marți, 12 iulie 2016

fără voia voastră, Paul Goma!

text apărut în revista „POLEMICI”, nr. 5-6/ 2016


Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă. III.


Un popor se face pe sine prin memorie, nu prin «sabotarea istoriei»; nu poate fi popor acea comunitate (geografică, istorică, lingvistică) ce nu-şi asumă şi faptele rele, condamnabile ale înaintaşilor.”
(Paul Goma, 1995)


În campania neoficială pentru recentele alegeri locale, spaţiul Facebook a fost curentat din loc în loc de postări avându-l ca subiect exemplar pe Ion Raţiu, cel mai bun preşedinte pe care românii nu au avut minte să îl voteze, fiindu-i citate cu frustrare tardivă cuvintele ce exprimă esența democrației: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” Rațiu le-a rostit în anul morții noastre morale și civice. Alegerile din Duminica Orbului, 20 mai 1990, au reînmormântat România, după ce, în decembrie 1989 mâna destinului ridicase puțin capacul de pe sicriu. O manevră de resuscitare întreruptă, care nu le-a crescut brusc românilor organul pentru democrație, ale cărui rădăcini fuseseră smulse și locul lor cauterizat în 45 de ani de comunism. Mânat de dorința de a democratiza poporul din care se trăgea, Rațiu a revenit în țară împins de cele mai bune și dezinteresate gânduri. Era bogat, era cult, stăpânea mecanismele democratice.
Dar ceea ce nu am știut noi, alegătorii cu mintea trează, în mai 1990 era că „partidele istorice” își dăduseră obștescul sfârșit în timpul prigoanei dejist-staliniste. Ce mai rămăsese din ele a reeducat cu rezultate neaşteptate regimul Ceauşescu. Am avut nevoie de 27 de ani pentru această constatare. După lagărul democrației cu intrare liberă din Piața Universității (22 aprilie-15 iunie 1990), Mineriada din Iunie avea să fie pecetea criminală care a „promulgat” regimul neocomunist instalat în România, prin Ion Iliescu și FSN. Intelectualitatea noastră marcantă (ieșită pe scuturi din antedecembrism și înfiptă pe piloni rezistenți în postdecembrism) poartă responsabilitatea majoră a stadiului de incultură politică și civică în care se află poporul român. Fie printr-o rezistență foarte tolerantă la conformism înainte de 1989, fie prin/ sau și printr-o implicare suspect de nereținută în politică după 1989. Dacă înainte această intelectualitate nu a pus umărul la înfiriparea unei societăți civile, capabile să preia fluxul social și să-l îndrepte spre o reală democrație, după 1990 s-a trezit rezistentă-prin-cultură/ disidentă/ opozantă/ legitimată să se implice în politică și în afaceri în numele unei democrații pentru care luptaseră alții, un pumn de oameni, deveniți repede indezirabili și în noul regim al tuturor făgăduințelor.
Oricât s-ar lamenta azi cu talent intelectualii noștri marcanți, care au strâns grijulii toată crema de pe prăjituri, ei știu că se știe: nu au fost nici rezistenți, nici disidenți, nici opozanți față de regimul comunist. Au fost numai conformiști, fiecare după talentul său. Descurcăreți. Într-un asemenea peisaj nu este greu de decelat cum şi de ce Paul Goma a fost şi este respins ca un corp străin, ca o boală. Deşi, boala organismului românesc se numeşte corupţie, de la cea morală până la cea politică şi financiară. Goma este, în realitate, antidotul.
Dacă Raţiu a fost extirpat rapid în 1990, fiind perceput ca o ciudăţenie cu papion, eventual bun de stors bani, Goma avea să fie respins de toată suflarea (inclusiv de cea peneţistă, xiloferată de Securitate) în 1995, când propunea un program politic de președinte. Se putea intui de atunci, dar se știe azi că Paul Goma nu avea cum să participe, în mod real, la campania electorală din România și la alegeri. Sâcâit de impotența morală a bărbaților nației, a dorit să ofere un program amplu din care să se inspire alți candidați, în speță, cel mai intelectual dintre ei: Nicolae Manolescu. Cunoaştem felul lamentabil şi, aş zice, deloc surprinzător, în care s-a sfârșit epopeea politică a cunoscutului critic literar. Dar așa cum remarca Alexandru Pecican în 2012: „Paul Goma a fost și este un vizionar, vorbele sale din 1995 erau valabile atunci și sunt adevărate sentințe azi.”
Românii par a fi un popor din a cărui coloană lipsesc niște vertebre, un popor care clădește între sentințe (ceea ce nu au surpat peste noapte legendele și miturile). Sentințe date de alții sau pentru care a ridicat bucuros ambele mâini. Uitarea nu a fost și, cu atât mai puțin azi, nu este o soluție. Dacă ne-am prefăcut gata europeni și civilizați după 1990, indiferent de trecutul fiecăruia dintre noi, de deciziile noastre greșite, de adevăratele acte de trădare față de semenii noștri pe care le-au semnat „aleșii”, „reprezentanții” unei majorități abulice și amnezice, azi trebuie să facem pași înapoi în istorie, în memorie, să le recuperăm și să le asumăm. Securitatea nu poate ascunde la nesfârșit tot ceea ce a făcut împotriva ființei noastre fizice, morale și culturale. Românii cu conștiință ai vremii au apreciat atitudinea și gestul lui Paul Goma, un scriitor „necunoscut”, „netalentat”, după calapoadele ideologice ale regimului și nerușinate ale breslei. Un scriitor care a reușit, în condiții represive, să atragă după sine câteva nume cunoscute (și apreciate inclusiv de cei care l-au marginalizat pe Goma) și câteva sute de „anonimi” dornici să-și libereze conștiințele, să se scuture de oportunism ideologic și să-și manifeste demnitatea umană.

La data de 03.04.1977, Unitatea specială «S» a interceptat și reținut din circuit o telegramă expediată de ION RAȚIU din Anglia, Londra, către PAUL GOMA din București, Aleea Compozitorilor nr. 10, în care îi face cunoscut destinatarului că a trimis telegrame pe adresa președintelui S.U.A., primului ministru al Marii Britanii, președintelui Comunității Economice Europene și Comisiei drepturilor omului a O.N.U., cu următorul conținut:
«...Românii liberi din toată lumea, întruniți la Londra pentru alcătuirea unui memorandum care să fie prezentat la deschiderea conferinței europene de la Belgrad din 15 iunie, vă roagă să interveniți pe lângă autoritățile din București, ca să înceteze prigonirea autorilor, semnatarilor și familiilor lor – printre care: cunoscutul scriitor PAUL GOMA, IOAN VIANU și ION NEGOIȚESCU – ai scrisorii adresată [sic] conferinței de la Belgrad, relevând nerespectarea în România a clauzelor Acordului de la Helsinki cu privire la drepturile omului și chemând la deplina lor aplicare.
Ultimul act al acestei prigoane este arestarea la 30 martie 1977 și deținerea ilegală pentru 48 de ore a următorilor: ION LADEA, ENRIK BECESCU, TUFOI, DASALAU, DÂMBOVICEANU, ȘERBAN ȘTEFĂNESCU și logodnica sa.
Ne adresăm dv. pentru a insista ca aceste intimidări, amenințări și recurgeri la forță, folosite de organele securității de stat împotriva a aproape 200 de persoane care au semnat această scrisoare, să înceteze de îndată.
În numele adunării,
ION RAȚIU»
Cu aspectele de mai sus au fost informate Direcția I, Unitatea Militară 0920 și Centrul de informatică și documentare. Unitatea specială «S» a luat măsuri ca astfel de materiale să nu ajungă la destinație.1
Prezentăm, spre documentare, telegrama în original”2. Semnează șeful comandantului pentru Tehnica Operativă și Transmisiuni, grl.mr. Ovidiu Diaconescu și comandantul Unității Speciale „S”, grl.mr. Bucur Nicolae.
Apostilă cu creion roșu: „Tov. Borșan împreună cu tov. Moga și ? analiză și măsuri la mine pt. neutralizarea lui Rațiu”. Semnătura pare să fie a lui Nicolae Pleșiță, la data aceea prim-adjunct al ministrului de Interne. Grl.mr. Dumitru Borșan era șeful Direcției I a Securității (informații interne). Se ştie că Pleșiță era specialist în neutralizări, în interiorul și în afara granițelor României comuniste. Virusul neutralizărilor i-a atins recent și pe unii literați, altfel „rezistenți prin cultură” înainte de 1989, formatori de opinie și de conștiință [sic] după, când exprimarea eliberată din menghina autocenzurii nu mai presupunea nici un risc.
În 1995, Alexandru Pecican, cu un grup de prieteni, a încercat să cucerească lumea, cucerit, la rândul său, de „ideile politice, economice, morale și spirituale” din Programul Goma. „Am multiplicat în sute de exemplare textul și am bătut, în lung și în lat, străzile Clujului pentru a vorbi cu oamenii, a le prezenta proiectul și a le cere semnăturile necesare participării” lui Paul Goma la alegeri. Pecican și prietenii săi au sperat că este posibilă, în sfârșit, și la noi „instalarea în scaunul de președinte a unui scriitor dizident și patriot, precum Vaclav Havel în Republica Cehă. Ne-am dezmeticit repede când am văzut reacțiile cetățenilor. Era ca în parabola omului bolnav care, deși suferind, preferă frecțiile cu apă rece și promisiunile deșarte din partea unor vraci în detrimentul medicului care îi spune că e necesară amputarea picioarelor pentru a scăpa cu viață.”3
Am putea considera ca reper cronologic anul 1995 pentru momentul „istoric” în care intelectualitatea a decis că nu avem și noi un Havel. Ce să facem, nu-i așa, dacă nu-l avem... Acesta a fost și a rămas dezideratul intelectualității române: Să nu aibă un Havel! Pentru ca, tot pronunțând numele lui, să se șteargă din memoria noastră, și așa fragilă, adevărul imbatabil, în ciuda tuturor mistificărilor: Avem un Goma! Să ne minţim că suntem buni şi drepţi, şi curajoşi, şi foarte principiali chiar şi aplicând dubla măsură şi sferturile de adevăr, pentru că, este stabilit, amputările dor, ne privează de plăceri, mai mult decât vinovate. Amputat de patrie, cu ajutorul Securităţii şi al sprinţarei bresle scriitoriceşti, Goma s-a refugiat în limba română, demonstrând că există un Dumnezeu pentru fiecare ciumat din lumea largă. Un Dumnezeu care loveşte popoarele hrăpăreţe, exact când se aşteaptă mai puţin, plătindu-le mentalitatea superficială croită după chipul şi asemănarea statuilor de lut din fruntea bucatelor.
De 27 de ani, intelectualitatea română pică proba solidarității, captivă paradigmei egocentriste a devenirii de figură marcantă şi obligatoriu singulară. România suferă de multe boli, între care și aceea a elitismului, într-o ţară în care elitele nu există.
1 Subliniere cu roșu, linie terminată în săgeată, în vârful căreia scrie „f.b.”: foarte bine.
2 DUI 2217, vol. 8, f. 63 r-v.

3 https://alexandrupecican.wordpress.com/2012/06/04/scrisoare-catre-paul-goma/ (accesat la 14 iunie 2016)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu