sâmbătă, 3 martie 2012

Scrisoare către con-facebook-işti


3 martie 2012
Scrisoare către con-facebook-işti

Îi rog pe toţi aceia care au tendinţa de a pune pe pagina mea fotografii, colaje, texte care fac apologia puterii să se abţină. Vreau ca această pagină, ce-mi poartă numele, să mă reprezinte, totuşi, pe mine! Nu mă supăr dacă primesc felicitări, flori, linkuri de informare. Nu sunt absurdă.
Care-i marele schepsis, că peste moaca lui Iliescu o lipesc pe-a lui Băsescu sau pe-a lui MRU? Sunt nevoită să mă repet: sunt crescuţi din aceeaşi tulpină, cioburile unei singure oglinzi, care s-a spart în decembrie 1989, dar nu pentru a dispărea în nebuloasa defetismului românesc, ci pentru a difuza în toate straturile poporului român tratamentul cu picătura diversionistă a unei false democraţii (e democraţie numai pentru ei, care-s "mai egali" decât noi). În decembrie 1989, frica noastră, a majorităţii, de Securitate (a se citi comunism) a devenit o grea, şi se dovedeşte intratabilă, amnezie. "Organele n-au mâncat niciodată pâinea degeaba" spunea Soljeniţîn, şi cred că nici azi, când s-au privatizat monopolizând România, nu o mănâncă degeaba. Goma spune "Securitatea este Răul Absolut". Desigur, expresiile sunt aplicabile unui context ce trebuie cunoscut, însă mentalităţile şi ideologia aferente sunt recurente.
“Lumea are tot atâtea centre câte fiinţe vii există în ea. Fiecare dintre noi este centrul lumii, şi universul se despică în două când ţi se şuieră în faţă: Eşti arestat!” zice Soljeniţîn. Iată de ce eu nu cred în Ion Iliescu-Traian Băsescu-Mihai Răzvan Ungureanu-Vladimir Tismăneanu etc. etc. etc. Emil Constantinescu sau Crin Antonescu nu sunt decât nişte măşti tragi-comice. Într-o ţară în care comunismul a căzut oficial de la conducerea statului de 22 de ani este inadmisibil, este de-a dreptul criminal să îţi baţi joc de toate victimele autentice ale comunismului printr-o pseudolege a lustraţiei. Să ne lustrăm între noi, să ne rotim niţel, să le aruncăm fraierilor de cetăţeni români nişte praf în ochi, să-ncingem hora împăcării naţionale de ochii comunităţii europene – par să spună ei. Pe mine nu mă interesează unde şi cu cine s-a şcolit comandantul de detaşament MRUngureanu, întrebarea mea este: de ce unii ca el au ajuns acolo unde sunt? De ce V. Tismăneanu, care nu s-a remarcat prin niciun gest de ieşire din linie înainte de 1989, ba, dimpotrivă, îşi permite să-l înlăture pe Paul Goma. De ce acelaşi îşi permite să îşi aducă prietenii într-o comisie pentru „analizarea dictaturii comuniste” şi, mai ales, mă interesează de ce intelectualii români sunt atât de ahtiaţi să se încălzească la pieptul cald al puterii. Nu mă atinge deloc nici reproşul că aş fi nedreaptă cu Băsescu pentru că, vezi Doamne, a fost singurul preşedinte de după 1990 care a întins o mână empatică basarabenilor. Pardon? Să ne amintim un singur caz (nesemnificativ vor spune unii). Cine îşi mai aminteşte cum a fost expulzat Alexandru Vakulovski din România (când fotbaliştii de pe diverse meridiane primeau cetăţenia română în două săptămâni)? S-a iscat o mică furtună de presă, la care am participat şi eu. Abia în urma acesteia s-a luat decizia să se mai umble puţin pe la regulile de accedere la cetăţenia română. Nu pot să-i suport pe cei care îndeamnă de 22 de ani la linişte, nonviolenţă şi, mai ales, la răbdare. Păi câte popoare sunt la fel de „liniştite”, de „nonviolente” şi de îndelung-„răbdătoare” ca al nostru? Un popor atât de tăcut, resemnat şi dedublat încât a „scăpat” de comunism printr-o lovitură de stat (în care copiii ideologiei şi-au depăşit părinţii asasinându-i) supranumită strategic de artizanii ei – revoluţie.
Acum trebuie să aşteptăm rezultatul întâlnirii lui MRU cu Filat, mâine ce trebuie să mai aşteptăm? Astea nu-s decât chestii diplomatice. Realitatea rămâne mereu aceeaşi, pentru românii de dincolo şi de dincoace de Prut. Pentru că în decembrie 1989 puterea în statul român a fost preluată de garda de rezervă, iar acum au ajuns în frunte pionierii cu ambiţii politice, crescuţi în puf de familiile lor privilegiate, pe când românii, repet: în majoritatea lor, trăiau în lipsuri, unii hărţuiţi şi arestaţi de instituţiile represive ale statului comunist care i-a pus la adăpost pe toţi aceşti băieţi bine şcoliţi din zilele noastre.   
Aşadar, îi avertizez pe toţi aceia care mai trimit pe pagina mea de facebook însemne ce fac apologia puterii că le şterg, fără comentarii, însă ar fi mai bine dacă nu aş avea ce să şterg. Aşa sunt eu – căpcăună. Cui nu-i place cum sunt să posteze în altă parte. Nu am timp şi energie de pierdut în false dispute. Am convingeri bine delimitate.
Şi nu acord prezumţia de nevinovăţie niciunui tovarăş din fruntea bucatelor:
- până ce acela nu va ieşi în piaţa publică să se căiască în faţa poporului român, explicând de ce statul român de drept (în care dreptatea este împărţită de o justiţie coruptă până-n măduva centrilor vitali ai naţiunii) nu l-a repus în drepturi pe Paul Goma cu toate onorurile ce se cuvin unui om care s-a sacrificat pentru o comunitate care nu îl merită;
- până ce nu şi-a cerut iertare sutelor de mii de oameni care au înfundat puşcăriile comuniste şi urmaşilor acelora executaţi sumar la marginea drumurilor, pădurilor, în Valea Piersicilor - la Jilava, în subteranele Gherlei, celor împuşcaţi în sârma ghimpată şi în atâtea alte locuri, copiilor născuţi în puşcării – şi celor care şi-au recuperat măcar unul dintre părinţi şi acelora care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii;
- până ce intelighenţii neamului – deveniţi marionetele puterii – nu vor explica de ce nu le-a plesnit obrazul de ruşine când i-a ruşinat un om simplu ca Vasile Paraschiv, prin refuzul de a primi o medalie din mâna unui preşedinte care a condamnat comunismul de ochii lumii.
- până ce ministrul de Justiţie nu va face o declaraţie publică în care să explice de ce o instituţie a statului de drept, membru al Uniunii Europene, nu se autosesizează (nici când este sesizată – sic!) în legătură cu faptul că încă mai există români cu statut de refugiaţi politici; să ne spună şi dacă nu cumva este responsabilitatea instituţiilor statului de drept să găsească rezolvare urmărilor nefaste ale regimului totalitar care a stăpânit România şi românii 45 de ani. Cu atât mai mult cu cât acest stat democratic şi-a trecut în CV şi condamnarea comunismului. Cine a mai auzit de condamnare fără rechizitoriu, fără judecată? Comuniştii, că ei au practicat-o 45 de ani, cu ajutorul Securităţii, Miliţiei, Procuraturii, Tribunalelor. Chiar trebuie să avem continuitate şi în privinţa asta?
Chiar aşa, suntem blestemaţi ca în ţara noastră oamenilor de la Putere să nu le fie niciodată ruşine?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu