luni, 16 aprilie 2012

Scurtă privire - ep. I - Paul Goma, după 35 de ani de refugiu politic


Paul Goma, dosar penal
În perioada 1956-1968, Paul Goma este arestat, condamnat la doi ani de închisoare corecţională; la expirarea pedepsei este condamnat administrativ la 36 de luni, suplimentate cu alte 24. În urma unor memorii în care cere ridicarea restricţiilor domiciliare din Lăteşti - Bărăgan, pentru că avea amândoi părinţii bolnavi, este eliberat din domiciliul obligatoriu în februarie 1962.  În 1965, în virtutea unui decret care permitea foştilor deţinuţi politici să îşi continue studiile superioare, dă alt examen de admitere la Filologie, nefiindu-i permisă (ca altor fdp) înscrierea în anul III, acolo unde rămăsese cu studiile în momentul arestării din 1956. Este hărţuit în permanenţă de Securitate, care face presiuni pentru a deveni informator. 
1967 este anul în care devin publice, prin lectură în cenaclu, şi prin intermediul televiziunii austriece, primele fragmente din romanul "Ostinato", a cărui primă variantă este trimisă în Occident. În acelaşi an - 1967 - Miron Radu Paraschivescu pronunţă celebra caracterizare a lui Paul Goma: "este un Soljeniţîn român".

Verticalitatea umană şi intelectuală, talentul scriitoricesc au contribuit la renumele de "disident" şi nu invers. Pun expresia între ghilimele pentru că nu sunt de acord cu ea, deşi este folosită în istoriografia şi publicistica română cu această accepţie greşită, peiorativă, restrictivă şi minimalizatoare, confuză din punct de vedere conceptual, în cazul opozanţilor anticomunişti. 
Ca să nu mai fie şantajabil, renunţă la facultate.
În 1968, excedat de "grija" Securităţii, Goma i s-a adresat printru-un text intitulat „Justificare biografică” – un text scris mărunt de mână pe foi de caiet studenţesc, încheiat cu: „Am 33 de ani, sunt student în anul II, fac de două ori pe săptămână naveta la Domneşti, mă întreţin singur şi vreau să fiu lăsat în pace.
Bucureşti, 17 februarie 1968
Paul Goma” 
(Arhiva FOND INFORMATIV, dosar 2217 – vol. 3, filele 51-55)

În 1968 debutează cu greutate în volum, cu prozele scurte reunite în "Camera de alături". Trebuie să fii rău intenţionat şi cinic, azi, în 2012, să mai consideri că Paul Goma este lipsit de talent. Azi, când ştim cum a fost "lucrat" de Securitate şi de liota de scriitori informatori, de agenţii de influenţă ai aceleiaşi Securităţi, care sunt numiţi cu numele lor adevărate în planurile de măsuri aprobate de Securitate pentru compromiterea lui Paul Goma, începând încă din primăvara lui 1971, când a primit şi supranumele de cod: "BĂRBOSUL". Că scriitorii frustraţi din cauza meschinăriilor şi laşităţii nu credeau în ce colportau o demonstrează aceleaşi rapoarte şi note informative. Unul dintre cei care considera că Goma nu e lipsit de talent a fost chiar Ioanichie Olteanu, scriitor el însuşi, funcţionar docil în câmpul cenzurii, nimeni altul decât directorul editurii Eminescu, în perioada în care autorul romanului "Ostinato" încerca să-şi publice cartea în România, în româneşte. 
Paul Goma a fost transformat de regimul comunist cu sprijinul capital al breslei scriitoriceşti într-un paria al literaturii române: nu a fost publicat în româneşte (cu excepţia amintită, şi cu câteva texte în reviste) până în 1990, motiv pentru care opinia publică românească şi cititorii de literatură nu aveau cum să îl perceapă ca pe un scriitor român; după ce a început să fie publicat în româneşte, scriitorimea, lumea editorială, culturală şi intelectuală nu l-au asumat ca pe unul de-al lor, de-al nostru, dimpotrivă, a fost privit în continuare ca un corp străin, care, dacă până în 1989 impunea în rândul unora un oarecare respect, după 1990 a trebuit să fie rejectat cu totul, respins. De ce? Pentru că mediile amintite au crescut, s-au format şi s-au reeducat în mocirla securistă, în suspiciunea şi minciuna generalizate. Când românii au început să citească primele cărţi ale lui Paul Goma (nu traduse în limba română, cum încă spun unii şi azi, ci publicate în limba în care au fost scrise: româna!) "directorii de conştiinţă", "formatorii de opinie" etc. etc. s-au speriat şi s-au repliat. Prin tot ceea ce a scris şi scria, Goma punea în discuţie însuşi fundamentul lor moral. 
Scriitorii, criticii literari şi oamenii de cultură care îl citesc şi preţuiesc pe Paul Goma ca scriitor nu au decizie instituţionalizată. Din păcate.

Pentru lumea literară românească, Paul Goma nu a existat înainte de 1989 şi se doreşte ca el să nu existe nici azi. A fost mai confortabil ca el să fie "disident" şi "lipsit de talent". Dacă până în 1989 singurul lui volum în limba română - "Camera de alături" - a fost interzis, după 1990 cărţile i-au fost publicate (şi pe alocuri "topite") neprofesionist (cu excepţii excepţionale), cu mari greutăţi, în tiraje mici şi prost sau deloc distribuite. Către sfârşitul anilor 1970, "Camera de alături" era vânată în librării, pe tarabe şi în bibliotecile oamenilor, de către informatorii Securităţii. Nimic în România nu trebuia să amintească de existenţa lui Paul Goma. Măsurile de compromitere şi asasinare morală au continuat într-un ritm alert după exilarea din noiembrie 1977. Ofiţerii, informatorii şi agenţii de influenţă au lucrat din plin la colportarea şi plasarea versiunilor Securităţii în mediile occidentale, nu doar în comunităţile româneşti, ci şi în cele diplomatice străine. Astfel, au reuşit în bună măsură să îi afecteze imaginea şi credibilitatea chiar şi în ochii unor oameni care îl cunoşteau nemijlocit şi cu care se afla de aceeaşi parte a baricadei.
Astăzi, în 2012, aceia care au tăcut văzându-şi de interesele imediate - că au colaborat direct cu Securitatea sau numai prin consimţământ tacit - nu vor să se privească în oglindă. Se tem. Am privit în ochi, de aproape, informatori ai Securităţii, care se bat în piept cu pumnul moralităţii de tranziţie, deveniţi anticomunişti fervenţi după comunism, şi care vor să ne înveţe pe noi, ăştia mai "mici", elevaţia şi arta diplomaţiei... Nu mai cred în buna credinţă a celor care au făcut pactul cu Securitatea. Pot să explic şi uneori să înţeleg de ce oameni care au trecut prin calvarul puşcăriei politice au cedat. Nu pot să îi înţeleg pe cei care nu au fost în situaţia victimelor detenţiei şi totuşi nu au recunoscut nici după 1989 că au turnat despre rudele, prietenii şi colegii lor.
De aceea, nu mă interesează talentul estropiaţilor moral, aşa cum nu mă interesează să întind mâna unui ţăran sau muncitor care aruncă în spaţiul comun, public, gunoiul din curte.
Paul Goma este un om care merită respectul nostru. 
Paul Goma este un scriitor pentru care merită să-ţi laşi vanităţile.
Pentru că Paul Goma este unul dintre puţinele motive pentru care, din când în când, nu mă simt rău că m-am născut într-un neam blestemat să nu aibă grijă de conştiinţa de sine. 
Le mulţumesc pentru sprijinul moral şi logistic din ultimele luni, pentru firescul gesticii lor într-o lume coruptă, care nu mai ştie ce este normalitatea, doamnelor şi domnilor: Mariana Sipoş, Ştefana Bianu, Elvira Iliescu, Dana Tapalagă, Lorena Petre, Varujan Vosganian, Gelu Tofan, Valentin Ţepordei, Neculai Popa, Radu Ciuceanu, Constantin Buchet, Viorel Ilişoi, Dumitru Ungureanu, O. Nimigean, Michael Astner, Adrian Tofan şi le cer scuze celor pe care, poate, îi uit în aceste clipe.
Fără ajutorul lor, nu aş fi reuşit să îl reprezint pe Paul Goma în chestiuni ce trebuiau rezolvate de multă vreme. Sper să se întâmple cât mai repede. Nu mai am iluzii, nu cred în instituţiile statului român. Cred în câţiva oameni. Şi nu ştiu dacă este suficient.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu