârşit.
Aici nu este vorba de a-i lua apărarea lui Paul Goma (se apără singur prin tot ceea ce a făcut şi a scris), ci de a restabili o balanţă a bunului simţ. În noiembrie a.c. se împlinesc 33 de ani de când familia Goma supravieţuieşte, la limita confortului material, dar la cea mai înaltă cotă a decenţei morale, în exil. Mai exact spus, în refugiu politic. Am explicat altădată care este statutul celor trei membri ai familiei Goma, în raport cu statul român. Am explicat şi aparentul paradox al existenţei azilanţilor politici români în condiţiile în care România este stat UE. Statul francez (şi el membru UE) le-a prelungit acest statut până în 2014. Ministerul Justiţiei din România şi MAE nu au decât să descâlcească această realitate. Deşi, ar fi fost mult mai simplu dacă cei trei şi-ar fi redobândit cetăţenia „din oficiu”, printr-un act formal emis de instituţia îndrituită. La fel de simplu, şi de normal, ar fi fost ca USR să-l reintegreze ca membru pe Paul Goma, tot din oficiu, deoarece nu a fost exclus ca scriitor şi nici deposedat de cetăţenie la cerere.
Dar România e o ţară sufocată de oameni talentaţi. Probabil de aceea, deseori, lucrurile simple nu ne sunt la îndemână.
Dacă securiştii, criminalii poporului român îşi aşteaptă sfârşitul în tihnă, fără grija zilei de mâine (unii au 90 de ani, şi pensii de peste 15 milioane de lei vechi, care tot cresc, în funcţie de grad), Paul Goma nu are dreptul nici la pensia legală de care beneficiază atâţia români, fără să se considere că ar fi vreun privilegiu.
Paul Goma nu este singurul căruia statul comunist i-a confiscat un drept inalienabil, dobândit prin naştere. Sunt şi alţi români care refuză să ceară un drept la care nu au renunţat vreodată. Preşedintele României şi Ministerul Justiţiei, în primul rând, dar şi celelalte instituţii ale statului, precum şi fulguranta noastră societate civilă sunt responsabili pentru felul inacceptabil în care sunt perpetuate efectele măsurilor comuniste.
Comunismul a fost condamnat pe hârtie, aşteptăm să fie şi judecat. Crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile.
O altă întrebare neinfirmată de istorie (aceea nefalsificată): ce nevoie aveam noi, cetăţenii României, de „un Havel”, atâta vreme cât l-am avut pe Paul Goma? Cred că răspunsul este, va fi încă multă vreme, examenul pe care-l tot pică şi trebuie să îl treacă intelectualitatea de la noi. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu