luni, 31 ianuarie 2022

noile sfârșituri ale realității

 

(fărâmă dintr-un jurnal fără zile)

 

ai vrea să mai crezi în manifeste, în spiritul pieței, să strigi „jos noua cenzură”, să dai foc la baricade. tot ce e efemer să fie fum, tot ce nu e adevărat scrum. îngropat sub o mie de lespezi, sub cenușa certitudinilor. o vreme ai crezut că așa se scrie istoria. nu vedeai cum sapă minciuna oricât de adânc, oricât de înalt pe fețele încrezătoare. ai început să te îndoiești de propriile îndoieli. pentru că toate astea sunt din secolul 20.

ai vrea să mai crezi că nimic nu se pierde, că orice lucrușor, emoție, privire, zbor crește și descrește ca valul, ca norul, ca noaptea urmând neîntrerupt luminii. când moare cineva verși o lacrimă, un gând, neapărat pios, imiți o cruce în care nu crezi. crezi că sărbătorești viața și asta este o oarecare minciună din secolul 21. un secol din care reținem pe brad pitt în războiul troiei și pandemia de covid 19, desigur ca antidot total pentru viață. nici în metafizică nu te mai poți ascunde, la ce bun. nici în metaistorie. fukuyama n-a prevăzut că supraviețuirea ne va ucide cu pași siguri în postideologie. poate ca o congestie melancolică a creierului eliberată de gânduri, nu cu lăsare de sânge.

„c-o moarte tot suntem datori” spunea poetul în timpul său. cui? oamenii nu mor singuri. oamenii sunt însingurați. îți asculți gândurile ca și cum nu le-ai avea, te uiți în jur și nu mai vezi decât trecutul. ai vrea să dispari și nu ai unde.






sâmbătă, 1 ianuarie 2022

ecou

 ecou

 

mă emoționează tălpile bărbaților desculți

forța imponderabilă numai a lor când ating

pământul, iarba, focul, aerul, apele

 

(chipul lor plâns fără lacrimi

lumina crepusculului în irisuri –

culoarea pământului roditor

irigând spații nenumite)

 

palmele mari, încheieturile ferme

felul în care taie respirația 
Iarnă, februarie 2014, foto F.B.