luni, 1 octombrie 2012

2 octombrie 2012 - PAUL GOMA 77



La mulţi ani, Paul Goma! 



Paul Goma, dosar penal, 1956
 

Că lumea politică e plină de colaboratori era clar, că sunt peste tot, iar era limpede. Dar în halul ăsta? Şi intelectualii ăştia fini, profesionişti, şi-au găsit să intre în tot soiul de configuraţii puturoase. Înainte au rezistat prin cultură, după care şi-au luat revanşa. După atâta suferinţă meritau puţină recunoaştere, nu? Cei care s-au simţit mai tari în tupeu, din posturi bine situate, inclusiv politic, i-au aranjat bine, pe tonuri elevate de aristocraţi ai verbului, pe cei normali, aşa, ca Paul Goma. Asta nici măcar nu este o întrebare. Este scârba profundă din mine faţă cu tineta românească, cu hârdăul lăturilor morale. Este suferinţa mea cronică datorată sictirului şi miserupismului şi încârdăşiţilor care îşi trag spuza pe turta lor, ştiindu-se vinovaţi, fără urmă de căinţă, fără strop de compasiune, de solidarizare. Şi alţii sunt – cel puţin la fel de – talentaţi, pregătiţi în profesiile lor, dar n-au acceptat să se mânjească. Au preferat marginalizarea, condiţii de trai nesigure şi insalubre, şi, da, foamea.

(...)

Paul Goma, dosar penal, 1977

 
Nici un intelighent din ţara asta nu poate sta drept lângă un om simplu ca Vasile Paraschiv, decât dacă iese în Piaţa Universităţii şi urlă demenţial Am rezistat până mi-a ajuns căcatul la ochi! Şi nici un ‘telectual român nu poate cere îngăduinţă dacă îl aşezi lângă minerii din Valea Jiului şi în apropierea muncitorilor de la Braşov. Care au răbdat de foame până au început să urle „Noi nu mai vrem să mâncăm lături!”, arătând că sunt oameni, că ficţiunea n-a supravieţuit niciodată pe nimeni, prin cultură. Sau lângă toţi tinerii fără ambiţii de nemurire care au fost bătuţi, arestaţi, au făcut greva foamei, „doar” ca să ne atragă atenţia în anii 1970-1980 că în România comunistă drepturile omului sunt încălcate cu cinism şi dispreţuite de către omul cu puterea. Directorii noştri de conştiinţă au auzit-citit doar de Canalul din anii lui Dej. Ce-i priveşte pe ei, din anii lui Ceauşescu, nu este în chestiune, mă-nţelegi. Când ei „luptau” pe rupte, tăcând diplomatic şi semnând hârtii prin care „nu am făcut rău nimănui”, plecând cu burse în Occident, de li se auzea scrâşnetul dinţilor taman de la Paris, Londra, Washington, de bine ce ştiau să tacă, existau în România tineri care „făceau” Canalul, condamnaţi pentru „parazitism”. Anul 1977 – al lui Goma, al cutremurului, al grupului de la Canal – toţi morţi prea curând, dintre ei nemairămânând să depună mărturie azi decât Radu Negrescu-Suţu, al revoltei minerilor din Valea Jiului – este un ghimpe în coasta slăbită de conformism şi colaboraţionism a intelighenţiei române. Şi o ruşine. (În mâinile tale, Blumenthal, 2012)

"Ostinato" în traducere germană la Suhrkamp, 1971

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu