marți, 15 martie 2016

Paradigma Goma



Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă. I.

La 12 martie 1971, Securitatea a deschis dosarul de urmărire informativă (DUI) „privind pe «BĂRBOSUL» (nume conspirativ)”[1]. Din primăvara anului 1966, când Goma propune romanul (care se va numi) Ostinato la ESPLA și până în martie-aprilie 1971, când este limpede că apariția lui în România este imposibilă, scriitorul nu face decât să testeze rezistența la normalitate a politicii editoriale și a mașinăriei ideologice. De 5 ani, i se refuză publicarea, posibilă numai în condițiile cenzurii. În 1967, scriitorul trimisese în Occident prima variantă a romanului. În primăvara aceluiași an, Miron Radu Paraschivescu, aflat în redacția revistei „Neue Literatur”, își aruncă ochii peste un fragment, pe care Anemone Latzina și Dieter Schlesak îl traduceau în germană. Cuvintele lui de atunci vor face înconjurul lumii: „Dar băiatul ăsta e un Soljenițîn român!”. Așa ajunge „băiatul ăsta” să citească fragmente la cenaclul lui MRP, unde e filmat de o echipă a televiziunii austriece. Ulterior, „Literatur und Kritik” publică un fragment de roman, tradus de Marie-Therese Kerschbaumer, pe care îl însoțește cu o notă bibliografică și un studiu dedicat literaturii române. „Cazul Goma” explodează public în momentul apariției romanului la Editura Suhrkamp. Onoarea regimului Ceaușescu e lezată mișelește, iar orgoliile scriitorilor români, solidari în mentalitatea capului plecat și a interesului editorial imediat, au rămas până azi avariate. În iunie 1971 (puțin înainte de Tezele din iulie ale tovarășului suprem!) editura germană distribuie un pliant ce anunță: „Paul Goma im Herbst bei Suhrkamp/ Ein rumänischer Solschenizyn”, text aplicat pe fotografia format A4 a scriitorului.
Să studiezi dosarele unui fost deținut/ urmărit din România comunistă este ca și cum ai căuta àcele în carul cu fân, pentru a definitiva un puzzle ce ar putea fi un traseu biografic. Rareori descoperi într-un dosar penal sau într-unul informativ documente arhivate după criteriul cronologic al consumării evenimentelor. Când se întâmplă, durează preț de câteva file consecutive. Dacă un DUI are 20 de volume sau mai multe, cercetătorul participă la o misiune de recuperare de destin din jungla poliţiei politice.
Urmărirea sistematică a lui Paul Goma a început în 1971, deşi nu a scăpat niciodată de vigilenţa organelor. Eliberat de la Gherla și transferat direct în domiciliu obligatoriu la Lătești, unul din satele MAI situate în Câmpia Bărăganului (noiembrie 1958), a fost permanent supravegheat. Dovadă, note informative timpurii, aruncate ici-colo prin dosare.
„Fotograful satului” Lătești era „ciufut, turbulent, agresiv și simpatic, era de o personalitate incipientă frapantă. Pus mereu pe proteste, pe demonstrații publice de independență”[2]. Stabilit în libertate controlată, alături de părinții săi, îşi câștigă o vreme existența tot din îndeletnicirea fotografierii, aşa cum ne lasă „mărturie” Securitatea, prin vocea agenților informatori. Lt. Szombati Emeric sintetizează la 22 ianuarie 1963 informațiile primite de la agentul „Țăranul Anton”: în satul Șercaia s-a stabilit „o familie în vârstă cu un băiat de circa 30 ani. El este fotograf și spune că are domiciliul forțat și n-are voie să se stabilească în nici-o localitate. Acum o săptămână a obținut buletin pentru Șercaia și locuiește împreună cu părinții lui la croitorul Vegh Andrei...”. Este retras, „sursa” nu îl cunoaște, nu l-a văzut niciodată, tot ce știe a aflat de la o operatoare de film, „tov. Laucine Eva, care a lucrat la el niște clișeuri [sic]”[3]. Agentul a fost instruit să urmărească pe viitor „activitatea fotografului”, „cu cine ia legătura, ce discuții poartă cu cetățenii din comună”[4]. Superiorul Lt. Szombati, mr. Zilcsak Otto a pus rezoluția să fie verificat prin șeful de post și să fie luat în evidență „la dosarul de problemă [de] cpt. Baban”[5]. Următoarea informare a lui „Țăranul Anton”, din 4 septembrie 1963[6], schiţează intriga unei nuvele, dacă nu chiar o proză articulată. „Fotograful” e domiciliat pe strada Vadului nr. 104, locuiește cu părinții. Lucrează la „Agrosem”, dar l-a întrebat pe agent dacă nu are un serviciu pentru el. Tatăl tânărului a fost în audiență la Sfatul Popular, informatorul l-a văzut coborând împreună cu inspectorul școlar Stoica, „explicându-i probabil despre fiul său, că a absolvit cutare și cutare, căutând probabil un post în cadrul învățământului pentru băiat”, care, de când s-a angajat la „Agrosem”, nu se mai ocupă de fotografiere. Paul e văzut zilnic pe motoreta lui, ducându-se la Făgăraș, ori la oficiul telefonic din Șercaia. „Relații prietenești” nu are. Din ianuarie până în septembrie, comunitatea din Șercaia își duce traiul obișnuit, cu micile găinării, cu inofensivele informări. Șase luni securistul și șeful postului nu se grăbiseră să afle ce este cu „fotograful” picat din senin în satul lor. După război mentalitatea față de străin s-a alterat odată cu însuși conceptul alterității. Lumea se obișnuise treptat să nu-și bage nasul unde nu-i fierbea oala interesului imediat, să reacționeze doar la întrebările Miliției și ale Securității. Formulate sau doar sugerate. Mr. Zilcsak Otto, obligat de funcție să fie vigilent, își exprimă nemulțumirea în apostilă: „Foarte rău dacă nu ați putut stabili cine anume este cel în cauză, foarte sumare sarcinile date. Urgent scoateți datele lui de la Sfat și să fie verificat, urgent la evidențele noastre. Apoi luat în evidență la grupa foști exploatatori”[7]. Enervat de ineficiența subalternilor, folosește de două ori cuvântul „urgent” și îl încadrează pe străin, provizoriu dar hotărât, la „foști exploatatori”. Mai târziu, când avea să afle că nu este decât fiul unor refugiați de război, basarabeni şi săraci, își va fi rânjit în barbă.
Ar fi fost interesant să aflăm când anume s-au dumirit „organele” locale ce este cu „fotograful”. Următorul document (cronologic) este o copie după Hotărârea de trecere în evidență[8], înregistrată de MAI, Direcția Serviciului Raional Făgăraș, la 22 iulie 1964 (poate că acum au aflat!), aprobată de șeful raional MAI Făgăraș, cpt. de Securitate Constantin Pîrvu. Câteva detalii îmbogățesc povestea despre „meseriile” și viața lui Goma: fotograf, dar nu la fabrica „Rulmentul” Brașov – așa cum reiese din redactarea ineptă; nu este cunoscut cu activitate politică. Prezentarea cea mai colorată pentru perioada 1963-1965 și-o face chiar scriitorul, în biobibliografia ce însoţeşte mai multe volume: „...lucrează numai în munci necalificate şi nepermanent(izat)e: muncitor zilier în construcţii, la Buhuşi, pe şantierul Casei de Cultură – deci tot în domeniu, atât, că în fier-beton; fotograf ambulant (nunţi, botezuri, înmormântări), prin satele din Rupea şi Făgăraş; trompetist de sâmbătă-seara (baluri, nunţi, hore); dezgropător de puieţi la pepiniera Şercaia; descărcător-încărcător de cereale în silozul din Şercaia-Gară; muncitor necalificat la forja uzinei «Rulmentul» din Braşov; merceolog la «Agrosem» Făgăraş – în fine: «tehnician» la Serviciul Tehnic al Întreprinderii de Gospodărie a Oraşului Făgăraş (vezi Ela, Bonifacia, Adameva…)”[9].
După ridicarea restricţiei domiciliare (1962) şi până la 16 martie 1964, când Întreprinderea Regională „Agrosem” îi întocmește Carnet de muncă, scriitorul muncește cu ziua, la negru, pentru o existență sumară și îngrădită. Acest Carnet, recuperat în 2012 de la Biblioteca Națională a României (fostă B. Centrală de Stat până în 1989), este cea mai fidelă oglindă profesională a scriitorului. Prima slujbă oficială este înscrisă de la 1 septembrie 1953 (-31 decembrie 1953) – instructor de pionieri la Școala de 8 ani Dacia-Rupea, apoi: instructor de pionieri la Școala Medie Rupea (16 ianuarie-31 august 1954), merceolog la  Întreprinderea Regională „Agrosem” (16 februarie 1963-12 februarie 1964, încheiat activitatea cf. art. 16/ 3 Codul Muncii), controlor tehnic la Uzina „Rulmentul” Brașov (15 februarie-12 iunie 1964, demisie), topograf-măsurător la serviciul tehnic de la Întreprinderea de Gospodărie Orășenească Făgăraș (3 martie-3 mai 1965, 3 mai-3 iulie 1965, angajat temporar), șef de rubrică cu 1/2 normă Uniunea Scriitorilor, Revista „România literară”, București (1 decembrie 1968, angajat temporar, schimbat funcția și încadrat definitiv ca redactor II la 15 noiembrie 1969, majorat salariul la 1 martie 1970, schimbat salarizarea la 1 aprilie 1971, schimbat gradația – cu același salariu – la 1 aprilie 1971, concediu fără plată la 1 decembrie 1972, încetat activitatea cf. art. 130/ alin i la 1 aprilie 1973), reia munca oficială la 1 iulie 1977, la Biblioteca Centrală de Stat, ca bibliotecar principal, cu un salariu de 1479 de lei, mult mai mic decât la Romlit, unde primise după majorări 2000 de lei. Am dat aceste cifre deoarece agentura Securității a reușit să inducă bibliotecarilor sugestia că ar avea salariul mult mai mare decât al lor, ceea ce nu putea să însemne decât că e omul organelor. Picat „din lună” ca bibliotecar, fără studii de specialitate și fără experiență, scenariul era garantat. Azi știm că a fost încadrat la BCS, în ciuda voinței sale, pentru a se „dovedi” că nu este maltratat sau marginalizat, ba, dimpotrivă. Carnetul de muncă a rămas „neîncheiat”. Din cărțile sale (și din dosare), aflăm că, în scurtă vreme, a refuzat să muncească acolo unde Securitatea a vrut să îl oblige. În 2012 a trebuit să înaintez o cerere către directoarea BNR pentru a fi completată ultima filă, astfel încât Carnetul de muncă să poată fi folosit în condiții legale la dosarul de pensionare. O doamnă foarte amabilă de la „personal”, deși tânără, știa cine este Paul Goma. A fost onorată să dea o mână de ajutor. 35 de ani, în Biblioteca Națională a României, printre angajați, fusese întreținut mitul Goma. Angajații din aparatul tehnic încă se mai întrebau de ce, dacă nu mai lucrează la ei, pe ultima filă a Carnetului său de muncă nu există nicio informație lămuritoare. După câteva decenii, Securitatea – odiosul stabiliment al înspăimântării – ne „oferă” răspunsuri.
De ce intră Goma în concediu fără plată la 1 decembrie 1972? Pentru că regimul Ceauşescu a vrut să scape de el, prin mărinimia lui Zaharia Stancu, președintele USR, care îl sfătuiește să accepte pașaportul. Și aceasta în țara în care pașaportul era monopolul bunăvoinței partidului-stat. Zgomotosul scriitor „necunoscut” [sic], bașca „netalentat”, devenise deja marca românească a opoziției la comunism, prin cărțile apărute în Occident. Din iunie 1972, de când a plecat inițial într-o excursie turistică, având viză de ieșire pentru trei luni, Securitatea a lucrat neîncetat pentru anihilarea sa. La expirarea celor trei luni, scriitorul a cerut prelungirea vizei, motiv pentru care – după cum vedem și din Carnetul de muncă – i se desface contractul de muncă de la Romlit cu litera i. Trăitorii în comunism știu că aceasta înseamnă pedeapsă, i = indisciplină.
Are prilejul să participe la lansarea proaspăt apărutului roman Die Tür (Ușa…), în cadrul Târgului de carte de la Frankfurt (octombrie 1972). O lună mai târziu, începe să scrie la Paris Gherla. La sfârșitul lunii noiembrie ajunge și Ana, soția scriitorului. Deși Zaharia Stancu insistase să plece împreună, iniţial soții Goma au hotărât ca unul dintre ei să rămână, pentru ca planul Securității de a-i face dispăruți în Occident să nu se împlinească. În iunie 1973 se întorc. Goma nu avusese niciodată de gând să „fugă”. Întoarcerea a fost inacceptabilă pentru autorităţi, sensibilizate până la obsesie după scandalul diplomatic şi mediatic de la Frankfurt, din 1971, când delegaţia României şi-a retras standul de la târgul de carte, în semn de protest faţă de etalarea unei cărţi „duşmănoase” și calomnioase la adresa socialismului. Spațiul gol al standului RSR a fost umplut de editorul german cu Ostinato. Insistența lui Zaharia Stancu nu venise pe un teren gol, ci pe unul abil pregătit. La începutul anului 1972, se făceau încercări dinafară de a-l extrage pentru o ieșire la libertate pe scriitorul care avusese succes în Germania, iar organele au exploatat oportunitatea, mizând pe rămânerea scriitorului în Vest. La 2 februarie 1972, Dieter Schlesak i se adresează lui Goma, deși nu e sigur că scrisoarea a ajuns în altă parte decât la Securitate:
„Cărţii i s-a făcut dreptatea cuvenită. Şi sper că va apărea odată-şi-odată în limba ei. (...) Am scris la Inter Nationes pentru invitaţie. Ar fi grozavă o vizită. M-aş bucura enorm să te îmbrăţişez.
Te sărut şi aştept veşti,
Dieter”[10]
Cu pete la dosar, atât de inconștient încât să contrazici normele conviețuirii pașnice din marea familie socialistă în anul Tezelor din iulie, nu puteai scăpa fără o corecție ca la partid. Informatorul „Radu Moldovan” povestește cum s-a desfășurat Plenara lărgită de partid a USR, din 15 noiembrie 1971, prezidată de „tov. Dumitru Popescu, secretar al CC al PCR”: „(...) Cineva din prezidiu a pus problema transfugilor şi a trădătorilor: Breban, Ţepeneag şi Paul Goma. Cei care au vorbit cu mai mult aplomb şi duritate în această chestiune au fost Eugen Barbu, Corneliu Leu, Ion Lăncrănjan, Nicolae Stoian etc. (...) Cam aceiaşi scriitori – şi alţii – au discutat şi cazul Goma, criticându-l aspru. (...) Paul Goma s-a justificat – pe scurt – cam aşa: câţiva ani de zile a încercat să publice cartea în ţară. A avut nenumărate audienţe la CC al PCR, la Secţiile Presă şi Propagandă, Literatură şi Artă. Nu i s-a aprobat publicarea. Cum o carte apărută în ţară poate apoi să fie publicată în străinătate, el a cerut să i se tipărească aici numai în 5 exemplare, ca apoi s-o poată trimite afară. Nu i s-a aprobat nici acest lucru”[11]. S-a hotărât ca discuţia despre excluderea lui Goma să fie reluată în altă şedinţă. La 7 noiembrie 1971, informatorul „Petrescu” relatează: „Stând recent de vorbă cu Ioanichie Olteanu, directorul Editurii Eminescu din Bucureşti, am aflat lucruri mai [sic] adevărate despre Paul Goma. I.O. îl cunoaşte pentru că romanul lui P. Goma a fost depus chiar la Editura Eminescu. Despre această carte I.O. mi-a spus că e scrisă de pe poziţii duşmănoase faţă de idealurile de viaţă ale societăţii noastre, dar că autorul nu ar fi lipsit de talent”[12]. Sau era prea talentat, prea liber. După cum o arată textele sale de atitudine scrise în România comunistă, scoase din țară cu strategii de care unii diplomați occidentali nu sunt străini, și publicate în timp util în Occident:
„Nici un cititor occidental n-ar putea să vadă vreun sens în discuţia absurdă, neomenească dintre cenzor şi autor, probabil nici n-ar considera-o posibilă. Nimeni nu va putea calcula vreodată cât timp preţios şi energie au fost irosite în astfel de «discuţii». Aproape nimeni din Vest nu va putea să se transpună în starea sufletească a autorului care se-ntoarce de la o astfel de «discuţie» la masa lui de scris, neştiind ce să facă: dacă respectă indicaţiile-interdicţiile cenzurii îşi trădează cartea şi intenţia cu care a fost concepută; dacă refuză «preţioasele indicaţii», nu mai poate publica. (...)
Dar o reabilitare prin colaborarea cu cenzura este imposibilă. Pentru că cenzura, această instanţă a interdicţiei, nu este doar duşmanul de moarte al scriitorilor şi-al literaturii, ci înainte de toate duşmanul de moarte al adevărului” („Die Zeit”, Hamburg, Nr. 39, 29 septembrie 1972)[13].










[1] Arhivele CNSAS, DUI nr. 2217, vol. 1, inițial dosarul a avut nr. 6201, deschis sub indicativul MAI, I/151. (cifra 1 roman, nu litera i mare).
[2] Adrian Marino, Viața unui om singur, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 96.
[3] DUI nr. 2217, vol. 3, f. 3.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, f. 4.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, f. 5.
[9] v. Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor), Editura Ratio et Revelatio, Bucureşti, 2015, pp. 19-49.
[10] DUI nr. 2217, vol. 3, f. 337.
[11] Ibidem, ff. 274-276.
[12] Ibidem, vol. 3, ff. 288-290.
[13]Problema principală a unui scriitor român: Cenzură, autocenzură, para-literatură. Drumul scurt de la adevăr la minciună, de Paul Goma”, în Paul Goma, Scrìsuri. I. 1971-1989, Editura Curtea Veche, București, 2010, pp. 40-43.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu