joi, 24 decembrie 2015

Goma. Îndreptarul meu

(text apărut în revista „Confesiuni”, decembrie 2015)
PAUL GOMA 80

 

 

Mișcarea pentru drepturile omului 77 – turnesolul nemulțumirilor sociale

 

Anul Goma 80, care nu este un an declarat oficial, ci doar unul în care noua serie de autor de la Ratio et Revelatio, începută în 2014, a intrat în forţă în conştiinţa editorială, un an în care Editura R&R din Oradea, IICCMER, Academia de Științe a Moldovei (nu a României!), Biblioteca Județeană „George Coșbuc” din Bistrița (Năsăud) şi câţiva oameni care încă mai rezistă în a-l citi, publica, susține pe scriitorul refugiat politic la Paris au încercat să onoreze și să fixeze mai bine prezenţa scriitorului Paul Goma în lumea românească de pe ambele maluri, fie literară sau „doar” normală. Am tot așteptat în 2015 ca românitatea constituită din zeci de milioane, acasă și aiurea, de-a dreapta și de-a stânga Prutului, în cele două țări care au ca limbă oficială limba maternă a lui Goma, limba în care îi place să fie citit, să fie impresionată de evenimente și demersuri oficiale, pentru ca măcar în al 26-lea ceas al devenirii noastre postcomuniste să putem spune că, în sfârșit, instituțiile statului de drept, oamenii care le dau substanța și direcția, demonstrează că arată respect față de simbolurile naționale. Pentru că, simbol al demnității naționale trebuie să fie recunoscut Goma. Însă, cum să ai așteptări de la autorități, când şi aceia care doar bifează o „activitate” nepopularizată în agenda lor editorială sau culturală nu îndrăznesc să vorbească despre Goma. Nu intenționez la final de an Goma 80 un text polemic, așadar, nu dau nume.

Îmi spun (ce ne-am face fără retorică, pe unde am scoate cămaşa!?) că a devenit obositor, redundant, inutil să ne plângem (unii dintre noi) că Goma nu e citit/ cumpărat, atât timp cât nu facem nimic pentru a-i promova cărțile, ba, parcă, dimpotrivă. Cine a vrut să dea „tunuri” editoriale trebuia să o facă la începutul anilor 1990, acum n-ar fi avut decât să câștige un ban muncit din tiraje constante. Dar nu a fost să fie. Publicat în ultimii doi ani de editori conștienți că este nevoie de cărțile lui, în ciuda realității că nu aduc și bani, Paul Goma îşi trăieşte la 80 de ani re-debutul în lumea românească, după o viaţă de scris şi consecvenţă etică. Este un caz atipic de celebritate, depăşind mult graniţele complexatei literaturi române, care își dă silința să îl rejecteze tocmai în virtutea centrilor nervoşi (sau nevralgici?) pe care fanii rezistenţei-prin-cultură şi apologeţii estetismului îi ocolesc cu proiect, în vreme ce Goma îi acţionează prin simpla sa existenţă (operă), fie şi de la distanţă, fie şi peste 100 de ani. Tinerii exegeţi vin, tot mai dezbăraţi de timiditate, din urmă.

Nu Goma este responsabil că nu-i sunt căutate cărțile, așa cum sunt căutate ale altora (popularizați pe toți pereții, pe toate... monitoarele), ci noi, noi cei care îl edităm, care îl minimalizăm, marginalizăm, ascundem sub tejghea. Mă introduc în plural, pentru că nu sunt niciodată mulțumită de ceea ce reușesc să fac pentru ca Goma să fie prezent cum (i) se cuvine în conștiința literară și istorică de la noi. Și dacă sunt nemulțumită de mine, sunt și de voi. Și dacă într-o zi aș simți că nemulțumirea mea față de voi s-a mai domolit, ar însemna că este momentul să mă autoflagelez mai puțin.

Pentru cârcotași&vânătorii de Goma: Nu, Goma nu este orice fel de scriitor! Așa cum nu a fost orice fel de român, înainte de 1989! Nu este ca mine, nu este ca voi. Când vă scoteați cărțile (auto)cenzurate habar n-aveați ce și cum scrie Goma, pentru că ale lui erau publicate numai în traduceri, pentru că el – repet, spre deosebire de noi – a refuzat și cenzura, și autocenzura, și paraliteratura! Goma a preferat să fie liber.

Nu încetez să mă surprind uimită în fața celor care au tupeul astăzi să repete – la adăpostul alibiurilor Securității: Goma nu are talent, față de cei care admit cu superioritate, sub pulpana unor foști critici literari: Goma e un memorialist fără talent literar. Când, e clar că aceștia nici măcar nu i-au citit cărțile. Până în 1989, pentru că nu le-au avut în românește (volumul de debut, apărut în 1968, a fost în vreo doi ani mătrășit de pe piață, din biblioteci, și, oricum, ce să faci cu un volumaș de proze scurte, despre care au scris, totuși, de bine, Lucian Raicu și Valeriu Cristea... Omul poate că promitea, dar, viața e tristă (nu-i așa?), de-acum publica pe alte meleaguri, nu ajungea la publicul-țintă, cititor de limba română, feed-back-ul era asigurat de vocile Securității: prin informatori/ colportori, prin Uniunea Scriitorilor, prin „Săptămîna” etc.); după 1990, părea că situația lui Goma intră în normalitate, câtă se prefigura ea a fi. A fost, într-adevăr, o părere. Nu voi relua detaliile poveștilor editoriale. Cert este că scriitorul a fost editat pe apucate, în tiraje mici (unele confidențiale, altele topite), cărțile sale nu au fost cu adevărat distribuite. Merita chiar un regim de personalitate care a marcat istoria celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea. De o atare lipsă de respect din partea congenerilor, cobreslașilor și establishmentului politic și cultural de la București și Chișinău nu este responsabilă excesiv-menționata lipsă de talent, ci postura de conștiință morală, cultivată de tot mai puțini dintre noi. Un scriitor netalentat „moare” de la sine, oricâți zei ai momentului l-ar discrimina pozitiv, un scriitor adevărat rămâne, așa cum rămâne Goma, prin acea calitate ce îi scoate din minți pe hăitașii care i-au luat urma: opera lui s-a născut din aceeași rădăcină cu istoria, în care scriitorul este parte.

Numele lui Goma era viu în timpanele tuturor celor care ascultau postul de radio Europa Liberă în 1977 și în anii următori, și el a rămas acolo, de unde, în 1990, ar fi putut fi pronunțat public, ridicat pe scut, drept modelul nostru, îndrumătorul nostru moral. Pentru noi, nu pentru sine. Paul Goma nu vrea preamăriri, ci normalitate, sunt sigură că se va supăra citind rândurile mele. Pericolul Goma a fost identificat de către noii beneficiari ai democrației de tranziție, școliți, crescuți mai ales în ultimul deceniu comunist să devină lideri ai construcției politice și culturale a României liberate de teroare. Unii antrenați de Servicii, alții de indivizi frustrați, care au făcut ciocul mic și joc de gleznă cu Partidul&Securitatea pentru a-și hrăni în vremea ciumei (roșii) visele de strategi. De aceea, prima ediție a Culorii curcubeului a trebuit să fie retrasă, topită (deși ar fi trebuit să se vândă în tiraje de sute de mii de exemplare la începutul anilor 1990, pentru că lumea știa cine este Goma, acel nebun care nu doar le vorbise românilor despre libertate, ci și suferise pentru libertatea lor!). Recitită astăzi, cartea-document Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor) este... cutremurătoare. Te zguduie, te revoltă. Doar dacă ești un om simplu, indiferent de vârstă (așa cum au fost majoritatea semnatarilor Scrisorii Goma în 1977!) sau foarte tânăr și nefiloxerat de școlile vedetelor care-și împart profitul de imagine și câștigurile financiare. Cărțile lui Goma nu sunt pur și simplu actuale (ce loc comun, nu-i așa?!), ci te lovesc în moalele capului.

Noua putere adusă pe valul civic (de o mie de ori sic!) și politic avea nevoie de un răgaz ca să preia pârghiile, să-și monteze mecanismele. Una ar fi fost să citești în 1990 un text precum Cenzură, autocenzură și para-literatură (scris în România comunistă, în 1972, și publicat în același an în Germania democratică, în „Die Welt”, în plină funcționare cu toate motoarele a Tezelor din iulie 1971!) și alta producții jurnalistice ad-hoc, scrise la „temperatura” intereselor și/sau confuziilor&manipulărilor din decembrie 1989, și ulterioare, prin care autorii lor își legitimau noile funcții publice și culturale. Teama noilor Puternici a fost ca nu cumva opinia publică să devină una reactivă, de revigorare a conștiinței demnității, citind cărțile lui Goma! Drept urmare, scriitorul a fost mușamalizat, împins spre periferii, în anii 2000 diabolizat prin antisemitizare – ultima și cea mai performantă armă de distrugere a unei voci libere în epoca retorismului drepturilor și libertăților. Lovitura de grație. Când nu ai argumente, tragi o bâtă în creștet, egal cu a pune o etichetă având efectele unei condamnări la moarte civilă.

Radicalizate de prezența lui Goma, frustrările din ultimele două decenii ale epocii Ceaușescu ar fi schimbat fața politică și moral-civică a României, s-ar fi transformat în curent majoritar de opinie. România ar fi avut, în sfârșit, societate civilă, nu figuranții de azi care se perindă prin bărcile Puterii. Ceea ce nu s-a întâmplat, formatorii de opinie, directorii de conștiință erau deja înscăunați. Și au putut pretinde după o vreme, tot acumulând putere, că neamul lor a fost lipsit de șanse, de noroc, pentru că nu am avut și noi parte de un Havel, pentru că nu am avut și noi o „disidență”, așa, ca-n Rusia, sau măcar ca-n Cehoslovacia și Polonia... motiv pentru care nu am avut nici Haveli, nici societate civilă, nici niște amărâte de samizdate (pentru că nu a fost nevoie, la noi s-a publicat tot ce a fost de valoare), nici nimic, am rezistat și noi cum am putut: prin cenzură, prin autocenzură, prin paraliteratură, prin conformism de toate nuanțele, prin plecăciune, prin minciună, prin pupincurism, prin nepotism, prin delațiune, prin trafic de influență – adică, prin coruperea și a ultimelor rămășițe de comportament, de atitudine, de mentalitate normale. Nu putem fi toți eroi, ca Goma, au mai zis ei și ele. Și multe au mai zis și au mai scris, și au semnat, cu mâna dreaptă, adunând scamele de pe un președinte, de pe al doilea, de pe al treilea, și au închis legea lustrației într-o butelcă de whisky și i-au dat drumul într-un canal; în vreme ce cu stânga condamnau comunismul din vârful peniței și îl împingeau pe Goma la colț, și îl puneau pe coji de nuci, și spuneau Adio, domnule Goma!

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu