luni, 26 martie 2012

Ion Ladea: "Voi sta alături de tine PAUL GOMA, voi sta alături de atitudinea ta."


În cadrul rubricii „Actualitatea Românească”, din seara zilei de 13 aprilie 1977, postul de radio „Europa Liberă” a transmis scrisoarea scriitorului ION LADEA adresată lui PAUL GOMA la 17 martie a.c. / Scrisoarea a fost citită la 12 zile după arestarea lui Paul Goma/


Paul Goma și Ion Ladea se îndreaptă spre Ambasada SUA, 28.03.1977
Fotografie de filaj, CNSAS 
PAUL GOMA,
Întârzierea scrisorii mele atestă pertinenţa ei, un gest ca al tău nu se poate evalua în măsura ce i se cuvenea în structura  în care ne-a aruncat destinul. Te-am judecat cu măsura standard, cu măsura impusă de sistemul ce azi ne împresoară, te-am suspectat o zi provocator, care încerci să răscoleşti resursele latente ale unor oameni împietriţi în tăcere. Am aşteptat, era firesc. Dar infailibilii încrederii mele, de probitate incontestabilă ca NEGOIŢESCU, VIANU şi alţii au aderat la gestul tău. Iartă-mă, iartă o intenţie care a şovăit în a se preschimba în faptă, care a acceptat mântuirea doar după certificatul dovezilor. Pe toţi ne-a deformat sistemul, tuturor ne-a semănat în ogradă bănuiala şi teama, roadele terorii. Şi de teroare am avut cu toţii parte. Nu m-am încărcat cu suferinţele altora, îmi ajunge povara mea.
Închis la 13 ani şi judecat de Tribunalul militar, eliberat doar la un an, după o sentinţă de achitare, închis la 24 de ani şi condamnat, chemat mereu la cadre şi securitate şi sfătuit de activişti cu o blândă autoritate, de o ameninţătoare prestanţă, mi-am deformat spiritul în aşteptare. N-am abandonat, pândind ferestrele sistemului, le-am escaladat pe coordonatele ştiinţei. Mereu în umbră, am făcut medicină şi informatică, futurologie, am scris cărţi ştiinţifice, am scris versuri, am tăcut. Am tăcut şi m-am gândit la binecuvântările tatălui meu care zicea: „Ţi-e mumă patria şi iubeşte-o, iart-o odată, de două ori, de trei ori, dar dacă-ţi este vitregă, mai pleacă şi mai caută alte meleaguri căci Dumnezeu a binecuvântat întreg pământul!”. Şi mama mea gândea la fel şi chiar bunicii şi toţi au fost luptători în prima linie pentru pace.

Voi sta alături de tine PAUL GOMA, voi sta alături de atitudinea ta. Ea s-a completat prin manifestul lucid al lui NEGOIŢESCU, pe care-l împărtăşesc. E un suspin cinstit, un reqviem închinat culturii române, pe ogorul căreia a trudit întotdeauna.
S-a completat prin tristeţea lui VIANU, care plângea la îngropăciunea unei ilustre dinastii a culturii române. Le simt pe amândouă deopotrivă. Refulările generaţiei mele sunt selectate de cenzură. Un aparat constituit din oameni ascultători. Ei ascultau ordinul şi practicau lozinca. Discernământul lor avea criteriul profitului furişat şi mascat, acoperit. Valorile care prin destin au spontaneitate şi prin esenţă sunt neconvenţionale au fost topite şi îngropate, elanul a fost standardizat de către sindicat. Gestul aplauzei impus, impus entuziasmul, impusă bucuria. Libertatea visului se preschimbă în coşmar, mai cu seamă pentru cei care vorbesc în somn. Ne-am adaptat şi poate năzuinţele noastre ar creşte şi pe acest pământ ostil, dar zi de zi decretele şi arbitrajul celor ce au capturat steagul lozincii îşi schimbă pasul şi direcţia, îşi schimbă sensul şi textul, derută. Se recunosc greşeli trecute şi rănile pe care noi le-am suportat sunt oblojite cu promisiuni, care la rândul lor vor deveni false regrete.
Sub steagul internaţionalismului proletar, noi tremurăm de groază dacă vreun turist străin ne întreabă vreo adresă. Turnătorul, replică modernă şi mascată a delatorului, poate lua chipul iubitei sau al copilului. Instituţiile se amestecă în poezia intimă a sufletului nostru. Gustul ne este impus, nădejdile industrializate şi întărite statistic.
PAUL GOMA! N-am plâns de mult, de teamă ca plânsul să nu fie socotit o instigare la depresie. N-am râs de mult, de teamă ca râsul să nu fie inventariat ca o batjocură la infailibilităţi.
La 42 de ani ai mei, m-am săturat! Nu-mi pot identifica nici o şansă în situaţia dată. Şi vreau să plec în lume! Oriunde, în Sahara sau Groenlanda, mi-e absolut indiferent. Mă obligă jurământul lui Hipocrate, al meseriei mele, concretizat în conceptul de bine. Mă obligă binecuvântarea părinţilor mei, concretizată în conceptul de frumos. Mă obligă onestitatea mea de a nu transforma o bună intenţie într-un obiect de ilaritate, în faţa unui sistem al cărui singur argument este forţa, pavoazată cu lozinci flagrante, repetate până la obsesie. Plecând din ţară n-aş avea decât un singur regret, că las în urmă privirile triste ale celor ce nu mă pot urma.
Bucureşti, 17 martie 1977
Ion Ladea
(DUI Paul Goma, CNSAS)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu