FLORI BĂLĂNESCU

Un personaj din milioane de suflete

2012-03-10T09:37:00.000+02:00

Text apărut în revista "Cuvântul", februarie 2008, sub conducerea lui Răzvan Ţupa. În vara lui 2008 a fost luată de Sorin Antohi, dispărând toată structura anterioară, inclusiv rubrica mea ("Cuvântul Basarabiei"), pe care Răzvan o inaugurase cu mine în vara lui 2007. Las comentariile pe seama cititorilor...

Un personaj din milioanede suflete

Nu-svinovat c-am îndârjit şacalii

cândam răcnit cu sufletul durut

cănu dau un Ceahlău pe toţi Uralii

şică urăsc hotarul de la Prut.

(Andrei Ciurunga, Nu-s vinovat faţă de ţara mea)

Dacă n-aş fi terminat recent de redactat oantologie de texte semnate de prestigioşi cercetători ai regimurilortotalitare, dacă n-aş fi trăit ca şi când aş fi retrăit oroarea comunistă şinazistă în detalii peste care, îndeobşte, se trece destul de lejer în profitulunor generalizări cu pretenţii de teorii... poate că nu i-aş fi lăsat de astădată de-o parte pe conducătorii zilelor noastre, cu tot cu organele lor deAgitprop şi Securitate care continuă să ne amestece în malaxorul diversiunii.

Istoria (istoria lor!) stă cu noi la masă, tăcută sau ne hărţuieşte, uneori lucidăşi parcă mereu nedreaptă, parşivă şi cinică, îţi ajunge nu doar până sub ochi,ci chiar în computer, în Inbox, pe Messenger, în telefon, în faţa porţii... sehrăneşte din propria-i mişcare, este mai abilă decât orice ficţiune, decâtorice 1984. Mizeria zilnică, magmaaceasta căreia încearcă unii să-i dea forme înainte chiar de a se produce... netransformă viaţa intimă în ceea ce deja prinde consistenţă de „dosar”. Selucrează concomitent şi „democratic” la conspirarea crimelor comunismului, senăduşeşte din greu la intimidarea unor nimeni politici şi sociali care nu„greşesc” faţă de societatea în care, de altfel, sunt marginali, decât prinaceea că au naivitatea&inconştienţa de a-şi dori să fie liberi. Dacă nuînţelegem mecanismele psihologice pe care mizează şi se bazează un regimideologic, dincolo de sfârşiturile-i oficiale şi oficioase, nu putem surprindeamploarea criminalităţii sale. Nu poţi developa teroarea, spaima, nedreptatea,macabrul care învăluiesc „date” istorice, dacă nu încerci să te pui în pieleapersonajului istoric (uneori, el are un milion, două sau chiar şase milioane desuflete, câte a avut Marea Foamete instrumentată de Moscova!), spunându-ţi căeste posibil să fii tu în locul lui într-o zi pe care o credeai obişnuită...Dacă n-ai înţeles asta, n-ai priceput mai nimic. O să fii mereu tentat să crezică li s-a/ li se întâmplă, mereu, altora. De exemplu, data de 29 iunie 1940.Cunoaştem referinţa strict evenimenţială, dar cum se încarcă ea atunci când negândim că socotind din chiar acea zi au fost lichidaţi sau deportaţi în Siberiaaproximativ un milion de basarabeni? Desigur, cifrele nu pot fi niciodatădefinitive... Însă, putem încerca să reconsiderăm perspectivele umorale dincare suntem tentaţi să îi privim, chiar să îi judecăm. Pentru a face asta, artrebui să recunoaştem că propaganda ideologică ne-a lucrat subliminal, or, câţidintre noi suntem pregătiţi să o facem? Ar trebui să înţelegem suferinţa celui asemenea nouă ca să putem deveniempatici cu cel de departe – cronologic şi/sau spaţial – îngropat sausupravieţuitor al unui regim politic similar. (Vasile Gafencu, membru alSfatului Ţării, a murit în 1942 în GULAG, iar fiul său – Valeriu, student laDrept, la Iaşi, arestat în anul morţii tatălui său, s-a stins în 1952 înpuşcăria politică românească; a fost denumit „sfântul temniţelor”, pentrunivelul curăţiei spirituale şi sufleteşti la care a ajuns. Înainte de a muri,legionarul şi-a cedat doza de hidrazidă care i se administra pentru TBC unuicoleg de celulă evreu. Pastorul Wurmbrandt a supravieţuit, a lăsat mărturie...Învăţătorul Eufimie Goma a făcut Siberia, dar a scăpat şi a reuşit să-şi aducăfamilia în România, unde fiul său Paul a devenit unul dintre cei mai temuţi „duşmaniai poporului”. Exemplele pot continua cu sutele de mii.) Dar cum putem realizaasemănarea dacă nu înţelegem diferenţa? Basarabenii au fost ocupaţi de regimulsovietic, românii de dincoace au fost ocupaţi de un regim comunist de tipsovietic. Românii basarabeni au fost dislocaţi, deportaţi, arestaţi, executaţi,deznaţionalizaţi, luaţi din ţara, localitatea, căminul lor; li s-a luat limba,s-a încercat distrugerea fiinţei lor culturale. Românii de-aici au fost supuşiunui regim la care ne place să ne raportăm făcând trimiteri la „literatura despecialiate”, pentru că noi am suferit destul, chiar mai mult ca alţii (noi am avut şi rezistenţă armată anticomunistăetc.), iar acum trebuie să privim înainte ş.a.m.d. În Basarabia sovietizatăproiectul ideologic a aplicat tăvălugul anihilării identităţii naţionale,asupra noastră a acţionat la turaţie maximă rotiţa reeducării la scarănaţională.

Omeneşte şi româneşte vorbind – în cazul în carenu ne-am spălat de tot pe creier –, când un basarabean spune că este român nu-ireplici flegmatic, din vârful peniţei eurointegrate, că are accent rusesc şi sămai stea un secol la coadă pentru cetăţenia română, ci el este demn de toatăcompasiunea noastră frăţească.

drumul...

2012-03-09T21:25:00.000+02:00

drumul/ al treilea

dincoace de drum e un alt drum.

între noi o potecă se adânceşte

scorojită scoate fum, când se crapăfântânile în mijloc de tarla. de-acolo, un măr sau un nuc, din vârf neumbrosdesenează-n compas un cer pentru toţi ai nimănui.

săr pârleazul (de mă sfârşeştenecazul) cât să-ţi spui:

de dincoace de drum înmugureşte altdrum. între ele-i nicicum. un drumeag, nu-i relief propriu-zis, nici canion,e-o secetă mare, ci-i gându-ascuţit al clipei ce stă ca să piară

drumul

2012-03-09T20:59:00.001+02:00

drumul/ al doilea

din marginea asta de drum sesfârşeşte lumea. de-aci-ncolo se zidesc munci.

nu simt de urcă ori de coboarăcând dogori…

se apropie mai mult și mai mult, pielea şarpelui se furişeazăprintre mărăcini.

e atâta tristeţe şi atâta bucurie că-mi vine să urlu… câtdurează acest acum.

cât ’mâi în margine soarbe-i aura nu privi-a mirare-nspresalcâmi. pregăteşte călătoria treptelor…

Dumnezeu e acolo sus şi e întăietura din drum

istorii traumatizate: Conacul Nicolau, satul Coşoveni, Dolj

2012-03-08T11:25:00.000+02:00

Conacul boierilor Nicolau, Coşoveni

Conacul boierilor Nicolau din Coşoveni, construit, se pare, la 1797, în Curteni, adică în jumătatea de vest a părţii de sat - numită Coşoveni de Sus. Satul este tăiat în două de calea ferată Bucureşti-Craiova-Timişoara. Când vii dinspre Bucureşti, pe mâna dreaptă se lasă Coşoveni de Sus, pe mâna stângă - Coşoveni de Jos. Coşoveni de Sus este tăiat la rândul lui în două, de la nord la sud, în: Moşneni (acolo unde trăiau ţăranii liberi, care aveau pământul lor) - jumătatea de est, şi Curteni (ţăranii care munceau la boier) - jumătatea de vest. Denumirile s-au păstrat până azi şi sunt funcţionale.

"Jos" se află vatra istorică (legenda spune că satul a fost întemeiat de "9 bărbaţi şi jumătate", un rest din corpul de oaste trimis de Mircea cel Bătrân să-l ajute pe cneazul Lazăr al sârbilor împotriva otomanilor la Kossovopolje, în 1389; înfrânţi de otomani, aceştia au trecut Dunărea şi s-au întos în Ţara Românească, fixându-se în actualul sat Coşoveni; mai mult ca sigur, au fost dăruiţi de Domn, pentru participarea la cruciadă). Din aceşti bărbaţi şi jumătatea-femeie mă trag şi eu... Întemeietorii au avut până târziu, când eram adolescentă, cruci de piatră săpate cu slove în curtea bisericii, pe care tot ei au întemeiat-o pe o ridicătură mai înaltă, deasupra văii cu pârâu, pădure şi izvoare. Pădurea aceea nu mai există azi, dar am întâlnit o menţiune a ei într-o cronică despre Banul Mărăcine. După 1989 s-a distrus şi "modernizat" totul, inclusiv fresca afumată, originală (medievală) de pe pereţii bisericii cu hramul Sfinţilor Arhagheli Mihail şi Gavril.

Revenind la conac, nu îi cunosc istoria. Ştiu că m-a fascinat mereu şi, în egală măsură, când eram copil, văzându-i statura impunătoare, de palat englezesc (nu cea de azi, ci cea de acum 30 de ani) mă şi speria puţin. După înmormântarea unchiului meu, ieri, am aflat de la o mătuşă (aşa mai întâlnesc rudele din marele nostru neam, cu prilejuri nefericite) că în anii 1950 a făcut clasele 5-7 în conac. Sălile de clasă erau la etaj (azi dispărut acest etaj); mi s-a spus că avea o scară interioară superbă. Când eram elevă la şcoala generală, o vizitam des pe colega mea de bancă, fiindu-mi cea mai bună prietenă. Ea locuia în Curteni, puţin mai departe de Conac. Pe atunci, adică prin 1980, încă mai avea acoperiş. Îmi amintesc ferestrele de sus - imense, impunătoare. Şi nucul secular ce străjuia ca în picturile impresioniste. Totul s-a dus pe apa sâmbetei. Totul. Suntem o naţie distructivă. Meschină. Unii localnici şi-au "îmbunătăţit" condiţiile de trai prin curte cu materiale furate din conac şi cu pietrele strămoşilor noştri furate din satul de Jos, din curtea cimitirului. Fiecare parte de sat îşi are biserica şi cimitirul ei.
Este foarte trist pentru mine. Este mai mult de atât. Este revoltător. Să ai un conac superb, din beciul căruia porneşte un tunel subteran ce duce până în lunca Jiului, la Craiova... şi să îl laşi pradă pierzaniei... Conacul a avut nu doar rol de casă de odihnă pentru boieri când veneau, mai ales vara, la Coşoveni, a avut rol strategic, în caz de război. Ca de obicei, instituţiile noastre nu sunt doar corupte, delăsătoare etc. Sunt criminale, pur şi simplu. Cine să vegheze la respectarea legilor? Cine să vegheze la integritatea valorilor noastre istorice? Dacă noi nu suntem în stare să ne revoltăm: începând de la gesturi mărunte (cum ar fi apostrofarea celor care aruncă ambalaje de la mâncare şi băuturi pe stradă), până la distrugerea monumentelor.

Ploile, vântul, oamenii au astupat câţiva metri din înălţimea pereţilor. Când privim fotografiile trebuie să ne imaginăm vreo doi metri - dacă nu mai mult - în jos şi cel puţin 5-6 metri în sus.

poezia

2012-03-03T14:49:00.000+02:00

pentru o vremepoezia

te poate face săte simţi mai frumoasă

or să te scuturide gânduri şi sentimente

ca de friguri

acolo sunt totuşi

vieţi ale altorvieţi

deşi par să fiescenarii

ale uneia saualteia

dintre boliletale

Scrisoare către con-facebook-işti

2012-03-03T12:12:00.002+02:00

3 martie 2012

Scrisoare către con-facebook-işti

Îi rog pe toţi aceia care au tendinţa de a pune pe pagina mea fotografii,colaje, texte care fac apologia puterii să se abţină. Vreau ca această pagină,ce-mi poartă numele, să mă reprezinte, totuşi, pe mine! Nu mă supăr dacăprimesc felicitări, flori, linkuri de informare. Nu sunt absurdă.

Care-i marele schepsis, că peste moaca lui Iliescu o lipesc pe-a luiBăsescu sau pe-a lui MRU? Sunt nevoită să mă repet: sunt crescuţi din aceeaşitulpină, cioburile unei singure oglinzi, care s-a spart în decembrie 1989, darnu pentru a dispărea în nebuloasa defetismului românesc, ci pentru a difuza întoate straturile poporului român tratamentul cu picătura diversionistă a uneifalse democraţii (e democraţie numai pentru ei, care-s "mai egali"decât noi). În decembrie 1989, frica noastră, a majorităţii, de Securitate (ase citi comunism) a devenit o grea, şi se dovedeşte intratabilă, amnezie."Organele n-au mâncat niciodată pâinea degeaba" spunea Soljeniţîn, şicred că nici azi, când s-au privatizat monopolizând România, nu o mănâncădegeaba. Goma spune "Securitatea este Răul Absolut". Desigur,expresiile sunt aplicabile unui context ce trebuie cunoscut, însă mentalităţileşi ideologia aferente sunt recurente.

“Lumea are tot atâtea centre câtefiinţe vii există în ea. Fiecare dintre noi este centrul lumii, şi universul sedespică în două când ţi se şuieră în faţă: Eştiarestat!” zice Soljeniţîn. Iată de ce eu nu cred în Ion Iliescu-Traian Băsescu-MihaiRăzvan Ungureanu-Vladimir Tismăneanu etc. etc. etc. Emil Constantinescu sauCrin Antonescu nu sunt decât nişte măşti tragi-comice. Într-o ţară în carecomunismul a căzut oficial de la conducerea statului de 22 de ani este inadmisibil,este de-a dreptul criminal să îţi baţi joc de toate victimele autentice alecomunismului printr-o pseudolege a lustraţiei. Să ne lustrăm între noi, să nerotim niţel, să le aruncăm fraierilor de cetăţeni români nişte praf în ochi, să-ncingemhora împăcării naţionale de ochii comunităţii europene – par să spună ei. Pemine nu mă interesează unde şi cu cine s-a şcolit comandantul de detaşamentMRUngureanu, întrebarea mea este: de ce unii ca el au ajuns acolo unde sunt? Dece V. Tismăneanu, care nu s-a remarcat prin niciun gest de ieşire din linieînainte de 1989, ba, dimpotrivă, îşi permite să-l înlăture pe Paul Goma. De ceacelaşi îşi permite să îşi aducă prietenii într-o comisie pentru „analizareadictaturii comuniste” şi, mai ales, mă interesează de ce intelectualii românisunt atât de ahtiaţi să se încălzească la pieptul cald al puterii. Nu mă atingedeloc nici reproşul că aş fi nedreaptă cu Băsescu pentru că, vezi Doamne, afost singurul preşedinte de după 1990 care a întins o mână empaticăbasarabenilor. Pardon? Să ne amintim un singur caz (nesemnificativ vor spuneunii). Cine îşi mai aminteşte cum a fost expulzat Alexandru Vakulovski dinRomânia (când fotbaliştii de pe diverse meridiane primeau cetăţenia română îndouă săptămâni)? S-a iscat o mică furtună de presă, la care am participat şieu. Abia în urma acesteia s-a luat decizia să se mai umble puţin pe la regulilede accedere la cetăţenia română. Nu pot să-i suport pe cei care îndeamnă de 22de ani la linişte, nonviolenţă şi, mai ales, la răbdare. Păi câte popoare suntla fel de „liniştite”, de „nonviolente” şi de îndelung-„răbdătoare” ca alnostru? Un popor atât de tăcut, resemnat şi dedublat încât a „scăpat” decomunism printr-o lovitură de stat (în care copiii ideologiei şi-au depăşitpărinţii asasinându-i) supranumită strategic de artizanii ei – revoluţie.

Acum trebuie să aşteptăm rezultatulîntâlnirii lui MRU cu Filat, mâine ce trebuie să mai aşteptăm? Astea nu-s decâtchestii diplomatice. Realitatea rămâne mereu aceeaşi, pentru românii de dincoloşi de dincoace de Prut. Pentru că în decembrie 1989 puterea în statul român afost preluată de garda de rezervă, iar acum au ajuns în frunte pionierii cuambiţii politice, crescuţi în puf de familiile lor privilegiate, pe cândromânii, repet: în majoritatea lor, trăiau în lipsuri, unii hărţuiţi şiarestaţi de instituţiile represive ale statului comunist care i-a pus laadăpost pe toţi aceşti băieţi bine şcoliţi din zilele noastre.

Aşadar, îi avertizez pe toţi aceia caremai trimit pe pagina mea de facebook însemne ce fac apologia puterii că leşterg, fără comentarii, însă ar fi mai bine dacă nu aş avea ce să şterg. Aşasunt eu – căpcăună. Cui nu-i place cum sunt să posteze în altă parte. Nu amtimp şi energie de pierdut în false dispute. Am convingeri bine delimitate.

Şi nu acord prezumţia de nevinovăţieniciunui tovarăş din fruntea bucatelor:

- până ce acelanu va ieşi în piaţa publică să se căiască în faţa poporului român, explicând dece statul român de drept (în care dreptatea este împărţită de o justiţiecoruptă până-n măduva centrilor vitali ai naţiunii) nu l-a repus în drepturi pePaul Goma cu toate onorurile ce se cuvin unui om care s-a sacrificat pentru o comunitatecare nu îl merită;

- până ce nuşi-a cerut iertare sutelor de mii de oameni care au înfundat puşcăriilecomuniste şi urmaşilor acelora executaţi sumar la marginea drumurilor,pădurilor, în Valea Piersicilor - la Jilava, în subteranele Gherlei, celorîmpuşcaţi în sârma ghimpată şi în atâtea alte locuri, copiilor născuţi înpuşcării – şi celor care şi-au recuperat măcar unul dintre părinţi şi aceloracare nu şi-au cunoscut niciodată părinţii;

- până ceintelighenţii neamului – deveniţi marionetele puterii – nu vor explica de ce nule-a plesnit obrazul de ruşine când i-a ruşinat un om simplu ca VasileParaschiv, prin refuzul de a primi o medalie din mâna unui preşedinte care acondamnat comunismul de ochii lumii.

- până ceministrul de Justiţie nu va face o declaraţie publică în care să explice de ceo instituţie a statului de drept, membru al Uniunii Europene, nu seautosesizează (nici când este sesizată – sic!) în legătură cu faptul că încămai există români cu statut de refugiaţi politici; să ne spună şi dacă nu cumvaeste responsabilitatea instituţiilor statului de drept să găsească rezolvareurmărilor nefaste ale regimului totalitar care a stăpânit România şi românii 45de ani. Cu atât mai mult cu cât acest stat democratic şi-a trecut în CV şicondamnarea comunismului. Cine a mai auzit de condamnare fără rechizitoriu,fără judecată? Comuniştii, că ei au practicat-o 45 de ani, cu ajutorul Securităţii,Miliţiei, Procuraturii, Tribunalelor. Chiar trebuie să avem continuitate şi înprivinţa asta?

Chiar aşa, suntem blestemaţi ca în ţaranoastră oamenilor de la Putere să nu le fie niciodată ruşine?

sfârşit de februarie

2012-02-29T11:15:00.000+02:00

scriu despre mentalitateamic-burgheză

câteva guri decafea sleită amână oboseala

marx-engels-lenin-stalin

agitaţia industrialăa străzii

se prelinge pringeamuri odată cu

lupta de clasă

dezchiaburire-deportare-abandon

boierime-luptădeclasă-democraţieburgheză

legea lustraţieilight

dictând linişteapeste marile oraşe

burghezie rozalie

lupta de clasăcontinuă

chiaburime-duşmaniai poporului-elemente nesănătoase

aş da un lenincontra unei ore de odihnă

cine are nevoiede singurătatea căutătorului

de potcoave decai morţi

lumea se-nghesuiela eseuri

panseurirezistenţă prin cultură

angajamente fricămeschinărie

iertare cu baleşi lacrimi în piaţa publică

să ne avem cafraţii

lupta de clasăcontinuă

Basarabia – eterna sacrificată

2012-02-17T20:45:00.000+02:00

(text din cadrul Cuvântul Basarabiei, rubrică a revistei "Cuvântul", 2007)

Basarabia – eterna sacrificată[1]

Cât, cum, mai ales, ce se poate scrie despre Basarabia în câteva rânduri?Despre acest pământ aflat mereu, după căderea Imperiului Rus, apoi a celuiSovietic, între marginile febrile şi conflictuale ale sferelor de influenţă, unteritoriu de trecere şi de profunde legături în care etnicii români au fost după1812 supuşi ai Ţarului, apoi, după 1918 cetăţeni români. Până în fatidicul an1940, când au devenit, cu japca, prin asimilare colectivă „cetăţeni sovietici”,sacrificaţi între interesele statului „cesionar” şi laşităţile statului„cesionat”.

Peste două zile, la 28 iunie, se împlinesc 67 de ani de când românii aucedat Basarabia şi Bucovina de Nord. Ne-am obişnuit să repetăm date istorice caşi când am face exerciţii matematice. Uitând că teritorii cedate înseamnă oameni, adică dislocări, deportări,deznaţionalizare, teroare, crimă, tortură fizică şi psihică, mutilaresufletească, încălcarea unor principii dublate de norme internaţionale. Ceea cene-ar îndreptăţi să tratăm această gravă problemă nu condescendent-cinic, ci curesponsabilitate morală, politică, istorică, culturală, economică. Dacă nucumva toate la un loc înseamnă unul şi acelaşi lucru: ei nu sunt nicibasarabeni, nici moldoveni, nici o minoritate rusificată, ci românibasarabeni, aşa cum sunt şi românii olteni sau ardeleni. Statul român are obligaţiasă-şi amintească, după caz, de românii basarabeni, de românii bucovineni, deromânii timoceni etc. cu mai multă seriozitate, cu proiecte şi decizii politiceeficiente, nu doar cu emfază şi declaraţii de îmbunătăţire a imaginii oficiale.

Decretul Prezidiului ConsiliuluiSuperior al URSS din 8 martie 1941 legifera situaţia de fapt şi nu pe cea dedrept. Pe baza acestui decret şi a Convenţiei de Armistiţiu a fost organizatăvânătoarea basarabenilor şi bucovinenilor refugiaţi în România din calea tăvăluguluiideologic stalinist. Cum doreau sutele de mii de refugiaţi să fie „repuşi îndrepturile de cetăţeni sovietici” după 1945 este lesne de imaginat, numai dacăne gândim la disperarea lor de a trece Prutul în România în urma invaziei diniunie 1940. O spune scriitorul Paul Goma, martor-copil la acea vreme: „Acolo şiaşa m-a născut tata pe mine; şi amândoi am născut-o pe mama. După ce am scăpatnoi de repatrierea noastră în patria rusească, am născut pe alţii, la hotelulde lângă gară; pe mulţi basarabeni şi bucovineni am născut noi, tata şi cu mine... Am aflat că depinde de tine, trebuie să vrei tu să te naşti – a doua oară,în alt loc, altă dată; am aflat că, dacă te prinde frica de fals în acte, nu temai naşti, rămâi repatriabil, ruşii te pun pe trenul lor fără frâne şi terepatriază la mama dracului în Extremul Orient – ca pe unchiu-meu, Popescu...Când o să fiu mare, n-or să mai fie ruşi pe-aici, aşa că o să pot chiar să punpe hârtie – ca să nu se mai spună că noi, românii, n-avem istorie.” (Arta refugii, Ed. Dacia, Cluj, 1991, pp.154-155)

Nici basarabenii şi nici bucovinenii nu au beneficiat în iunie 1940 de dreptul de opţiune, aşa cum cereaunormele elementare de drept internaţional, deoarece indivizii vizaţi deanexiune nu pot fi privaţi de dreptul de a opta. Astfel încât, astăzi, ca şiatunci, rămânem martorii pasivi ai „istoriei”, ai „dreptului forţei”.

Cetăţenia română a basarabenilor este în postcomunism o temă de frustrărişi nedreptăţi, o dispută surdă. Dacă până la căderea oficială a regimurilorcomuniste din Europa cei care oprimau popoare erau simplu de identificat,astăzi termenii falsului dialog sunt mult mai cinici. Se practică o diplomaţieabruptă, care ţinteşte strategii ce lasă de o parte individul – strivit întrediscursurile despre drepturile universale ale omului şi intereseleglobalizatoare ale celor puternici.

Recent, în cadrul unei emisiuni televizate, Iulia Gorea-Costin – consululRepublicii Moldova la Bucureşti a avut un discurs ce distonează cu politicapreşedintelui Voronin, dar, mai ales, cu cea a guvernanţilor de la Bucureşti: redarea cetăţeniei române basarabenilor esteun act de justiţie, deoarece la 1812 şi 1940 poporul basarabean nu a fostîntrebat ce doreşte; destul au aşteptat basarabenii cuminţi pentru ca România săobţină o poziţie stabilă pe scena europeană; cererile de obţinere a cetăţenieiromâne sunt mai multe decât arată cifrele oficiale. Fiind întrebată cândcrede că va redeveni România o Românie Mare, a răspuns simplu: „atunci cândpoliticienii nu doar vor şti adevărul, dar îl şi vor asuma…”.

[1] Timp de un an am ţinut în revista „Cultura”o rubrică – pe care, onorându-mă, Răzvan Ţupa m-a rugat să o inaugurez şi să o hrănesc–, intitulată „Cuvântul Basarabiei”. Cred că de vreo două ori am împărţit-o cuMihail Vakulovski. Când revista a fost preluată de Sorin Antohi, a dispărut şirubrica dedicată Basarabiei şi basarabenilor. (notă din 17 febr. 2012)

Câştigătorii nu arată ca noi

2012-02-15T23:28:00.000+02:00

Câştigătoriinu arată ca noi

Vasile Baghiu, Depresie,Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012,

Depresia „se ia”, „se dă”, este un flagel sau unvirus sezonier? „Depresia” lui Vasile Baghiu sigur se ia, este ca o boală pecare o cunoşti foarte bine, pe dinăuntru şi pe dinafară, mai ales dinînserările inefabile şi din nopţile în care ai fost atât de apăsat(ă), dar aigăsit în tine puterea de a merge şi în ziua următoare, împunându-ţi să crezi căpereţii încăperii sunt replici ale lui Don Quijote şi că nu eşti atât desingur(ă) pe lume.

Volumul semnat de Vasile Baghiu debutează cu unpoem ce insuflă calm, în ciuda greutăţii sale semantice. Autorul stăpâneşte nudoar teoria psihanalitică, dar şi experienţa supusă analizei, el scrie trăindşi supravieţuieşte scriind. Mai ştie că pentru un experiment de tip freudian enevoie de (măcar) doi:

„Investigarea melancoliei de către Freud pune înlumină/ aceste tendinţe generale maniaco-depresive sau schizoid-depresive/ pecare le resimt şi în mine în doze suportabile, omeneşti,/ însă nimic nulimpezeşte gândul negru de noapte care/ mă menţine în sforul cel mare albolii,/ trăgându-mă spre adânc, turbulenţa unui sentiment/ de vinovăţie,probabilitatea de a fi aici şi aiurea/ în acelaşi timp, ca în filmele sf sau –mai bine –/ ca în poemele himeriste de demult, dinainte de faza turistică./ (...)/ Îmi vei lua apărarea/ când nimeni nu va mai fi de partea mea în dezbateriletoropitoare?/ Tu eşti o protectoare discretă, în viaţă şi în poezie,/ oriundepaşii mă poartă spre incursiune temerară, riscantă,/ în teritoriile ostile alevieţii libere de orice promisiune,/ în cadrul potrivit al convenţiei ce nemenţine membri/ ai vreunui grup în care ne place să ne ştim parte, sau/ încluburi de ţipete şi distracţii peste limite suportabile.” (Ecuaţia secretă)

Maniera de a spune lucruri pe înţelesul unei majorităţirelative (care ştie cine a fost Freud şi cu ce se ocupa el), pe un ton calm,liniar, cumpănit, atrage deseori remarci negative, tocmai dinspre aceiaşipretinşi înţelegători, care au fost obişnuiţi la şcoală şi în familie cu ritmulşi rima à la Coşbuc sau Goga, cu „adevărurile simple”, pipăibile ale vieţii şinaturii. Sau, dimpotrivă, cu poeţi mai recenţi, cărora le lipseşte „organul”pentru a fi în răspăr cu corectitudinile de toată mâna. Coborârea în tainiţelesperiate ale eului s-ar putea sconta, însă, cu ceva pierderi. În cazul poetuluiVasile Baghiu aceste piederi sunt asumate din start, deoarece omul şiintelectualul cu acelaşi nume ştie că „paralela cu scene din romanele cusubiecte istorice/ e binevenită”: „...A te scufunda/ în durere pare/ o alegereconştientă, dar este mai mult abandon de sine,/ o trecere dintr-un pavilion înaltul, pe întuneric,/ la sanatoriu, cu halatul alb descheiat şi fluturând/ de oparte şi alta,/ himeric, pe deasupra oricărui tip de imaginaţie. Vei scrie/pentru mine o scrisoare de mână/ ca şi cum nu ai şti în ce dată suntem?” (Foaie de temperatură)

Starea din care scrie poetul este ca un puzzle alipostazelor bolii, pe care el însuşi le-a verificat în timp, dar nu singur, cicu martorul-pereche, femeia care îl însoţeşte de-a lungul întregului traseu„depresiv”, şi pe care o angajează printr-o continuă interogare: „Avantajulunei situaţii de boală este convieţuirea/ cu tine însuţi, deşi mai degrabă aiprefera uneori să staţi cât mai/ departe unul de altul şi fără posibilitatea/de a vă vedea des. Eşti mulţumită de felul în care/ au evoluat lucrurile cu noiîn ultimul timp?” Deşi „toţi se feresc să vorbească despre asta”,mărturisitorul acestei „Depresii” ştie că un om e capabil să înţeleagă durerea(altuia, a comunităţii) şi să o transfigureze în memorie comună: „Avansarea înteritoriile părăsite de speranţă ale bolii/ se face după o metodă verificată demai multe/ generaţii în şir.” (Metodăverificată)

Citind poem după poem, devine aproape imposibil săcitezi doar unul. Cartea ar trebui citită integral, cu voce tare, poate chiarîn Piaţa Universităţii acestui prevestit catastrofic an 2012. Dedublat, Baghiueste tras de o mână de către poetul sensibil, de cealaltă, de către omulcetăţii prăbuşite, la fel de sensibil la soarta alor săi, cu care nu poateîntemeia un club al depresivilor, pentru că depresia, nu-i aşa, este oafecţiune ce se petrece în solitudine, ca şi moartea. Dar Baghiu găseşte mereutonul şi coerenţa potrivite: „Nu este deloc înţelept/ să pozezi în victimă,pentru că nu trăim în ţara milei,/ ci într-un judeţ al disperării,/ undecinismul e lider, bătaia de joc secretară/ pe probleme de/ apărare, iarmetafora o reprezentantă/ vigilentă a publicului.” (Judeţul disperării) Mai departe: „Când nu-mi aparţine iniţiativasunt model/ de stat deoparte, cuminte,/supus unei ordini subînţelese. Pot să mă prezint/ chiar mai bine,/ dar e ok şi aşa, oricum,numai să scap de loviturile/ prin surprindere pe care viaţa le aplicăprogramat.” (Partea bună a vieţii)

Depresia lui Vasile Baghiu ia uneori turnurineaşteptate, devenind o rezervă strategică pentru luarea în răspăr adefetismului românesc, alimentat de gargara propagandistică din toate vremurile:„...Prins în plasa melancoliei, pot fi învins,/pentru că orice slăbiciune/ mai poate fi dusă pe picioare, numai/ tristeţea provocată de acel dor românesc nu,/ numai melancolia neagră şi păstoasă, venită din locurinecunoscute în care/ nu am fostniciodată, nu,/ numai privirea rătăcităpe străzi din oraşe străine nu./ (...)/însă noi nu trăim în regatul proverbelor deconsolare,/ ci în ţara promisiunilor deviitor,/ în care copiii noştri vor trăimai bine,/ iar nepoţii chiar mai bine, şitot aşa,/ din generaţie în generaţie.” (Ţara promisiunilor de viitor)

În această ţară cu un prezentperpetuu ce trăieşte în viitor ca într-o casă fără ferestre, lipsită de trecut,pe care „elitele” îl recunosc doar în măsura în care pot face alimentarea cu combustibilpropagandistic, poetul îşi oferă câte „Un bonus de speranţă” („De fiecare dată când cinevaface anunţuri serioase/ despre viitor, /încerc să nu-mi modific programul. Ai văzut cât de uşor/ se pot aduce în faţălucrurile care stau/ pe rândurile din spate, draga mea?”), dar numai „...atât câtpermite atmosfera/ şi cât de dispuşi/ mai sunt toţi cei ce încă în inimilenoastre au locuri/ de prieteni.” (Unbonus de speranţă)

Titlurile poemelor construiesc dinmers, de la sine: „Efect de apropiere”, „Tot ce vine din urmă”, „Surdină” („Mă pot aştepta la orice, mă pot întoarce la proză/ sau alte specii de viaţă, pentru că mi se impune/ o revenire de pe un drum pe care începusem/să merg chiar bine.”), „Probă de viitor” („...Iartremurul vocii, când vrei să spui/ adevărul cel incomod, e de aici din lumea noastră umană,/e din perimetrul perfecţiunii, dinşcoala supravieţuirii.”), „Vinaeste undeva la mijloc” („Îmi lipseşte sanatoriul/ şi recunosc – nu cu jumătatede gură – că vina/ este undeva la mijloc, între dorinţa de a fi ceva ce nu ammai fost/ şi plăcerea acomodării în spaţiul predestinat al morbidităţiitârzii.”), „Bursa nefericirii” („...Uncâştigător nu arată ca mine./ Este nevoie de multă pasiune pentru a aduna/auto-excludere, duşmănie de sine,/ sabotarea oricărui semn de progrespersonal,/ trecerea lejeră la un nou sistem automat de înregistrare/ apersoanelor predispuse la stilul de viaţă imaginar.”), „Din tot ce nu se potriveşte cu nimic”, „Perspectivă de invidiat”, „Cese pregăteşte din umbră”, „Depresie” („ iar dacă dai semne de grabătoate ieşirile se închid automat,/ iar lifturile se blochează, în aşa felîncât/ nicăieri nu se mai poate pleca/ şi de niciunde nu se mai poate/ facecale întoarsă, cum nici rămânerea pe loc nu devine/ o opţiune demnă de luat înseamă, ceea ce restrânge alternativele/ la una singură, şi aceea pe termenlimitat.”) şi atâtea altele.

În poemul „Mai bine” îl recunoaştemîntrucâtva pe acel Vasile Baghiu care semnează în nume propriu apeluri şiproteste publice, exprimând în egală măsură revolta faţă de nedreptăţi politiceşi sociale şi faţă de conformismul „diplomatic” al breslei: „Mai bine să nu spui tot, ci să ţopăi în jurul/ punctelor de vedere eclectice, alese din atâtea,/ de departe mai interesante şi mai legatede viaţă aşa cum e,/ alergânddupă atitudini prietenoase şi zâmbete,/ pe drumuri care nu duc nicăieri, găsind cel puţin/ acel înţeles deloc uşor de explicat, maimereu inaccesibil,/ chiaraprope de râu unde oameni necunoscuţi/ se bucură de clipă în plină lumină.”

Vasile Baghiu trece din partea„maladivă” a existenţei sale – în care stăpânesc melancoliile, nostalgiile,nemulţumirile, revoltele firii, depresiile – în cea „normală”, socială,administrată de reguli şi legi respectate tacit, aşa cum se trece din noapte înzi, uneori cu vise mai limpezi ori mai încifrate, alteori cu relevantecoşmaruri. Forma sa de exprimare este această poezie ce scrutează deseori adâncîn cititor, făcându-l să dea pagină după pagină, nerăbdător să găseascăinfirmări sau confirmări ale propriilor treceri prin circuitul vieţii şi morţii.

„...Poezia nu poatesă ofere protecţie, în ani când/ timpul nueste prietenos.” Şi noi ştim bine asta,chiar dacă puţini recunoaştem şi chiar şi mai puţini acordăm credit unui poetca Vasile Baghiu, în aceşti ani, deveniţi decenii, orbecăind printre cadavrelemai mult sau mai puţin simbolice ale ideologiei. Poetul „Depresie”-i este încăutarea simplităţii, „în pofida impactului eidureros” („Motorul-poezie”), conştient că „Zâmbetul ar putea să nu fiesuficient”, deşi experienţa l-a învăţat „că este necesar pentru a avansa” („Amînvăţat din experienţă”).

Eu scriu desprepoet aşa cum îl descopăr în poezia lui, dublat de un intelectual cu principiietice şi morale subliniat conturate, recognoscibile în mediile literar şicivic. Despre poezie, fără să ţină cont de omul care a scris-o, vor scriecriticii. Unii critici. Poetul Vasile Baghiu este fidel memoriei sale şi măîntreb (fără să aştept răspuns, îl ştiu) dacă nu asta contează cu adevărat: „Memoria e vraişte, parazitatăsecuristic, statistic,/ multiculturalistic,/ artistic, şi strigă mereu în urmă,copil care-am fost,/ să ne întoarcem o clipă privirea, unde se vede mai clar/şi mai curând, poate, că progresul nu este/ numai să mergi înainte, ci mai alessă faci paşi înapoi,/ că viaţa nu este cum ai vorbi despre viaţă la o cafea,/ci mai ales cum ai trăi propria viaţă în zilele vieţii tale de azi, că moarteanu este numai o linie/ sub care se operează calcule aritmetice iscusite, ci maicurând o linie de start pentru întrecerea/ fără miză şi fără finish.” („Viaţa nu este cum ai vorbi”).Da, viaţa este cum ai face, nu doarvorbă, nu doar formă, „invidii şi geloziiomeneşti”, cedări, tăceri sau „Crize puse pe îngrăşat” – cam acestafiind inventarul ultimilor 22 de ani, ce-şi trag seva din antedecembrism. („dinropote de aplauze se trece uşor în răpăit de bocanci pe străzile/ odinioarăpotrivite pentru plimbări,/ din poveşti de adormit copiii/ se face transferulla marile romane cu aerul că aşa trebuia să se întâmple.” – „Crize puse peîngrăşat”).

O imagine perfectă pentru a da chip depresiei esteconstruită de poet tot în poemul „Crize puse pe îngrăşat”, căci se pare că dela o vreme numai crizele ne mai ţin pe unii dintre noi lucizi, în stare deveghe, în această lume globalizată, în care identitatea este tot mai mult oaparenţă salvată: „...crize puse pe îngrăşat numai pentru/ cei ce sunt înfiecare secundă pe fază, în fine, tristeţi/ ca la carte, / cu tot cortegiul desimptome care permit/ o încadrare corectă/ în patologic, de unde nici nimeni nute mai scoate,/ de unde nici nicăieri nu mai poţi pleca,/ unde rămâi gânditor,/ apăsat, învins, întors cu spatelela lumea care nu înţelege/ nimic din ceea ce trăieşti/ în timpurilenoastre contemporane.”

Este, în opinia mea, poemul cetrebuia să încheie acest consistent volum de poezie. „Depresie” este un zoompeste starea de fapt a firii noastre în al doilea deceniu al secolului XXI.

„Din păcate, pesimiştii au întotdeauna dreptate”

2012-02-09T21:16:00.002+02:00

Flori Bălănescu

„Din păcate, pesimiştii au întotdeauna dreptate”

„O societate se frânsese.

O parte va coborî mereu şi se va prăbuşi,

şi alta, mult inferioară, formată din «les bas-fonds»,

se va ridica peste ruinele ei”.

Dorina Potârcă

http://revistacultura.ro/nou/2012/02/%E2%80%9Edin-pacate-pesimistii-au-intotdeauna-dreptate%E2%80%9C/

Dorina Potârcă, Amintirileunui „element dubios”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2011.

Cartea este de format mic, are 139 de pagini de textşi o anexă cu fotografii de familie şi còpii ale actelor de detenţie alefamiliei Potârcă. Contrar aparenţelor, este densă în informaţii şi trăirearememorării, un merit deosebit avându-l şi redacţia prin cele peste 70 de notede subsol, ce vin să completeze fericit portretele celor pomeniţi de autoare.

Ştefania Olga Teodora Marinescu Potârcă a avutneşansa de a deveni în anii de început ai regimului comunist şi element(ă) şi dubioasă. Cea mai evidentă „vină” a ei consta în calitatea de soţiea unui „duşman al poporului”, VirgilPotârcă – oltean naţional-ţărănist din Pleniţa, Dolj, fost ministru alJustiţiei, al Agriculturii, al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, arestat şicondamnat administrativ cu Lotuldemnitarilor în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, şi care avea să moară înpenitenciarul Sighet, la 6 iunie 1954. Naţionalizarea din 1948 a aruncatfamilia Potârcă în stradă. Însă, „elementele dubioase” nefiind de încredere,după arestarea capului familiei, Dorina este scoasă cu cei doi copii minori şidin apartamentul închiriat, aproape cu mâinile goale. Pentru a izola „răul”întruchipat de vechea clasă politică, femeia este încărcată în camion, cu totcu copii, şi dusă de Securitate în domiciliu obligatoriu în cartierul rău famatCrucea de piatră, în marginea oricărei societăţii. Condiţiile erau atât deinsalubre, încât Dorina şi copiii sunt lăsaţi să locuiască la mama ei, lainsistenţa celei din urmă, cu atât mai mult cu cât locuinţa fusese dejadistribuită unor ucenici de la fabrica „Lemaître”. O întrebare strecuratădestul de discret în textul cărţii deschide o largă perspectivă asupra unorposibile răspunsuri: „Îmi amintesc de Pământdesţelenit al lui Şolohov. Oare nu l-am citit? Nu ştiam cum se procedase înRusia cu chiaburii? De ce nu ne luasem măsuri? Prea târziu acum!” (p. 41)

Profesoara de franceză beneficiază de compasiunea regimului democrat-popular,primind în cele din urmă avizul de alucra într-un Aprozar (pentru cei născuţi după 1989, aprozarul era ceea ceintuim: un loc de unde te aprovizionai cu zarzavat, legume, fructe), într-undepozit din zona Pieţei Obor, apoi la Cooperativa „Electrica”, locuri de muncădin care va fi mereu dată afară. Dar ca să-şi poată creşte copiii rămaşi fărătată, doamna Potârcă fusese nevoită să şi divorţeze, formal, sperând că prinschimbarea numelui îşi va pierde urma „pătată”: „Un divorţ făcut în aşa felîncât să poată fi anulat de soţul meu în ziua în care ar fi fost eliberat, căcieram sigură că, sănătos şi solid cum era, va scăpa cu viaţă.” (p. 15)

Este interesant detaliul legat de conştiinţa oarecumvinovată a Anei Pauker. Disperată că nu avea sursă de trai, Dorina Potârcă îiscrie pentru a o ajuta să obţină o slujbă. Amintindu-i-se că Virgil Potârcă oreprezentase în instanţă în perioada interbelică, Ana Pauker a aranjat pentruDorina prin „Braţele de muncă” să fie angajată ca steno-dactilografă poliglotăla Sovromtransport (unele figuri de marcă ale comunismuluiromânesc au reacţionat uneori şi astfel, lăsând garda vigilenţei revoluţionarejos, pentru un strop de omenie, dar numai în cazuri fără miză ideologică). Esteepoca în care straturile sociale şi politice sunt curăţate cu dârzenie de„elementele nesănătoase” ce puneau în pericol noua societate. Cei care au alessă schimbe macazul odată cu noua putere se ţin departe de lumea politică dealtădată, vizată de epurări şi arestări. Ghelmegeanu şi Ralea refuză să o ajutepe soţia fostului lor coleg, obligată la o resemnare responsabilă în faţapresiunilor cinice şi chiar perverse venite din partea trepăduşilor ideologici.În 1952, soţiile duşmanilor poporului sunt deja şcolite în materie desupravieţuire şi stăpânite de o teamă pragmatică: „Ce să iau cu mine? Mă duceţila Canal?” „Nu ştim unde veţi fi dusă, dar luaţi ce e strict necesar. Luaţi-văşi lucruri groase.” (p. 53)

Omnipotenta Securitate avea nenumărate organe pentrudepistarea „elementelor”, astfel încât, în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952este arestată şi Dorina, alături de alte câteva zeci de persoane, cu Lotul familiilor foştilor demnitari. Ceidoi copii, Tudor – 13 ani, şi Voica – 9 ani, rămân în grija bunicii şi vor aveaun traseu dramatic până la revenirea mamei. Partea bărbătească majoră afamiliei Potârcă ajunsese integral în puşcăria politică: cei doi fraţi ai luiVirgil – Constantin (moare şi el în februarie 1954, în detenţie, la Văcăreşti)şi Eugen (singurul dintre cei trei care apucă liberarea, în mai 1954), precumşi fiul lui Virgil dintr-o altă căsătorie – Ştefan, arestat în 1949 pentru„trecere frauduloasă a frontierei” (eliberat în iunie 1954). Tudor o conduce pemama lui la poartă, încercând să joace rolul bărbatului rămas în casă: „Curaj,mămico!” Dramatismul situaţiei nu constă atât în cei doi ani de puşcărie, ci înaceastă expresie rostită de un copil într-o atare împrejurare, unul dintremulţii copii ai României maturizaţi forţat într-o ţară forţată la absurd decătre teroarea ideologică. Virgil Potârcă nu comisese ceva împotriva regimului,cu atât mai puţin soţia, copiii, fraţii, soacra lui. Dar toţi au avut desuferit doar pentru că prin prezenţa lor aminteau de regimul de dinainte derăzboi. Astfel au fost mii de familii, nu doar ale foştilor demnitari, ci aletuturor acelora care prin existenţa lor materializau un concept ce trebuia sămoară – democraţia. Comuniştii nu aveau nevoie decât de veşmintele lui, deaceea îşi dădeau silinţa să îl golească de conţinut.

În timp ce mama îngrozită că i-au rămas copiii fărăniciun părinte munceşte istovită, batjocorită şi umilită în lagărele de laGhencea, Popeşti-Leordeni, Pipera, copilul ei - un elev strălucit - este dat afară din toate şcolile din România şiobligat să devină muncitor la rangă în metalurgie, la numai 13 ani. Spune mamarănită, neputincioasă, vinovată fără de vină: „... cu mânuţele lui de pictor şiintelectual”. Slujbaşii Securităţii exploatează din plin oportunităţile decinism, numai şi numai pentru a crea legitimitate regimului comunist: „Ce aveamde declarat noi, nişte femei pricăjite, unele bătrâne, altele abia ieşite dincopilărie? Şi, de fapt, ei ştiau tot, sau aproape tot, şi hotărârea fusese dejaluată în privinţa noastră. Totul era de formă”.

7 km în marş până la locul de muncă, zi lumină deistovire, călduri sau frig insuportabile, şi înfometare, alţi 7 km pe drumul deîntoarcere. Trai în mizerie, lipsuri, promiscuitate. Amestecul cu „rapandulele”de la dreptul comun. Oricum, politicele sunt considerate sub demnitateapenalelor. Oricât de paradoxal ar părea, cele 24 de luni nu sunt doar pentru apedespi ceva ce nu există, pentru a umili pe unii şi a da satisfacţie grobianăaltora, sunt şi pentru chinul omului asupra omului: „Noi nu v-am pus la zid.Vrem să vă ucidem prin muncă.” Acelea care scapă vor fi nişte reeducate prin muncă, reeducarea fiindscopul sistemului concentraţionar românesc. Chiar autoarea mărturiei pare săfie convinsă de acest lucru, ieşind din puşcărie în aşa-numita libertate, carenu este decât „o puşcărie mai vastă”. Ceea ce nu îşi putea imagina o femeie normală în anii 1950 (dar aveau sătrăiască femeile, cu mic, cu mare, în a doua jumătate a anilor 1980) devineuzură pentru burghezo-moşieroaicelecare căznesc din greu întru bunăstarea statului comunist pe ogoarele lagărelorde muncă forţată. Grotescul prinde în această rememorare aripi de poem: „Fiindla «muncă grea», ni se dăduseră cărţi poştale să anunţăm familia să ne aducă 5kg alimente, medicamente şi alte lucruri necesare, la o dată fixată. Toateceream vată, căci rar găseam câte o bucăţică de ziar, pe care după ce o citeamcu nesaţ şi o comentam, îi dădeam o altă întrebuinţare. Altfel, câte o frunză,ce găseam.” (p. 94)

După executarea celor 24 de luni de condamnareadministrativă, Dorina Potârcă a ieşit din penitenciarul pentru femeiDumbrăveni, eliberându-se de coşmarul fizic al locurilor de detenţie prin caretrecuse, însă neuitând că inconştientul traumatizat se uşura noaptea în baracă,redându-i astfel speranţa şi puterea de a se întoarce la copiii ei: „Înpuşcărie visele vor avea un rol important în viaţa noastră. Ele se discutau, secomentau dimineaţa în celulă şi, curios, mai întotdeauna se adevereau sau aveauun sens. Toată viaţa noastră era noaptea.” (p. 28) Ziua era, se deduce,coşmarul.

A înfruntat regimul bestial al reeducării prin muncăîn felul ei, interzicându-şi fiorul artistic, poezia deliberată, forme deevadare ce ar fi sustras-o de la ţelul unic, acela de a rezista pentru a-şireîntâlni copiii. Este extrem de relevantă rememorarea scenei de laPopeşti-Leordeni (unde Elena Brătianu, soţia istoricului Gh. Brătianu, leîntâmpinase cu „C’est l’enfer! C’est l’enfer!”) în care Jeana Necşeşti, cu care făcuse o „targă”pentru a căra mai eficient pământul, îi spune visătoare: „Dorina, te gândeştitu că acum pe Coasta de Azur mimozele sunt în floare?”, iar Dorina îi răspunde:„Las targa jos dacă îmi mai pomeneşti de aşa ceva!” (p. 106)

Este deja un aspect evident ce ţine de femeiletinere care au fost închise şi au lăsat fără voia lor acasă copii minori saupărinţi bătrâni: grija pentru aceştia le-a dat puterea de a rezista, în ciudaunor condiţii de muncă forţată şi de trai inimaginabile, în ciuda lipsurilor şibolilor – accidentale sau cronice. Nu foarte multe dintre cele tinere au muritîn închisoare, cel mai adesea în urma unor afecţiuni grave datorateschingiuirii din anchete şi lipsei asistenţei medicale, pedepsei cu izolarea.Majoritatea mamelor tinere au rezistat şi s-au întors la copiii lor. Deşi auajuns în închisoarea politică, fără să fi avut vini politice, ele se încadreazăpe un nivel al moralităţii cotidiene rezistente, aşa cum ne demonstrează DorinaPotârcă, o eroină „anonimă”, ajunsă astfel în ciuda educaţiei, statutului şivoinţei ei.

oboseala bătrânului samovar

2012-02-07T20:35:00.000+02:00

oboseala bătrânului samovar

Mamei Ileana şilui Papa Sandu

Anna Ivanovna Ciubotaru fixa de mai bine de 20 de minutesamovarul ce-i păstra iniţialele, alături de ale străbunicului ei. Rădăcinileacestuia creşteau din arborele imperial. De înţeles de ce bunica Marusia ţinuseca bătrânul samovar să ajungă dar la botezul micuţei Anna.

O fosilă ţaristă, îşi spunea bătrâna acum. A supravieţuitasediului Moscovei, Revoluţiei din Februarie, celei din Octombrie, lui Lenin,lui Stalin, lui Hruşciov etc. etc. şi chiar faimei triste a unei înaintaşe decare ea nu se simţea legată în niciun chip. Portun nume faimos, care-i, totuşi, atât de banal. Hai să ciocnim înălţimea ta, ha,ha, ha! Frumuseţea din alte vremuri închină păhărelul.

Anna Ivanovna nu se bucură prea mult de glasnosti, şi nici din perestroika. Nu apucă nici bucuriaindependenţei Basarabiei. În schimb, o trăi bărbatul ei, care se prăpădi la adoua aniversare a zilei limbii române dintre Prut şi Nistru. Uniunii Sovieticeîi mai ajunseră zilele cât să-i dănţuiască rusoaicei dezmoştenite pe mormânt.

Oamenii nu-şischimbă moravurile cu una, cu două. Fiind odraslă nobilă, educaţia ei puteatrece în ochii unora drept o regretabilă intransigenţă, o inacceptabilă lipsăde aderenţă la realitate. Pentru cei mai mulţi nu era decât o problemă cu capul(pentru „străinii” pestriţi împământeniţi de tătuca Stalin în Basarabia, şipentru care ea era tot o străină).Cea mai importantă rupere de sine a fost supravieţuirea. Deseori se întrebasedacă asta nu îi anula cu totul sistemul de valori. Se dovedi, în cele din urmă,că Anna Ivanovna se fofilase destul de dialectic printre siberiile încâlciteale sufletului rus, acolo unde valorile creşteau la preţ ori expirau lacomandă, în funcţie de ucazul politic. Sistemele nu sunt decât nişte vorbe,asta mai învăţase Anna Ivanovna Ciubotaru.

31 august 1989. Zace în fotoliul decrepit, ce-i seamănăatât de mult... Ridică păhărelul în dreptul luminii pâcloase din fereastră, seuită printre cele două ape roşietice ale amurgului... da... uneori, până şisiberiile se lasă domesticite de marea vânzoleală a sufletului rus… AnnaIvanovna îşi gâlgâie vorbele printre gingiile ştirbe, mai soarbe din păhăruţulde coniac (reminiscenţă de comportament nobiliar, că doar n-o să înghită vodcăşi vin alcoolizat, ca mujicii… şi când te gândeşti ce mare producătoare fuseseţărişoara asta, îngăimă ea printre sughiţuri).

Cu un rictus autoironic, fixează ochii pe vas. Îşidoreşte atât de mult să-şi amintească… după ce toată viaţa s-a silit săuite.

Înfloriturile baroce ale robinetului se tot subţiază şise depărtează una de alta; aburii coniacului îmblânzesc aerul. Se furişeazătimidă prin poarta Palatului de Iarnă, zăpada scrâşneşte-năbuşit subcizmuliţele roşii; de mână o strânge bunica Marusia. Să nu uite când să facăplecăciunea, când să întindă mâna… Ce s-ar mai răsuci ea acum în mormânt dacăi-ar spune că şi-a unit viaţa cu un ciubotar… Chiar medic fiind, dar să poarteun asemenea nume… este sub demnitatea Romanovilor.

Soarbe încetişor. Cumpăneşte vorbe în gând. Nu, ea nu îispune niciodată bunicii, n-ar avea curaj… sau mai degrabă i-ar fi milă să oumilească suplimentar. Mai bine că nu a aflat, acolo în colţul îngheţat alArhipelagului pe unde i-or fi albind oasele, dacă s-o fi îndurat careva să-isape o groapă. Să fi ştiut, ar fi fost în stare să-i caute mormântul şi să-ispună tot, tot! Bunica n-ar fi fost de acord în ruptulcapului ca o rusoaică de viţă să se mărite cu un… un individ lipsit de vânăalbastră. Mai bine Siberia, decât Chişinău!

Iată lecţia de care istoria a iertat-o pe biata DoamnăMarusia!

Anna supravieţuise, înghiţind frustrare după frustrare uncar de viaţă. Dădu din mână, gonind o muscă invizibilă de deasupra paharului.Vru să-l ducă la gură. Se răzgândi. Avea 14 ani în 1918, când Dumnezeu i l-ascos în cale pe tânărul basarabean, căruia i se rupea inima văzând-o cu mâinileroşii, cu pielea mereu iritată. Timp de 4 ani, spălă rufe în casele noiiburghezii roşii, în aşteptarea prinţului.Şi se uniră în Domnul prin 1922, odată cu naşterea Uniunii...

Singurulom în care mai avea încredere. Un străin. Deatunci se tot întrebă pentru ce o salvase Dumnezeu de la soarta familiei sale.Nu avea copii, nu avea rude, trăia într-un oraş de care nu o lega nicioamintire. Basmele se aflau în cufărul de dinainte de Revoluţie. Se simţea acumde parcă l-ar fi avut mereu la îndemână, pregătită pentru carceră.

Înainte de Revoluţie şi după… cele două perioade aleumanităţii, aşa cum o cunoscuse ea.

Când, printr-o minune, Leonid reuşi să termine facultatea(în Uniune, deşi fusese acceptat pe timpul ţarului), trecură din localitate înlocalitate, cu bocceluţele în mână, oprindu-se câteva luni, uneori un anîntreg, pe unde oamenii aveau nevoie de asistenţă medicală, iar ei puteauastfel să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta şi să-şi piardă urma. Până ajunserăla Chişinău, la puţin timp după cedare. Cuvântul avea o reverberaţie sistolicăîn inima lui Leonid. Constatară că familia Ciubotaru nu mai avea casă, fuseseconfiscată de puterea sovietică. În plină „efervescenţă ideologică”, ai luifuseseră rupţi de obârşie şi azvârliţi în Siberia. Anna îşi luase cufăraşul cupovestea de prinţesă, brusc întreruptă de „voinţa clasei muncitoare”, şi îşiurmase devotată soarta exact în locurile acelea dinspre care se scurgeau bou-vagoaneleticsite cu trădători şi culaci români pe direcţia CerculuiPolar. Pentru ea Basarabia deveni un astfel de cerc. Un vertij se tot rostogoliîn conştiinţa-i pusă la încercare. Multe nopţi, ani de-a rândul, chipurilecopiilor din bou-vagoane i-au înspăimântat somnul. Capetele cu ochi bulbucaţişi străvezii, cerşind aer şi apă printre scândurile prinse de-a curmezişul,răsăreau periodic, amintindu-i că nu există viitor.

Nu trăi decât pentru a-şi sluji cu devotament bărbatul.Pe care nu ea l-a vrut, dar nici părinţii nu i-l aleseseră, aşa cum s-ar fiîntâmplat dacă unchiul Nicolai nu ar fi fost executat de puterea bolşevică. Eradincolo de voinţă: soarta i-l scosese-n cale. Luni de zile, ascunzându-se de„vigilenţa revoluţionară”, nu a putut să accepte, nu a vrut să închidă ochii şisă îi vadă împuşcaţi. Nu, nu pe unchiul Nicolai!, el era aşa de blând… Nici pefiravul Alexei…

Într-o dimineaţă de septembrie îşi puse unica rochie,roasă de atâta purtare, strânse părul în coc, pe ceafă, ca femeile aceleasărmane pe care le vedea umblând pe străzi fără să caute ceva anume, şi îlaşteptă pe Leonid în parc, la banca ştiută. Îşi făcură promisiuni de credinţăşi aşteptare. Aşa a fost să fie, răspundea ea prin anii ’80, când nu mai contadacă este auzită.

Vechiul samovar îşi resorbise strălucirea, undeva, pedulapul din bucătărie, şi odată cu el vuietul vremurilor în care vajnicaMarusia primea la ceai, joia după-amiaza, în camera mare a casei din Petersburg.În jurul lui forfotise viaţa selectă din oraşul lui Petru, fusese personajprincipal în mâinile elegante ale distinsei doamne. Însuşi ţarul îl onorase cuo iarnă înainte de…

Dar povestea asta s-a cuibărit deja pe fundul cufărului.Petersburgul şi Moscova au pentru Anna Ivanovna fascinaţia aromelor din AjunulCrăciunului copilăriei.

Din septembrie 1918, atunci când a fost sigură că nu maiexistă întoarcere, că execuţia avusese loc, viaţa ei s-a ghemuit în cufăr. Dacăpână şi deadea Nicalai, care fusesecel mai puternic om din Imperiu...

A urmat supravieţuirea, în aşteptarea lui Leonid. Apoibejenia în doi, prin Uniunea celor mai îndrăzneţe promisiuni. N-au ştiutniciodată ce înseamnă să fii tânăr.

Mai ia o înghiţitură. Mintea îi sare de la una la alta.

Ca orice rusoaică din trecut, Anna Ivanovna este femeiefoarte domestică, devotată bărbatului ca lui Dumnezeu. Odată descoperit ţelulsupravieţuirii în patria revoluţiei, ea deveni doamna doctor Leonid Ciubotaru,după moda burghezo-moşierească. Fu nevastă preacredincioasă 67 de ani. Ca obună creştină, avea datoria să trăiască. Datoria şi onoarea le moştenise odatăcu sângele albastru.

Priveşte mânerul fix al samovarului, apoi pe cel mobil.Îşi dă seama că e singurul samovar pe care şi-l aminteşte… nu ştie dacă aşatrebuie să fie, unul mobil, unul imobil. Precum viaţa ei, precum gândurile şidorinţele. Singurele ei dorinţe fuseseră să uite şi să aibă grijă de bărbat.Dar au obosit-o atâta, că azi nu vrea decât să se odihnească. Ştie că bunul,înţelegătorul Leonid o va ierta.

Dacă ar fi putut să afle cumva bunica Marusia căapartenenţa la familia Romanovilor devenise un blestem... Ceea ce altădată eracarte de trecere acum devenise un stigmat, numai profesia soţului ei îi salvasepe amândoi, şi de la moarte şi de la deportare. Acum ştia, Siberia o ajutase pebunica Marusia să depăşească multe vanităţi şi să treacă pragul multorobişnuinţe…

Mângâie samovarul cu o privire tot mai obosită, şizâmbetul lui deadea Nicalai oînvălui pentru ultima dată, cu tandreţea aceea care nu trebuia vorbită, fiindinterzisă de etichetă. De pe puntea iahtului imperial unchiul Nicolai îiflutură o batistă cu monogram auriu. Briza de pe ţărmul Odessei se anină acumpe obraz. Este împăcată. Cufărul nu mai este atât de greu.

Cu ultimele picături din pahar, înghite şi pastilelerămase pe fundul flaconului de distonocalm. Mai aruncă o privire bătrânuluisamovar şi vru ca el să îi îndeplinească o dorinţă. Să simtă palma caldă a luiLeonid pe obraz, ea să îi spună ce frumos eşti tu Leonid, singura bucurieîngăduită de Dumnezeu mie. Convinsă că tristeţea nu este decât caimaculsingurătăţii asumate.

El s-o întrebe: cum te mai simţi azi Anna Ivanovna?

Abasită,tare abasită mă simţiesc…

Ion Dezideriu Sîrbu (1919-1989) – acasă, în exil

2012-02-06T19:54:00.001+02:00

Text prezentat la Colocviul „Ion D. Sîrbu”

Casa memorială „Traian Demetrescu”, Craiova, noiembrie 2011

Ion Dezideriu Sîrbu (1919-1989)– acasă, în exil

„Eu scriu la persoana întâia,din frondă; nu vreau să fiu bănuit că schimb paralaxa povestitorului, că aşcompune, des-compune, amestecând planurile. Într-o lume hipersătulă de proză, potapărea şi experienţe, dar în lumea noastră (în care umblă pe străzi urlândadevărurile nebăgate în seamă) excesul de stil e sinonim cu excesul deprudenţă, mitocoseală, ploieştism. Ambalăm în vată un tren de vorbe, ca săascundem, în ultimul vagon, un ac cu gămălie ironică.”

(Ion D. Sîrbu, într-o scrisoare către Virgil Nemoianu, volumul Travesarea cortinei)

Dacă ar trebuisă spun în câteva cuvinte care este în opinia mea esenţa omului şi personajuluitragic, Ion Dezideriu Sîrbu, aş răspunde că omul cu o biografie marcată pentrutotdeauna de regimul represiv comunist a trăit cu demnitate în domiciliuobligatoriu, asumându-şi o „acasă” care l-a respins în datele istorico-politice.Şi pentru că nu a putut să trăiască departe de această acasă ingrată, în exilulclasic, s-a cuibărit în exilul interior.


Horia Dulvac, Nicolae Coande

De aici vine mareaforţă morală a lui Ion D. Sîrbu – din înţelegerea profundă şi din asumarea fărăresturi a exilului interior. Scriitorul a înţeles care îi este menirea. Încazul său – şi, din păcate, nu avem în trecutul nostru recent prea multeexemple – „viaţa şi opera” înseamnă „martiriu şi mărturisire”. Reflexulcondiţionat creat de lanţurile ideologice are în cazul lui Sîrbu finalitateafericită a mărturisirii – sub forma jurnalului, a corespondenţei şi chiar aromanului. După propriile însemnări, el nu mai poate fi întreg, integru, decâtastfel: „nu pot gândi decât în lanţuri, prin lanţuri, contra lanţurilor”. Esteun reflex dobândit printr-o asiduă încrâncenare cu sine împotriva nedreptăţilorpe care a înţeles să le analizeze şi să le demaşte prin scris: fie maicodificat, în opera antumă – aş da exemplu nuvela Şoarecele B, fie fără oprelişti în opera de sertar, editată postum.Las specialiştilor în ale literaturii privilegiul – căci privilegiu este să te poţiapleca asupra unui asemenea creator, fie şi târziu – de a studia cu tehnicilespecifice opera lui Ion D. Sîrbu, însă aş vrea să spun ceva depre pomenita Şoarecele B. Mergând pe firulconsecinţei finale, este de mirare că un asemenea text a putut fi publicatînainte de 1989. Ţine probabil de inerţiile inevitabile ale oricărui sistem.Văd în experimentul imaginat de Sîrbu, în această „colaborare forţată la mediu”a celor doi şoareci – A şi B, paradigma experimentului reeducării. În 1956,când a scris prima variantă, la Bucureşti, reeducarea violentă din puşcăriileromâneşti fusese stopată, scriitorul este arestat şi va afla în închisorileprin care a trecut despre neverosimilul experiment carceral. La începutulanilor 1960, în închisori precum Aiud şi Ocnele Mari, s-a aplicat aşa-numitareeducare nonviolentă sau reeducarea prin autoanaliză. Nu cred că esteîntâmplător că Sîrbu a finalizat povestirea în 1966, la Craiova, 10 ani maitârziu. Tot ca deţinut politic a aflat şi s-a documentat despre reeducare şiscriitorul Paul Goma, care avea să scrie romanul Patimile după Piteşti. Ion D. Sîrbu a lăsat aceastăpovestire-parabolă despre un experiment eşuat. Eu aşa consider. O parte a lumiiistoriografice se întreabă încă dacă reeducarea ca proiect ideologic a izbânditîn închisori. Răspunsul nu poate fi dat prin da sau nu. Discuţia este mult maiamplă şi implică efectele experimentului asupra întregii românităţi, ceea ceGoma a numit numit „reeducarea la scară naţională”. Putem considera că şi Sîrbua ajuns la aceeaşi concluzie, şi este de ajuns pentru exemplificare să dăm unsingur citat din Jurnalul unui jurnalistfără jurnal, unul scurt şi aparent mai puţin impresionant decât altele:„Din istorie şi politică, răul se mută în sufletele sclavilor şi, de-acolo, însoartă şi natură. Omul devine total neputincios, e rândul apelor, uscatului,cerului să se revolte şi să îşi arate mânia.” În această idee a lipsei deîncredere în puterea de regenerare a unei întregi comunităţi naţionale, cristalizatădupă decenii de exil craiovean, concluziile povestirii Şoarecele B ne împing la meditaţie serioasă şi nu ne oferărăspunsuri imuabile. Sigur că putem aşeza povestirea lângă Ferma animalelor a lui Orwell, însă Ion D. Sîrbu este mult maiaproape de ce s-a scris în spaţiul controlat ideologic de sovietici, dintr-unmotiv evident: Gary, ca şi Goma sau Soljeniţîn, a scris din experienţă directă,din inima terorii penitenciare. Descrierile lor sunt nu doar verosimile, ci şiadevărate. Pe scurt, natura umană bună, oricât de traumatizată, învinge în celedin urmă, cu riscul de a fi percepută ca naivă, fraieră, slabă, perdantă.Şoarecele B, spre deosebire de şoarecele A, cedează torturii în detrimentulpropriei pofte de mâncare, el gândeşte, nu are doar instincte. Ştiind că înfometareaîi poate aduce moartea, putem spune chiar că el are conştiinţă, spre deosebirede celălalt care nu are decât reflexul animalic al conservării şi ghiftuirii cuorice preţ. Unul dintre personaje, profesorul de psihologie experimentalăFronius, spune: „Nu există diferenţieri fatale între indivizi, există numaiforme de foame diferite.” Şi aici îmi reamintesc o expresie a deţinutuluipolitic Emil Căpraru, medic pediatru, care mi-a spus: „Atunci – adică înlagărele de muncă forţată din Balta Brăilei – mi-am impus să nu devin niciodatărobul blidului”. Un asemenea om, şi el terorizat şi înfometat – mă refer la untip generic, de ce nu chiar la Şoarecele B? – nu va deveni niciodatăcolaborator. Se înţelege, al poliţiei politice.

Lucrurile, cuvintele, expresiile auînţelesuri şi greutăţi diferite în funcţie de context. Când contextul estesusceptibil de a reda realitatea avem de a face cu o literatură vie. Povestirease încheie cu exact încheierea oficială a experimentului reeducării de tipPiteşti: vinovaţi sunt ţapii ispăşitori, în cazul de faţă Hermann, fidelulservitor al lui Fronius. Plecat la Congresul de psihologie de la Strasbourg,Fronius lăsase şoarecii în grija lui Hermann, adică gardianul în limbajpenitenciar. Interpretarea povestirii trece din cazuistica literară în ceaistorică şi psiho-morală. Nu este deloc întâmplătoare remarca din final:„Trebuie uitat, trebuie ignorat tot ce s-a întâmplat post-Strasbourg. Fiindcăpentru contradicţiile ce au apărut după ce noi ne trăseserăm concluziile (în modulcel mai riguros şi ştiinţific, nu?) de vină este numai Hermann. Cretinul şiimbecilul de Hermann...”. Sustragerea artizanilor proiectului de laresponsabilitate pe seama tovarăşilor de drum este relevantă, pe fondul numiriiexprese a unui oraş strategic din Europa Occidentală, deoarece este sediulConsiliului Europei încă de la înfiinţarea organismului, în 1949. Trimiterea ladrepturile omului mi se pare clară. Experimentul reeducării a încetat numaidupă ce secretul a fost deconspirat şi făcut public în lumea liberă. Desigur, lecturamea este a unui istoric asupra textului literar.

Ionel Buşe - citind - şi Toma Velici

Nu mi-ampropus o abordare literară a tematicii Sîrbu, tocmai pentru că sunt istoric;oricum, istoriografia a încetat şi la noi de multă vreme să mai fie o culegerede date şi informaţii, uneori extrem de circumstanţiale. În zilele noastre,tributare excesului, istoriografia este nevoită să se plaseze la confluenţainterpretărilor şi teoriilor propuse de ştiinţele auxiliare şi de domenii complementare.Unul dintre aceste domenii complementare este istoria literaturii. Dinnefericire, locul lui Ion D. Sîrbu nu este fixat credibil în istorialiteraturii. Bănuim că din cauza osificării criticii literare în curentelecritice tradiţionale. O atare afirmaţie are o doză prea mare de generalitate,ceea ce frizează eufemismul. Literatura victimelor directe ale regimuluicomunist – mă refer la manuscrisele de sertar şi la cele trimise în lumealiberă de cenzură, ceea ce înseamnă tot „sertar”, însă unul eliberat maidevreme – a fost şi este marcată de această experienţă. Adică de o componentăimplicită, organică, naturală a eticului, a principiului moral. Or, şcoalaliterară românească punea şi pune accentul pe estetică. Cenzura de după Război,devenind autocenzură, avea să ridice estetismul – lăsând la un moment datrealism-socialismul în surdină – la rang de rezistenţă prin cultură. Pentrudezambiguizarea eufemismului trebuie să spun că nu doar considerente de naturătehnică a criticii literare îi ţin în margine pe scriitori precum Sârbu, Goma, Steinhardt,Herta Müller sau Norman Manea, ci şi vanităţi meschine grefate pe un complex alvinovăţiei nerecunoscute. Primul indiciu este numitorul comun al acestor puţiniscriitori: experienţa traumatizantă în relaţie cu ideologicul.

Ca o ironie, Sîrbua murit cu două luni înainte de căderea regimului comunist. Înţelegem de ce apreferat să rămână în România: era ombilical legat de ţară, prin datele strictpersonale, prin formarea sa ca om de litere în preajma unor personalităţiprecum Lucian Blaga, era legat de puţinii prieteni fideli – a se vedeacorespondenţa –, care, mai mult ca sigur, l-au ajutat să supravieţuiască înacest exil interior. Era legat de soţia sa, „delegată de Limba Română să-miţină de urât şi să mă păzească de sinucidere sau, mai rău, de urlet sau nebunire”.Nu putem înţelege, în schimb, de ce o literatură, o scriitură aşa cum ne-alăsat Sîrbu nu a produs măcar după 1989 dacă nu o „şcoală”, măcar o dezbatereadevărată. Sigur, cu câteva flori nu se face primăvară: tinerii critici Antonio Patraş, Daniel Cristea-Enache ori Sorina Sorescu sunt trei exemple. Trebuie să îinumesc şi pe mai maturii Nicolae Oprea, Mihai Barbu sau pe Ioan Lascu şiNicolae Coande, cei doi craioveni care îşi dau silinţa să menţină în priză uninteres pentru opera şi memoria lui Sîrbu, atât în conştiinţa literară, cât şiîn cea publică. Trebuie să îl numesc, neapărat, pe Toma Velici, pentru osârdiacu care se îngrijeşte de editarea operei scriitorului.

Am avut intelectualicare şi-au exprimat dezacordul în raport cu regimul politic pe faţă, direct, înnume propriu şi cu semnătură, conştienţi de precaritatea gesticii desolidarizare a contemporanilor, însă convinşi că adevărul trebuie rostit public,indiferent de consecinţele atrase asupră-le. Am avut scriitori care au avutcurajul şi demnitatea să rămână marginali profesional şi social. Din aceastăcategorie a făcut parte Ion D. Sîrbu. A trecut de cenzură scrieri fără osubliniată miză politico-morală, la limita supravieţuirilor de tot felul, însăasigurându-şi în acest chip exilul interior în care nu au pătruns tentaculelefizice şi subliminale ale regimului şi ideologiei aflate la putere. Dacă Goma aavut vocaţia atitudinii făţişe şi a publicării scrierilor sale necenzurate înOccident, Sîrbu a avut vocaţia scrierii libere cu gândul conservării pentruvremea în care unii dintre noi – cu precădere cei născuţi în a doua jumătate asecolului XX – aveau să se întrebe cum au rezistat românii ofensiveiideologice. Sîrbu, Steinhardt, ca să mai dăm un exemplu din aceeaşi categorie,Goma sunt exemple relevante de rezistenţă. Dintr-un motiv care îmi este clar: arezista ideologizării, comunizării înseamnă a nu ceda. Şi nu – după cum netransmit mentorii şi simpatizanţii „rezistenţei prin cultură” – a ceda. Nuvreau să lezez pe nimeni şi nu vreau să polemizez, este părerea mea. Deşi,suntem conştienţi, în materie de istorie-politică-moralitate nu există discursneutru pur şi simplu.

Nu pot să nuobserv că oricât de mult mi-ar plăcea – şi sunt mulţi alţii – scriitura luiSîrbu, acesta este perceput şi cultivat mai degrabă ca memorialist. O nuanţă,de data aceasta cu caracter mai personal, în ce mă priveşte, este aceea că deşiIon D. Sîrbu – trebuie să repet: şi Paul Goma, pentru că face parte dindemonstraţie – este prizat, simpatizat de o parte relevantă a lumii literare,chiar fanii săi îl deportează în paradigma eticului. Mai exact spus – până şicăuzaşii sîrbo-gomişti accelerează pe latura etică a celor doi, poate, fărăsă-şi dea seama că o fac în detrimentul literaturii şi a unei percepţiiechilibrate a celor doi. Marea eroare de interpretare se datorează priviriidisonante, care separă eticul de estetic. Greşesc atât cei care pun accentul peetic, precum şi cei care cred în estetic pur şi simplu.

Observaţiilemele sunt din marginea literaturii, din acel punct care permite o perspectivămai puţin crispată asupra vieţii literare. Este datoria literaţilor să nevorbească despre valenţele literare ale unei scrieri, dar nu au dreptul moralsă pună esteticul mai presus de orice, chiar în ciuda principiului moral. De ceun scriitor care în timpul regimului comunist a fost altfel decât majoritateacobreslaşilor, prin atitudinea faţă de scris şi de ce se întâmpla în jurul lui,este tratat minimalizator de critica literară? Cine dacă nu cunoscătorii şidegustătorii de literatură trebuie să educe potenţialii cititori?

Iată un pasajscris parcă azi de dimineaţă – 16 iunie 2009 –, scriam eu cu doi ani şijumătate în urmă, pentru Colocviul naţional „Ion D. Sîrbu” – un text de trimisla „România literară”, unde, fără dubiu, ar fi fost respins la vremea scrierii,dar sunt aproape convinsă că ar fi respins şi azi:

„Îi spun foarte învăţatului critic şiistoric literar:

«Prea suntemcunctatori şi prudentissimi: prea amtrecut uşor peste aşa-zisul obsedantdeceniu. Termenul acesta eufemistic a fost inventat de cineva care nu apătimit şi nu a fost sacrificat în acei ani. Este cât se poate de trist şidescurajant faptul că despre un asemenea deceniu, de întuneric şi moarte, scriutot cei cu acces la tribune şi microfon…»

Ar trebui – i-amspus – scrisă o foarte documentată istorie a nonliteraturii: cu biografiiprecise şi detaliate, cu drepturi de autor încasate, cu vile şi călătorii: cucase de odihnă, case de oaspeţi, case de creaţie: cu multe citate din aceleopere pe care nu noi, ci istoria le-a aruncat la coş. Cu critici şiautocritici, cu mascări şi demascări, denunţuri şi turnătorii benevole etc.

Nu avem voiesă uităm nimic din ce s-a putut face şi spune în acei ani: o dată pentrutotdeauna, trebuie să devenim conştienţi că sursa tuturor relelor româneşti deastăzi constă în imensa noastră greşeală de a nu fi procedat, public, la odestalinizare zgomotoasă, totală şi fără milă, atunci când a început dezgheţulacela scurt.

Nu măinteresează dispariţia din opinia publică a Europei a unor scriitori ca Fadeev,Ehrenburg, Gladkov; Aragon, Eluard, Sartre; dar teribil mă arde, încă,generaţia Vitner, Roller, Jar, Petru Dumitriu, Nagy Istvan, Baconski,Crohmălniceanu, Sütö Andras, Beniuc, Banuş etc. (epoca în care Baranga, cucinism, îmi spunea: «În cultură, domnule, noinu admitem decât români proşti sau foarte proşti, cu condiţia să fie cât maimari lichele!»)

Admit spălareamâinilor, răs-gândirea, pocăinţa: asist cu bucurie la schimbarea la faţă, laschimbarea feţe-feţe chiar, ale numeroşilor politruci aruncaţi la margine. Darnu pot să uit că am trăit cea mai frumoasă vârstă a bărbăţiei mele sub imperiulucigător şi barbar a trei lozinci care, din păcate, funcţionează şi astăzi:«Lumina vine de la Răsărit!», «Arta este reflectarea artistică a realităţii!»,«Cine nu e cu noi este împotriva noastră!»…”.

În exilulpostum, Ion D. Sîrbu este o conştiinţă vie, una transcendentă, care ne aratăceea ce rareori suntem dispuşi să acceptăm despre noi înşine, anume că nu amsupravieţuit cu adevărat ideologiei comuniste pentru că nu am fost capabili săîi rezistăm pe faţă. Şi pentru că scriitorii nu au primit în puşcăria politicăhârtie şi creion pentru a-şi scrie cărţile – aşa cum încă mai cred uniiintelectuali, altfel extrem de culţi, ai zilelor noastre – Sîrbu a preferat, dupăieşirea dintre pereţii carcerei politice, închisoarea din libertate, exilulinterior, pentru a ne lăsa mărturiile sale. În felul acesta a înţeles să fieconsecvent cu sine, responsabil cu un bun care nu era doar al lui, să nu dezertezedin condiţia normalităţii scriitorului – aceea de a scrie-rosti adevărul.

Elisabeta Sîrbu

Nu am alesîntâmplător citatul pentru motto. Acum două zile m-a întrebat un prieten dacă mi-ampus vreodată întrebarea ce curs ar fi luat viaţa mea profesională dacă nu cădearegimul comunist în 1989, având în vedere că am intrat la facultatea de Istorieînainte de aşa-zisa revoluţie. Răspund acum, fără să recurg la istoriacontrafactuală: nu ştiu ce aş fi făcut, dar ştiu sigur ce nu aş fi făcut – nuaş fi mâncat borş ideologic cu polonicul partidului, lăudându-l apoi în operenemuritoare. Slavă Domnului, exemple de demnitate am avut, unul dintre ele esteIon D. Sîrbu. Tata cu siguranţă m-ar fi dezmoştenit. Nu suporta comuniştii, cuatât mai puţin securiştii. Avem fiecare familia pe care o merităm.

De aceea, nu ouit în încheiere pe jumătatea fidelă a lui Ion D. Sîrbu, femeia care i-a făcutexilul craiovean vieţuibil – o femeie care înseamnă mai mult decât un maldăr deromane avizate de cenzură – Doamna Elisabeta Sîrbu. Un popor nu se salveazăprin falsă rezistenţă, ci prin demnitate – inclusiv prin demnitate înliteratură.

„ROMÂNIA TE IUBESC, TU EŞTI ŢARA MEA!”

2012-02-05T10:18:00.001+02:00

„ROMÂNIA TE IUBESC, TU EŞTIŢARA MEA!”

„Româniaaaaaaaaaa, trezeşte-te!”

„Zăpezile topesc sufletele!”

21 ianuarie 2012, Piaţa Universităţii, foto Flori Bălănescu

România, nesimţito, trezeşte-te! Nu te gândi doar la kilul de cartofipentru care-ţi numără (prost) Anastase creiţarii. Numa la asta-ţi stă minteaaia beteagă, cum să faci să cumperi şi azi o pâine şi un kil de cartofi, aşa aifost învăţată. Dezvaţă-te! Mai gândeşte-te şi la mâna de tineri care te strigă,oarbo, pe străzile Capitalei, că pentru tine strigă! Au pornit-o de nebuni (vorspune deştepţii, care n-au ieşit vreodată din casă, poate doar ca să-iovaţioneze pe mineri în 1990, când omorau alţi tineri, pe ăia din generaţia mea).

Nu te-a trezit niciun cutremur: nici de pământ, nici de conştiinţă. Şi aiavut câteva, să-ţi fie ruşine, ai avut! În ’56, în ’77, în ’87! Ai avut şi ţărani adevăraţi, şistudenţi cu mintea nealterată, şi intelectuali asasinaţi, şi ofiţeri decimaţi, şibiserici distruse, ai avut chiar şi un Paul Goma care te-a zdruncinat în ’77, ai avut şi mineri adevăraţi, nu dinăia cu minţile reeducate şi uniforme curate ca în ’90, ai avut şi muncitori care s-au săturatsă fie umiliţi, la Braşov. Strigau pe străzile oraşului „Noi nu mai vrem sămâncăm lături!”, deşi nici ei nu aveau autorizaţie de la Securitate, iar tu teprefăceai că eşti martiră în dosul geamului, priveai şi îţi şopteai în barbă:lasă-i să strige, ei sunt carnea de tun, noi suntem ăia care „rezistăm”, nesupravieţuim Neamul prin cultură! Ai avut, nu te mai plânge că ţi-a lipsitpersonajul vecinilor noştri – Havel! Asta nu e decât o minciună sfruntată! Oblasfemie!

Gândeşte-te România, gândeşte, măcar o dată în viaţa ta, defetisto şisupravieţuitoareo ce eşti! Numai lucruri rele te-au învăţat ai tăi, ăia sprecare ai ridicat recunoscătoare ochii ca o viţică la poarta nouă. Nu, nu dejii, ceauşeştii,ilieştii, constantineştii, băseştii şi blondele lor, vopiste sau nu, că ăştianici nu s-au pus singuri în scaun şi nici nu au rămas acolo pentru că ar fifost niscaiva scamatori. TU: Noi (străbunicii, bunicii, părinţii = noi) i-ampus şi i-am îngrăşat. Tipii cu barbişon, ochelari, sacouri şic sau papion, tipelecu voci suave, tremurate sau impetuoase, nemaipomenit de talentate, elita, deh!Că ai şi tu Românico o elită, chiar mai multe, dar nu ţi-a folosit la nimic. Dincontră.

Trezeşte-te dracului odată! Te-au învăţat domnii ăştia cu ştaif să teplângi cu nasu-nfundat între perini şi camuflată între patrupereţii tăi că egreu, că poporul tău a fost cel mai asuprit din istorie şi cel mai rezistent, căe bine să te opui prin suspinuri estetice, dar nici alea prea din rărunchi, nucumva să se audă unde nu trebuie.

Românio, elita ţi-a rezistat prin minciună, iar tu eşti hipnotizată deatâta sporovăială cu iz de filosofie. Tu eşti o fată cam de la ţară, cu ocultură necoaptă, ai căzut în plasa primului venit mai îngrijit, mai frumuşel,cu exprimare elevată. Te-a făcut din vorbe. Ţi-ai dat tu seama, dar era preatârziu, că frumuşeii ăia te-au dat pe mâna unora urâţi, şi la stat şi la sfat.Sunt groteşti de-a binelea! Iar tu nu ai exerciţiul discernământului.

Aşa că, de-asta-ţi zic: Lasă ţuica, fă o cafea tare şi deschide ochii, numai da voie nimănui să se cuibărească trainic la putere şi să-şi facă mendrelecu tine. Schimbă-i când şi-o iau în cap, încălcând Constituţia şi pe tine înpicioare, roteşte-i, nu-i lăsa să prindă rădăcini, fă-i să-ţi ia frica! Învaţă-itu ce este democraţia, aşa stricată şi perfectibilă cum e. Ce să-ţi fac, dacăte-ai uitat prea mult în gura lor, şi în ’45, şi în ’65, şiîn ’89, şi în ’90 şi aşa mai departe, când, în loc să-itrimiţi pe toţi tanchiştii (Atenţie! Ăia veniţi din Maica Rusie să ne „elibereze”!),tablagiii, gargariştii de partid şi zdrahonii de Securitate unde le era locul:la muncă cinstită şi la ciocu mic! Acu să suferi, fraiero! Da’ măcar recunoaşte că eşti fraieră, nu lăsacopiii ăia să strige-n pustii, să devină extremişti ori să moară, acoperiţi dehăhăitul asurzitor şi atoatetâmpitor.

Recunoaşte, până şi tu meritai o soartă mai bună! Când e să te fure, să temintă, să te siluiască – şi cu vorba, şi cu fapta – toţi îţi recită discursurilinguşitoare, niciunul nu-ţi spune verde-n faţă că eşti prea naivă, oricât dedotată cu inteligenţă nativă şi bogăţii de la natură, altfel cum te-ar maifraieri?

Nu-ţi dai seama că şi noi suntem ai tăi!?

Te mai întreb o dată: TE TREZEŞTI SAU NU?

Vasile Paraschiv – o conştiinţă de patrimoniu a românilor

2012-02-04T23:18:00.001+02:00

In memoriam

Vasile Paraschiv – o conştiinţă de patrimoniu a românilor

L-am cunoscut pe Vasile Paraschiv (3 aprilie 1928-4 februarie 2011) mai întâi dinJurnalele lui Paul Goma şi din corespondenţa cu scriitorul exilat la Paris. Laînceputul anilor 2000, l-am cunoscut pe viu, însoţit de doamna sa – Luiza, lasimpozioanele Asociaţiei „15 noiembrie 1987 Braşov”. Ulterior, ne-am tot văzutpentru a lucra la memoriile sale, pe care le-am îngrijit la Curtea Veche.

În 1968, când a ieşit din partidul comunist şi aînceput să se lupte pentru normalitate, nu mă născusem. Până în 1977 – cândîmplinisem 8 ani – avusese deja serios de a face cu Securitatea şi cuindiferenţa semenilor. Vasile Paraschiv nu face parte nici din amintirile melelegate de anii 1978 – vizita lui în Franţa, 1979 – Sindicatul Liber alOamenilor Muncii din România, sau de sfârştiul anilor 1970 şi de anii 1980,când – una, două – era bătut, răpit, internat cu forţa în azilele psihiatrice(chiar şi în 1989, înainte de marea lovitură de stat, a fost internat laVoila-Câmpina). În 1983 am intrat la liceu, plecasem de acasă, unde tataasculta Europa Liberă şi Vocea Americii la un aparat de radio (cumpărat dinprima obţinută de mama de la protectorul nostru stat socialist, pentru cănăscuse al treilea copil – adică pe mine). Aşadar, mă rupsesem de mediul rural,oarecum liniştit, în care un om simplu – tata – transforma pentru o vremebucătăria într-un spaţiu al speranţei. Totuşi, din perioada aceea îmi răzbat înmemorie, mai mult afectivă, glasul Regelui Mihai, vocea inconfundabilă aMonicăi Lovinescu, şi, desigur, acordurile muzicale, atât de reverberante, aleActualităţii Româneşti. Uneori poate fi interesantă legătura între lucruriaparent minore şi diferite. Cum un copil nedorit, venit pe lume subobligativitatea Decretului nr. 770 din 1966, avea să aleagă să studiezecomunismul peste 20 de ani, între altele, pentru că avusese o copilărie destulde tristă şi cu lipsuri. Dar, mai ales pentru că tatăl i-a alimentat înpermanenţă un spirit de revoltă interioară, de dreptate minimală într-un spaţiual nedreptăţii totale.

Detaliile autobiografice pot veni în sprijinulînţelegerii integrate a unei epoci, iar în ce priveşte comunismul (românesc) şimemoria lui avem totul de limpezit şi de asumat.

Vasile Paraschiv este o părticică puternică delumină în această tabula rasa, o lumină cu atât mai importantă cu câtconformismul şi amnezia au fost cultivate cu osârdie de cvasimajoritatearomânilor. Fie din comoditate pur şi simplu, fie din proiect pseudocultural. Dinoamenii supuşi experimentului reeducării generalizate prin mutaţiipsihoculturale, după 1945, îndeosebi după 1948, s-a născut generaţia mea – gataanesteziată împotriva normalităţii. Conformismul şi amnezia se sprijinăîntotdeauna pe frică şi laşitate, pe dorinţa meschină de a fi „în rândul lumii”şi chiar deasupra ei, cu orice preţ. Sigur că acestea sunt, mai mult sau maipuţin, aserţiuni cu caracter general. Pe care nu le-am putea formula dacă nu amavea şi contraexemple de referinţă. Dar amnezia generaţiei mele este unamoştenită, aproape genetic, nu una alimentată de noi înşine, ci de părinţiinoştri.

Ştiind câte sute de mii de oameni au avut de aface direct cu teroarea practicată de regimul comunist prin intermediulSecurităţii, Miliţiei, Procuraturii etc., câţi au ajuns în puşcăriile politiceşi în coloniile de muncă forţată, câţi au fost deportaţi, câţi executaţi etc.etc. ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce s-a tocit atât de mult simţul deconservare al demnităţii individuale şi naţionale. De ce, având atâtea exemplede rezistenţă adevărată, flacăra memoriei colective a fost stinsă în cele dinurmă de alergătura bezmetică după supravieţuirea biologică. De ce intelectualiinoştri – adică acei oameni mai mult sau mai puţin instruiţi în şcolisuperioare, dar înzestraţi de la bunul Dumnezeu cu minte şi capacitate dediscernământ, chemaţi să fie îndrumătorii concetăţenilor lor, nu şi-au luatmisiunea în serios. De ce această discrepanţă nefastă, adâncă, jenantă,umilitoare între realitatea istorică-umană şi scenariile postdecembriste aleunei aşa-zise rezistenţe pe multiple paliere. O rezistenţă de vorbe postfactum.Intelectualitatea noastră – cu excepţiile rare ce pot fi documentate – s-aînghesuit la ascensiune profesională, trai comod şi onoruri. Înainte şi după, lafel. Diferenţa o constituie un comportament mai apăsat interesat după 1989, şiasta datorită unui mediu – să-l numim politic – în care a dispărut frica deSecuritate. Deşi ne-am fi aşteptat ca măcar spaima de aflarea trecutului colaboraţionistîn cazul unora să mai separe apele, cât de cât. Dacă ruşine nu le-a fostniciodată. Însă, iată, decembrie 1989 a înlăturat acest impas: frica deSecuritate, această maşinărie care a funcţionat din plin, în ciudaneajunsurilor sale. Şi pe care Paul Goma a numit-o Răul Absolut. O spaimă convertităpervers în (auto)cultul martiriului. Oricine poate ceda presiunilor,şantajului, fricii. Toţi suntem oameni. Însă nu mai are nicio scuză acela carea semnat pactul cu diavolul, dacă în continuare tace, neîncercând să-şiispăşească greşelile prin recunoaşterea lor.

Întrebarea subsecventă este: Dacă am avut orezistenţă atât de bine articulată cultural, social, religios – precum nepersuadează intelectualii noştri cei mai mediatizaţi, cum de ne prezentăm azica o mulţime dezintegrată de amnezici, de confuzi, de manipulabili? Şi cumputem explica existenţa uimitoare a unui om ca Vasile Paraschiv, fragilitatearăzbătătoare a unei Doina Cornea, puterea unui Calciu-Dumitreasa, curajul unuiRadu Filipescu (închişi amândoi în anii 1980 în temuta închisoare Aiud?)într-un ocean tăcut la suprafaţă, mocnind de frustrări în adânc? Ei de ce nu au„rezistat” ca toată lumea românească, mai ales după strivirea Mişcării Goma, arevoltei minerilor din Valea Jiului, a SLOMR, mai târziu a revolteimuncitorilor de la Braşov? Acestea sunt întrebările la care trebuie să răspundăintelectualii noştri, pe înţelesul românilor de toată speţa.

Un exemplu „minor” de confuzie semănată candid: BedrosHorasangian îi „atrage atenţia” lui Andrei Pleşu „că Nicu Steinhardt nu a avuthârtie şi creion la mititica, să scrie acolo Jurnalul fericirii, cum aafirmat senin domnia sa în dialogul televizat cu Gabriel Liiceanu, dinemisiunea 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu (TVR 1, duminică, 23ianuarie). Poate am înţeles noi greşit, să zicem. Totuşi, e bine de ştiut căl-a scris ulterior ieşirii de la pârnaie, manuscrisul a fost confiscat debăieţii cu ochi albaştri şi rescris apoi, din memorie, de acel fantast gânditorşi monah român. (...) Nu de altceva, dar emisiunea de pe TVR 1 a pătruns şiacolo unde nu au ajuns şi cărţile lui N. Steinhardt”[1]. Am toată încrederea că Dl Horasangian nufabulează într-un text public. Recent, l-am văzut pe Dl Andrei Pleşu laemisiunea de pe TVR Cultural, realizată de criticul Daniel Cristea-Enache(„Literatura azi”), emisiune în care filozoful şi eseistul Andrei Pleşu a ţinutun discurs, altfel, admirabil, despre cât de naivi, în eroare etc. sunt aceiacare consideră că se putea rezista pe vremea comunismului, altfel decât...nerezistând, sau altfel decât au făcut-o domnia sa şi grupul din care făceaparte. Nu am reţinut cuvintele, dar aceasta era ideea, în contextul grupului dela Păltiniş. „Ochiul magic” al Cronicarului de la „România literară” le ridicăcelor „doi mari intelectuali români” mingea la fileu: „Duminică seara, la orăde vârf, am avut plăcuta surpriză să-i vedem şi să-i ascultăm pe Andrei Pleşuşi Gabriel Liiceanu. A fost o încântare să-i urmărim pe aceşti doi mariintelectuali români dialogând despre speranţă în dimensiunea ei mundană, dar şiîn cea spirituală, legată de nevăzut. Iar această Românie reprezentată de Pleşuşi Liiceanu, adusă pe ecranele televizoarelor, este o Românie normală, civilizată,plină de strălucire a minţii, o Românie în care se recunoaşte şi Cronicarul şimulţi asemenea lui, ce se simt ultragiaţi când asistă la nesfârşita paradă denon-valori/ «vedete» pe care le promovează zi de zi televiziunile noastre”[2].Nu, N. Steinhardt nu şi-a „scris în puşcărie Jurnalul fericirii”, carcera comunistă nu a fost club deculturalizare. Eventual, de reeducare, dar Steinhardt nu a trecut pe acolo. Înschimb, l-a trăit direct pe Dumnezeu, la Jilava, unde s-a creştinat. Aşa cumVasile Paraschiv şi-a trăit deznădejdea, disperarea, chinurile, durerile fizicecauzate de bătăi etc. etc. – pe viu, nu perorând despre ele. Fără să fi avutparte de o strângere tăcută şi prietenească în braţe, din care să fi simţit cănu e, totuşi, singur. Asta propunea Andrei Pleşu ca remediu pentru disperare:ajutor material sau, măcar, o strângere în braţe.

Cât de absorbiţi au fost românii, strânşi de pe latreburile lor, în vieţile lor dirijate de „raţiunile” crizei, chiar într-o zide duminică, de discuţia preţioasă dintre cei doi intelectuali ar fi greu despus. Literatului de la „România literară”, ascuns sub marca anonimizatoareCronicarul, îi pare că ar fi vorba despre o „Românie normală, civilizată, plinăde strălucire a minţii”. Nouă, ştiind că mâine va fi înmormântat VasileParaschiv – un exemplu autentic de om normal, dar considerat pe la colţuri decătre intelighenţi un soi de nebun –, ne pare un teatru de fiţe. Discrepanţa ecu atât mai vizibilă cu cât Paraschiv, prezent printre „numeroasepersonalităţi” la ceremonia de decernare a „înaltelor” distincţii de cătrepreşedintele Traian Băsescu, a fost singurul care a refuzat „Steaua României”.Ceea ce nu au făcut actorii Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, poetaAna Blandiana, istoricii Şerban Papacostea (fost deţinut politic) şi AndreiPippidi, criticul Nicolae Manolescu sau regizorul Lucian Pintilie. Au fost tareruşinaţi şi peste poate de uimiţi (îmi amintesc imaginile văzute la televizor).Le era ruşine de ruşinea lui Vasile Paraschiv, cum spune poporul... Schimbândperspectiva, singurul netitrat din sala de festivităţi de la Cotroceni le-atras o palmă usturătoare, atât înalţilor oameni de cultură, cât şipreşedintelui comunist, transformat peste noapte în cavalerul dreptăţiianticomuniste. Semn că vanitatea şi competenţele profesionale nu ţin loc destatură morală. Lui Paraschiv nu i-a fost nici ruşine şi nici frică să fieconsiderat nebun (zeci de ani până în 1989) şi după, mai ales după acest momentantologic petrecut la 1 decembrie 2008, de Ziua naţională a României. După cumnu i-a fost când a făcut atâtea drumuri la Bucureşti, uneori însoţit de fetiţalui – Maria-Luiza, pentru a semna Scrisoarea Goma, în 1977, dar şi pentru a seinteresa de soarta familiei Goma, care era asediată de Securitate. În timp cescriitorii şi intelectualii se dădeau la fund, ca nu cumva să fie asociaţi cuPaul Goma, unii dintre ei colportând dezinformări plasate de Securitate. Nu i-afost nici în 1978: „La 30 aprilie 1978 pe când măîntorceam acasă cu trenul de la Paris, la graniţa Curtici am fost dat jos cuforţa de către organele Ministerului de Interne şi urcat tot cu forţa în altul,care mergea în sens invers, spre Viena. Aşa am fost eu, cetăţean român,expulzat şi dat afară din România, de către activiştii statului şi partiduluidin Ministerul de Interne, în mod abuziv, fără nici un temei legal, fără nici oexplicaţie, fără bilet de tren, fără bani în buzunar, fără adăpost şi fărămijloace de existenţă, pentru motivul că am vorbit liber şi am spus adevărul laParis”. Ar fi potrivit să ne amintim ce făceau intelectualii care„scăpau” în excursii în Europa occidentală...

Deşi era bolnav de grija celor trei copii, asoţiei, a soacrei vârstnice, Vasile Paraschiv nu a dat înapoi niciodată,normalitatea lui a fost mai puternică. Esenţa umanităţii lui, pentru care, înţara orbilor, a ajuns la „balamuc” de atâtea ori, a învins. De fiecare dată a ieşitşi mai hotărât să nu cedeze, în ciuda Partidului şi Securităţii. Iar familialui l-a iubit şi l-a susţinut necondiţionat.

Vasile Paraschiv, chiar tremurând de frică, nu s-atemut niciodată şi nu i-a fost ruşine niciodată. Până în clipa în care a murit.Normalitatea lui rămâne întreagă şi fără onorurile statului român, pentru că elconstituie o conştiinţă de patrimoniu a noastră. Este valabil pentru toţiaceia, puţini, care privesc vremurile de sus, şi nu sub povara lor.

Fie-i ţărâna uşoară, Dumnezeu să-l odihnească, însfârşit!

4-7 februarie 2011

[text apărut în "Cultura", febr. 2011]

[1] BedrosHorasangian, Unire cu huiduieli, „Observatorcultural”, Nr. 561, 04.02.2011.

[2] „România literară”, nr. 4/ 2011.

3 februarie

2012-02-03T20:26:00.000+02:00

3 februarie

uneori vrei săfii singură

ca o strachinăpusă la păstrare

în pod

de unde nu i-amai venit niciodată rândul

la cele lumeşti

alteori vrei săte pierzi

în zbuciumul uneifamilii numeroase

să fii rudă desânge cu toţi bălăneştii

de pe facebook săfaceţi un clan mare

mare să nu maifii singură niciodată

dar vin scadenţecând nu mai vrei ca

pâinea mătuşii

spoită cu roşiicoaptă în cuptorul sobei

să-ţi aminteascăde mama

ci s-o aducă întrupul ei cald

şi mâna ei caldă săîţi sărute

tâmpla

şi vorba ei caldăsă îţi inunde

sufletul

şi amintirea eitoată

să învie

dar sunt zile încare împotriva dorinţei tale

asişti larăspunsuri debile

şi nu poţi face nimic

e viaţa lor şicâte puţin din a ta

şi totuşi cât deabsent poţi fi

din viaţa tagăsind răspunsuri

la întrebarea dece m-ai ales pe mine

poate că în ziuaaceea aştrii

îşi făceau de capdeasupra creştetului meu

poate că femeia adevărată

menită ţie se împotrivea

altui destin cine ştie

cine ştie de cepunem mereu întrebări

la care primimrăspunsuri prosteşti

e seara de 3februarie când mama

a încetat să maicaute

ianuarie-mai, în fiecare an, comemorarea Mişcării Goma pentru drepturile omului

2012-02-02T22:00:00.000+02:00

un text scris în februarie 2010, apărut parţial în "Timpul" şi integral în "Familia", între timp se împlinesc 35 de ani...

Mişcarea pentru drepturile omuluidin România ’77

– 33 de ani de izolare şi umiliripentru Paul Goma –

Flori Bălănescu

Se pare că într-oţară în care preşedintele a condamnat comunismul, pensiile celor care ne-audecimat elitele intelectuale, profesionale şi sociale nu pot fi (re)calculatedupă o raţiune care să menajeze ce a mai supravieţuit din fibra noastră morală.Totul a devenit din ce în ce mai confuz, de parcă am fi luaţi în stăpânire de oinstanţă neidentificabilă. Astfel, suntem martorii unor situaţii în carecolaboratori notorii, (auto)recunoscuţi, ai Securităţii sunt conspiraţi încontinuare, prin intermediul CNSAS. De exemplu, Sorin Roşca-Stănescu strigă îngura mare că a colaborat cu Securitatea şi vrea să i se recunoască oficialacest statut, dar primeşte certificat de băiat cu dosarul curat şi onoareanepătată...

Uncontrascenariu pe măsura absurdului la care asistăm ar fi ca securiştii cupensii nemeritate să se adune într-o Asociaţie a Foştilor Torţionari şi să deastatul român în judecată pentru că le încalcă dreptul legitim de a se căi prinreducerea pensiilor, ca prim pas într-un proces al comunismului, dovedit pânăacum o gargară propagandistică.

La soluţianormală (din perspectiva unui adevărat proces al condamnării comunismului, deci,şi a comuniştilor responsabili) a tăierii pensiilor nici nu avem curaj să negândim. O realitate criminală nu poate fi soluţionată, în sensul judecateicorecte, decât prin măsuri radicale. Altfel, totul este de suprafaţă.Torţionarii supravieţuitori n-ar avea decât să facă apel la asistenţa socială,de care poate beneficia oricine, în numele umanităţii. Dacă nu cumva suntjudecaţi pentru crime împotriva umanităţii şi ajung în puşcărie, aşa cum,iarăşi, ar fi normal.

Trăim într-oţară în care apar ediţii fabuloase ale scrierilor unor indivizi care au hrănitprin supuşenia, delaţiunea şi micimea lor fiara comunistă, în care intelectualiicultivă confuzia şi dispreţul, iar posturile publice de radio şi televiziunefac reclamă deşănţată groparilor culturii române... În România, intelectualii„de marcă” îşi plâng de milă spunând „ce să facem, dacă n-am avut şi noi unHavel...”, eventual, „un Havel” care să ne fi picat precum para mălăiaţă, dreptîntre ochi. Căci România este o ţară în care adevărul a ajuns otravă letalăchiar pentru aceia care au avut de suferit.

Alibiulpostfactum al intelighenţiei române este: dacăn-am avut şi noi un Havel... Am citit-o şi auzit-o de prea multe ori, ca sănu ştiu că este un soi de axiomă a generaţiilor antedecembriste care au croitcutumele în spaţiul cultural (se înţelege, distrugând prin „rezistenţa” lormiezul a ceea ce ar fi trebuit să fie societatea civilă), şi pe care au grijăsă le menţină astăzi.

Mă întreb,desigur, retoric, ce văd domniile lor în oglindă când, în cea mai aprigăintimitate, se privesc şi se întreabă: darde ce n-am avut noi un Pleşu, un Liiceanu, un Breban, un Manolescu... unSăraru... un oricare ...escu, ...eanu... aru etc.?

Şi dacă ceice nu au fost în stare să fie, dar azi au pretenţia că au făcut tot ce s-aputut, şi ar fi putut mai mult dacă aveau „un Havel”, îşi imaginează că pot„trece” peste Paul Goma, nu înseamnă că el nu a existat.

Alibiulintelectualităţii române este infirmat de o excepţie ce sfidează regulasupuşeniei, laşităţii, meschinăriei şi a defetismului neaoş: PAUL GOMA.

Esteconvenabil să spunem că n-am avut „un Havel”, dacă nu avem curajul nici măcaracum să ne asumăm laşitatea de a nu fi fost precum aceia din ograda vecinilor.La fel de convenabilă este şi reţeta securistă, colportată cu aplomb deautoritate în materie: „Goma nu are talent”. Dar ce am făcut noi cu talentulnostru? Goma a fost „făcut” şi pederast,jidan, kaghebist, spion american, antisemit. Cu siguranţă, spre deosebirede noi, el a făcut istorie, nu a încercat să o saboteze. Ca şi când, ar ficareva atât de naiv încât să creadă că Tov’ Împuşcat şi braţul înarmat alrevoluţiei sale desfăşurau dispozitive impresionante de compromitere şi dezinformarepentru orice băiat şturlubatic, real sau închipuit. Grav este că scenariileSecurităţii au fost preluate cu nesaţ jurnalistic şi transformate în bombe depresă, aşa cum a făcut Cristian Tudor Popescu, în 1995. Titlul Gomora nu este justificat decât deambiţiile sale literare, după cum reiese şi din mâhnirea jucată de a ficonstatat că România nu a avut dizidenţi autentici, toţi (Goma, Petrescu,Cornea, Blandiana, Mazilu, Dinescu) l-au dezamăgit, pentru că „Nimeni nu seridicase până la capăt împotriva unei idei şi în sprijinul alteia”. În frazaurmătoare răstoarnă timpurile, amestecă istoria, realităţile: „Toţi aveau cevade smuls din cadavrele Ceauşeştilor, şi disidenţii în primul rând”. Cărţile luiPaul Goma (răsfoite, după cum mărturiseşte) sunt „crispate stilistic,ostentative, cvasinule ca literatură”. Dar nu reiese deloc din textul Dlui CTPcum se face că a sărit de la realităţi contestatare consumate în anii ’77-’80,la pretinse revendicări de după 1989 ale disidenţilor, care nu i-ar onora? În1977, Dl CTP avea 21 de ani, în 1983, când Doina Cornea făcea samizdate, trimiteazeci de articole la Europa Liberă, era anchetată şi chinuită, CTP avea 27 deani. Mai departe, câţi ani avea când au început să fie auzite numele unor DanPetrescu, Liviu Cangeopol şi alţii? În 1998, când apărea la Polirom volumul Timpmort, CTP avea deja 42 de ani şi, mai ales, ar fi avut destul timp să-şicorecteze „viziunea” din 1995, măcar asupra unora dintre opozanţii regimuluicomunist. Că este dezamăgit, şi o spune cu accente destul de plastice, estedreptul dumnealui. Însă ca gazetar şi scriitor (după cum insistă chiar Paul Goma:scriitorul fiind acela chemat – trebuie să aibă şi chemare! – să spunăadevărul, în ciuda oricăror comandamente) nu are voie să facă un puzzlemocirlos din biografiile şi suferinţele oamenilor care s-au sacrificat şipentru noi. Ci nu pentru „parvenire”, o nuanţă a Dlui CTP care completeazăalibiul intelectualităţii scriitoriceşti. Nu am avut „un Havel”, „până lacapăt”. Cu adevărat inadmisibil în textul Gomoraeste lipsa de onestitate intelectuală, umană până la urmă, vulgaritatea-iintrinsecă pe care o aruncă asupra personajului linşat: „Dând cu ochii dedocumentele din arhivele Securităţii, n-am tresărit. Gomora aceasta nu m-a făcutstană de sare. Tristeţea i-a închis inexorabil cercul. Goma primea bani buni,sume considerabile, în valută forte, pentru «literatura» disidentă care i se difuzaîn străinătate. Principala lui nemulţumire faţă de statul ceauşist era că nu-ipublică romanele. Din propriile declaraţii, transpare obsesia statutuluisocial, a parvenirii pe cale scriitoricească. Iar linsul cizmelor lui Ceauşescu(probabil preţul paşaportului), pus alături de vehemenţele ulterioare, pare maidezgustător decât odele pentru Tovarăşul, produse cinstit şi consecvent, lametru. Schiţa de portret pe care i-o face Al. Ivasiuc – tot pentru uzul Securităţii– lui Paul Goma sună ca inscripţia pe piatra de mormânt a unei generaţii, aunei lumi, a unei vremi... Nici un strop de revoltă nu mă mai străbate. E unbun câştigat în anii din urmă. Am învăţat că moralitatea nu există în natură. Eun artefact, o întortochiere inutilă a minţii umane. Nu are absolut nici oimportanţă, absolut nici una – înţelegeţi ce înseamnă absolut? – dacă pe dinăuntruai un boţ de gunoi sau un cristal de stâncă. E cât se poate de probabil ca, dupăce vei muri, pe cristalul rămas între ciolanele tale să se cace câinii, învreme ce boţul mizer, îmbălsămat şi pus în raclă de cleştar, să dăinuiedecenii. Totul e cum se-aşează libidoul politic al lumii”.

Am putea lesneinterpreta frustrările Dlui CTP ca fiind de natură sexuală, dar nu esteintenţia noastră, în „compensaţie”, vărsându-şi oful pe opozanţii anticomunişti.Însă, nu bagă de seamă care sunt parveniţii literelor române (cei cu funcţii,vile, maşini de lux, pete la dosar chiar), şi nici detaliul: „Schiţa deportret” scrisă de Ivasiuc este o notă informativă dată la Securitate împotrivafostului său coleg de detenţie – Paul Goma. Ziaristul se entuziasmează ca unadolescent aflând despre faptele vitejeşti ale eroilor săi preferaţi din cărţişi filme. Îl contrapune pe Paul Goma lui Dorin Tudoran, desigur, în defavoareacelui dintâi. Sunt convinsă că însuşi Dorin Tudoran nu ar avea atâta orgoliuîncât să îşi asume rolul rezervat împotriva lui Paul Goma. Deşi CTP e convinscă Goma nu a fost, precum Tudoran, un bărbat adevărat, un opozant veritabil (calităţipe care nu ne îndoim că le are D.T.), te pufneşte râsul când citeştiînvolburări de genul: Dorin Tudoran a rezistat tentaţiilor oferite de D.R.Popescu şi Croitoru, „Ca un om. Ca unom inteligent şi onest. Nu ca un personaj. Nici o clipă, Dorin Tudoran nu faceapel la calitatea şi prestigiul său de scriitor. El nu cere decât drepturilesale ca om, liber să hotărască asupra destinului său şi al familiei sale. Înspatele vocii lui se ghicesc parcă miile de chipuri ale celor care simţeau căînnebunesc în ţara-puşcărie a lui Ceauşescu. Pe Dorin Tudoran nu-l interesează«Europa liberă» («Eu m-am folosit de ei, nu ei de mine!») şi nu încaseazăvalută pentru niscai texte protestatare – ajungând în America a început prin aspăla vase”. Firesc ar fi ca Dorin Tudoran să fie lezat de acest text. Înprimul rând, „personajul” Goma s-a refugiat din Basarabia, în timpulrăzboiului, la vârsta de 9 ani; a fost vânat apoi prin România de Comisiile de„Repatriere” în URSS, cu ajutorul nepreţuit şi neprecupeţit al românilor fraţi,a fost dat afară de prin şcolile româneşti, părinţii i-au fost arestaţi, a maifăcut şi „niscai” puşcărie şi „niscai” domiciliu forţat în Bărăgan – vreo 7 aniîn total. A trăit claustrarea, foamea, frigul, bătăile inumane. Iar D.R.Popescu şi Croitoru nu au cum să fie comparaţi cu Fraţii Şomlea, cu Goiciu dela Gherla, cu „Grenadă” şi „Sacou” de la Rahova, nici bătaia şi administrareade droguri cu o discuţie mai aprinsă. E ca şi când am compara o grevă a foamei(la Gherla) cu o punere în scenă la Naţional. Se subînţelege, chipul lui CTP seascunde în spatele vocii lui Dorin Tudoran, pentru că, e sigur, în spatelevocii lui Goma nu are cum. Nu este un secret, Paul Goma a muncit ca zidar, catrompetist, ca fotograf, a muncit orice a fost posibil.

„Valuta”este unul din laitmotivele textelor „închinate” lui Paul Goma. Folosirea ostentativăîn contexte diferite a unor substantive şi adjective, ce susţin logica internăa frazei, dar sunt în contradicţie cu adevărul şi evenimentele, este o tacticăa diversiunii. Paul Goma nu a fost niciodată bogat, ba dimpotrivă, la Paris aajuns şi în stradă, pentru imposibilitatea de a plăti chiria. Şi astăzi familiaGoma o duce greu, scriitorul exilat (care anul acesta împlineşte 75 de ani) neavândvreun venit din partea statului român. Că doar în România şi-a făcutpuşcăriile...

Dacă PaulGoma are deseori accente vitriolante este, ca să spun aşa, un drept pe care şil-a câştigat singur, încă de pe vremea când era singur – singurul întrescriitorii şi intelectualii din România care a avut curajul să îi trimităscrisori deschise lui Ceauşescu şi să se solidarizeze cu alţii care militaupentru respectarea drepturilor omului. Regretăm, dar CTP nu are acest „drept”,oricât talent l-ar vizita.

Dacă habarnu ai de istorie, măcar de ceea ce s-a întâmplat în 1977, ca „simplu” cititor poţisă te declari profund marcat de sensibilitatea şi justeţea acestui Superman aljurnalisticii româneşti. Continui să cred că România este sufocată descenariile securiştilor (supravieţuitori privilegiaţi ai Securităţii) şi de oimensă pălăvrăgeală ce induce în eroare cu puseurile ei de falsă pedagogienaţională. Un scriitor, un ziarist, are obligaţia elementară de a citi întâi cea scris cel supus linşajului public, dar şi ce au scris alţii despre el, apoisă pună în „context” zoaiele fabricate de Securitate pentru a-l compromite. Îmivine greu să accept că un intelectual trecut de 40 de ani îşi mai dă voie săpromoveze securisme. Ori nu a citit suficient despre cum acţionau tovarăşiinoştri inteligenţi de la criminalul stabiliment, şi atunci trebuie să fierezervat, ori are un interes asupra căruia nu este cazul să insistăm. Înainteanoastră şi-au mai exprimat şi alţii stupefacţia (v. Laszlo Alexandru, Între Icar şi Anteu), şi oricât vomîncerca să devoalăm masca sub care se ascund frustrări şi interese, tot nu vomreuşi să contracarăm răul făcut cu bună ştiinţă de unul dintre publiciştii cupriză la public.

„Gomaprimea bani buni...”. Conform legii dreptului de autor (oriunde în lume),autorii primesc bani (presupunem că şi banii primiţi de dl CTP pentru cărţisunt buni, poate mult mai buni decâtcei primiţi de Goma pe vremuri). Aşadar, de unde o atare ţâfnă în tonalităţiale urii de clasă? Despre banii aceştia (valuta, detestata valută, pentru careromânii făceau puşcărie!! aceeaşi valută ideologică fluturată de mass-media în1990, când cu Piaţa Universităţii!!) primiţi sau neprimiţi (pentru că seînfruptau tovarăşii din ei, inclusiv USR) a tot scris Paul Goma, inclusiv întextele publicate înainte de 1989. Nu este vina noastră dacă nu sunt cunoscuteşi Paul Goma nu are de ce să-şi ceară scuze că a fost plătit pentru proprietateintelectuală.

„«literatura»disidentă...” Au scris destui profesionişti despre calitatea literară ascrierilor lui Paul Goma, ca să nu mai dăm cuvântul, iară, versiunii Securităţii,prin ghilimelele Dlui CTP, care simte nevoia, într-un text din acelaşi volum,să facă trimitere la o altă instanţă supremă: „De fapt nici «greii» de la«România literară» nu cred în Goma...”.

Înfebruarie 1977, câţiva români doritori să obţină un paşaport pentru a scăpa dinazilul psihiatric România şi-au pus semnătura, alături de Paul şi Ana MariaGoma, pe Scrisoarea ce avea săconsfinţească Mişcarea pentru drepturileomului ce poartă numele Goma. Cu o lună înainte trimisese în nume personalo Scrisoare „CătrePavel Kohout şi camarazii săi”. Lascurtă vreme, din disperare că prietenii scriitori („un” Breban, de exemplu) nuvor să intre în nicio horă care n-ar fi fost pe placul puterii, Paul Goma îiscrie lui Ceauşescu o scrisoare deschisă. Este un text demenţial, cum spun tinerii zilelor noastre. Fără fisurăstilistică, ironic, tăios. În aceeaşi lună, Goma găseşte semnatarii pentru oaltă scrisoare, în care punctează drepturile încălcate ale românilor, reuşindsă inducă ideea de grup protestatar. Că după ce a fost dată publicităţii (adicădifuzată prin Europa Liberă) aderenţii au început să se strângă cu sutele esteo altă parte a poveştii, care confirmă importanţa gestului lui Paul Goma. Că 6semnatari din cei 8 iniţiatori doreau numai să obţină paşaport şi să plece (auşi plecat!), asta nu diminuează cu nimic greutatea momentului. Dimpotrivă. Scrisoarea deschisă adresată Conferinţei dela Belgrad era rezultatulasumării-revendicării unor drepturi garantate de Constituţie, dar încălcate deregimul comunist. Încercarea postdecembristă a unora (care s-au ferit să seimplice) de a diminua importanţa Mişcării printr-o etichetă cu damf peiorativ,precum „grupare de paşaportari”, este, nici mai mult, nici mai puţin, decâtvulgară. Să ai curajul în România anului 1977 să te laşi descoperit în faţaaparatului represiv prin cererea publică a unui drept elementar – liberacirculaţie – este o lecţie de civism pentru pretinşii verticali ce declară azi,punând carul înaintea boilor, că ei nu şi-au dorit niciodată să îşi părăseascăţara. Voita confuzie a lucrurilor este o parte a alibiului de care pomeneam. Săştii că poţi ieşi şi intra liber din/ în ţară este, repet, un drept, nu unprivilegiu (aşa cum a fost pentru foarte mulţi intelectuali, dintre care uniidovediţi colaboratori ai Poliţiei politice).

Să vedem,cu documente, cum este cu „obsesia” nepublicării romanelor, cu „parvenirea” şicu, mai ales, „linsul cizmelor lui Ceauşescu (probabil preţul paşaportului),pus alături de vehemenţele ulterioare”...

1. „Către Pavel Kohout şi camarazii săi

Bucureşti, ianuarie 1977

Mă declarsolidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea; situaţiaCehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – şi a României. Trăim,supravieţuim în acelaşi Lagăr, în aceeaşi Biafra (capitală: Moscova). Voi,cehii şi slovacii aţi avut un ‘68; polonezii un ‘56, un ‘71 şi un… mereu;germanii de est au avut Berlinul şi au un Biermann; noi, Românii nu avemasemenea repere. Dar nu totdeauna suferinţa este direct proporţională cuintensitatea strigătului de revoltă. Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii deest, ungurii, bulgarii), voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, neaflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei mai dureroasă, mai eficace decâtuna străină. Trăim cu toţii sub acelaşi călcâi (iar călcâi nu mai are nevoie decalificative). Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire aomului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot: sărăcie, haoseconomic, demagogie, nesiguranţă, teroare.

Ciomag-Căluş-Corupţie – iată (înlimba română) cei trei C cu care cei doi C ne-au împinsconcetăţenii, pe scara istoriei, cu zeci, cu sute de ani îndărăt.

Iată, însă, s-a dovedit (şi se va dovedi,în continuare) că se poate lupta împotriva degradării programatice la care estesupus omul, la noi, în „socialismul”-stalinist.

Cuvânt-Condei-Conştiinţă (coincidenţăîn limba română: alţi trei C…) au tulburat digestia celor care, înnumele nostru şi „pentru binele nostru”, ne-au călcat în picioare, ne-au pus săînălţăm piramide, ne-au întemniţat, ne-au pus căluş (pe care nu ni l-au scosdecât pentru a ne permite să strigăm cuvinte de mulţămită), ne-au ucis.Digestia le-a fost tulburată şi am convingerea că nu doar atât: ci întreruptăpentru totdeauna. Şi nu pentru că ţelul nostru, cauza noastră sunt drepte – atâteaalte cauze drepte au fost înfrânte –, ci pentru că arma noastră este Cuvântul,cel mai tăios decât sabia. Sabie rusească la voi, sabie românească (indigenă,daco-romană, la urma urmelor sabia fraţilor noştri) la noi, în România, asupracapului nostru, al românilor – sabia va fi obligată să intre la loc, în teacă.

Poate pentru măruntul, nesemnificativulmotiv că o ideologie care, pe de o parte pretinde că se află în slujba omului,pe de alta taie capul omului, nu are nici o legătură cu ideea, nici cu omul.

Sunt alături de voi, cehi, slovaci,unguri, polonezi, germani.

Alături de voi se află sufleteşte mulţi,foarte mulţi intelectuali români, chiar dacă nu-şi alătură semnătura lorsemnăturii mele.

Paul Goma”

2. Domnului Nicolae Ceauşescu

Palatul Regal, Bucureşti

Bucureşti, februarie 1977

Domnule Ceauşescu,

Măadresez Domniei Voastre în disperare de cauză. Sunteţi ultima speranţă a mea.Iată motivul:

Deo lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta ’77” nu maiam linişte – sunt convins: nici Dumneavoastră. Iată – mi-am zis, în sfârşit,glasul raţiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de ţară, devotaţisocialismului cer, nu răsturnarea guvernului (cum pretind răuvoitorii), ciaplicarea legilor existente, atât a celor interne, cât şi a convenţiilorinternaţionale semnate, deci acceptate de către guvernul lor. Şi, din moment ceatâţia oameni şi-au pus semnătura pe această cerere, înseamnă, logic, că nu auceea ce cer – altfel n-ar cere. Şi de ce nu au – ceea ce cer? Răspunsul estesimplu: pentru că Cehoslovacia nu este o ţară liberă, nu este independentă,Cehoslovacia a fost ocupată de trupe străine care au impus ocupaţilor opolitică străină. Cetăţenii nu se bucură de drepturile înscrise în Constituţiaţării lor – ca să nu mai vorbim despre cele cuprinse în Charta DrepturilorOmului sau în Actul Final al Conferinţei de la Helsinki.

Cădoleanţele semnatarilor „Chartei ‘77” au fost determinate de cauze reale,serioase – şi ce poate fi mai real, mai serios decât omul? – o dovedeştecomponenţa grupului care a iniţiat această acţiune: nici picior de capitalist,nici urmă de mare-proprietar, nici de membru al vreunui partid fascist – nu:cei care au redactat „Charta ’77” se declară socialişti, unii sunt activişti defrunte, ba chiar membri ai guvernului comunist al lui Smrkovski, oameni care auvrut şi vor pentru ţara lor o orânduire dreaptă, democratică.

Domnule Ceauşescu,

Deo lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta ’77”, măstrăduiesc să-mi conving cunoscuţii să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi aslovacilor. Dar fără succes. Unii au refuzat, net, recunoscând cinstit că asta– adică solidarizarea – cade sub articolul cutare al Codului Penal; alţii nucunoşteau articolul pe dinafară, dar cunoşteau, pe dinăuntru, Securitatea;alţii, ceva mai curajoşi, s-au declarat gata să semneze o scrisoare de solidaritate,dar indescifrabil; în fine, alţii mi-au propus să mai aşteptăm niţel, să vedemrezultatul – la-pauză: dacă acţiunea chartiştilor reuşeşte, atunci poate nepică şi nouă, românilor, ceva din cuceririle cehilor, dacă nu, atâta pagubă,rămânem fără cuceriri, dar şi fără consecinţele pe care cehii le vor trage.

Vărog să mă credeţi că atitudinea concetăţenilor noştri m-a mâhnit profund: toţivecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile ce li se cuvin, până şi ruşii (careştim noi cine sunt ei…) strigă în gura mare că ei nu sunt liberi, că drepturilelor sunt călcate în picioare. Numai noi, românii tăcem. Şi aşteptăm. Să ni sedea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ce vor pierde dacă vaafla Securitatea, nu la ceea ce vor câştiga – în ciuda Securităţii.

Uncunoscut, un Escu pur-sânge m-a jignit de moarte – şi nu doar pe mine. Ştiţi cemi-a zis? Zice:

–Domnule, dumneata te agiţi într-un anume fel şi vrei să faci anumite chestiicare nu sunt specifice românului – deci nu eşti român!

–Cum aşa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevărat, bunicul dinspre tată eramacedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoaică (Cuza), e adevărat că mai amşi ceva sânge polonez de la bunica dinspre tată – dar ce contează sângele – care-apă-nu-se-face?Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România (judeţul Orhei),pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mama îlchema Popescu şi pentru că (iar cu asta i-am închis gura!), pentru căînchisorile mi le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite!

–Bine, bine, să zicem că eşti român, a cedat Escu. Dar te comporţi ca unneromân!

Ei,şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz:

–Daaa? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e ne-român? Ba e foarte român şi cutoate acestea, în 15 august 1968 s-a dus la Praga, să-l asigure pe Dubcek desolidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condamnat, de la balcon, cuvehemenţă invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi azis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare ruşine şi că să nu se mai repetechestia asta, că-i de rău!

Uite-aşai-am zis. La care Escu:

–N-ai decât să-i ceri lui Ceauşescu ce-mi ceri mie: semnătura pe scrisoarea desolidaritate cu cehii – aşa mi-a zis.

Domnule Ceauşescu,

Înţelegcă înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lângă aunui simplu cetăţean – şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Darchiar dacă se va întâmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături?Ar semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai, 50;măcar 10. Dar de unde atâţia?

V-ammai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu setem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus:numai două semnături…

Existăînsă o soluţie: solidarizarea individuală – eu am şi expediat o scrisoare cusemnătura mea autografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teamaconcetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi – la urma urmeişi pentru noi, românii…

Cutotul, dar cu totul alta va fi situaţia dacă Domnia Voastră ar trimite oasemenea scrisoare, o declaraţie de susţinere a „Chartei ’77”. Sunt fermconvins: milioane de români vă vor urma exemplul şi se vor solidariza şi ei cucehii şi slovacii.

Făcândacest lucru veţi arăta că sunteţi consecvent cu declaraţiile făcute în 1968,veţi dovedi că, într-adevăr, luptaţi pentru socialism, pentru democraţie,pentru omenie. Asta, în primul rând.

Înal doilea, România se va putea prezenta la Conferinţa de la Belgrad cu frunteasus. Cu speranţă,

Paul Goma”

/aceste două texte sunt citate dinvolumul Paul Goma, Scrisuri, 1971-1989,vol. I, în curs de apariţie la Ed. Curtea Veche)/

3. „SCRISOARE DESCHISĂ adresatăparticipanţilor la Conferinţa de la Belgrad

– Rugăm caScrisoarea de faţă (căreia îi anexăm un exemplar din Constituţia R.S.R.) să fiedifuzată în cadrul etapei pregătitoare a Conferinţei prin toate mijloacele pecare membrii organizatori le vor crede de cuviinţă: presă, radio, TV;

– Întimpul Conferinţei, din momentul în care prezentaScrisoare va deveni publică, vom aduce la cunoştinţa participanţilor Reuniuniisemnăturile celor care, pe parcurs, vor dori să-şi manifeste adeziunea faţă deacţiunea noastră;

Semnatarii acestei Scrisori au fost aşezaţi în ordinealfabetică.

Anul 1977 a fost declarat An al drepturilor Omului; noi,semnatarii acestei Scrisori deschise adresată Conferinţei de la Belgradconsiderăm ca un fapt de o deosebită gravitate necesitatea unei întruniriinternaţionale până la cel mai înalt nivel care are ca scop fundamentalapărarea drepturilor omului. Oricare ar fi statele în care acţiuni anti-umaneau provocat această Conferinţă, protestăm împotriva tuturor formelor deopresiune fizică, morală, intelectuală –forme prin care în închisori politice,în lagăre, în spitale de psihiatrie, în GULAG-uri mai vechi sau mai noi, prinviolenţă şi minciună se calcă în picioare noţiunile de libertate şi demnitate.

Îndictaturile contemporane formele esenţiale ale manifestărilor individuale şisociale (artă, cultură, ştiinţă, crezurile politice şireligioase, conştiinţa naţională) devin cuvinte goale în slujba propagandeiideologice a dictaturilor respective. Pe de altă parte, drepturile garantateprin legile interne şi convenţiile internaţionale ratificate de guvernelestatelor totalitare nu sunt respectate; articolele din Constituţia R.S.R.referitoare la drepturile civice (art. 17); dreptul la muncă (art. 18);dreptul la instruire (art. 21); la asociere (art. 27); libertatea cuvântului, apresei, a întrunirii, a mitingurilor, a demonstraţiilor (art. 28); libertateaconştiinţei (art. 30); inviolabilitatea persoanei (art. 31); a domiciliului(art. 32); secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 33).Deasemeni nu este respectat dreptul la libera circulaţie a persoanelor, aideilor, a informaţiei, iar dreptul la cetăţenie este transformat într-oobligaţie care nu serveşte cauzei progresului.

Peste tot în lume se vorbeşte despre demnitate, desprelibertate, dar câţi oameni din ţările în care demnitatea şi libertatea existăcu adevărat ştiu că sunt state în care oamenii sunt legaţi pe viaţă de pământulpe care s-au născut? Câţi oameni ştiu că există state în care, de zeci de anivotanţii votează… în unanimitate candidatul unic propus de putere şi împotrivavotanţilor? Că există ţări în care cetăţenii sunt obligaţi să serveascăinteresele statului - care sunt, de regulă potrivnice intereselor cetăţenilor?Că mai sunt locuri pe pământ unde convingerile sunt impuse prin forţă?Considerăm deasemeni că este inadmisibilă extinderea principiilor neamesteculuiîn treburile interne (ale unui stat) asupra drepturilor (individuale)cetăţeneşti fundamentale.

În încheieremulţumim călduros înalţilor participanţi la Conferinţa de la Belgrad reuniţipentru apărarea libertăţii şi demnităţii oamenilor.

Bucureşti, 8 februarie 1977

Feher Adalbert

Gesswein Erwin

Gesswein Emilia

Goma Paul

Manoliu Maria

Manoliu Sergiu

Năvodaru Ana Maria /Goma/

Ştefănescu Şerban”

/text citat dinPaul Goma, Culoarea curcubeului ’77/ Cod „Bărbosul”, Ed. Polirom, Iaşi, 2005/

Cred căeste inutil să insistăm asupra unei fraze scrise de Paul Goma în declaraţiasemnată la 6 mai 1977, înainte de „liberarea” de la Securitatea din Rahova(Bucureşti). Fusese arestat la 1 aprilie, răstimp în care anchetatorii l-autorturat în fel şi chip, aducându-l în pragul nebuniei şi al morţii prindrogarea cu o substanţă ce nu lăsa „urme”. Crezând că face o mare descoperire,CTP a reprodus declaraţia dată în condiţii de claustrare, a întors-o pe toatefeţele, dându-i conotaţii de hârtie fondatoare a imposturii lui Paul Goma.

Câtevafragmente din Culoarea curcubeului:

„Asta era. Greul de-abia începea. Războiul fusese cum fusese, dar pacease anunţa tare grea…

Ce-or fi având de gând să-mi facă? Sănătatea – la pământ,crizele de inimă nu vin din senin, nu pleacă fără urme. Cu o maximă de 27 oricândte trezeşti mort, vorba ungurului; ori mai rău: paralizat. Însă nu sănătatea meatrupească îi preocupă (decât ca… pârghie cu care răstoarnă cealaltă sănătate,ne-trupească). Dar ce?

Răspunsul nu poate fi decât acesta: scopul lor este să mămânjească. Nu ei, nemijlocit – ci să mă facă pe mine, să mă aducă până a mămânji eu singur – mult mai eficace decât dacă ar face-o ei. Sistemul lorrepresiv este structurat, nu doar pe pedepsire (cumplită), ci pe «reeducare».Or ce le-au făcut studenţilor de la Piteşti? Tortura, de neimaginat era nuscop, ci mijloc – de a-l aduce pe «bandit» să se tortureze singur, să se scuipesingur, să se mânjească singur cu căcat; şi ce le-a făcut, după ‘60,deţinuţilor de la Aiud, de la Botoşani, oameni îmbătrâniţi în închisori, acăror speranţă era pe cale să se stingă?

Să fie printre cititorii presei româneşti unul singurcare să creadă că Radu Gyr, Nichifor Crainic erau «sinceri» când scriau cusânge, sudoare, lacrimi, căcat ceea ce scriau? Nici măcar securiştii care i-au «lucrat»ca să ajungă unde au ajuns nu au crezut în sinceritatea victimelor-totale careau fost cei doi. Dar Securitatea, deci partidul avea nevoie de altceva: de omuldistrus – ca om, ca simbol al unicităţii, deci al rezistenţei la uniformizare. Şi nu lichidându-l fizic(l-ar preface în martir!), ci obligându-l să se împroaştesingur cu bale, cu scuipaţi, cu noroi; cu păcate, cu căcat(e).

Asta era, asta este. Cei din jurul meu ştiau bine că,până la arestare am avut o «atitudine» care, fără a fi rigidă, sfidătoare, eratotuşi una fără compromisuri. Cordoanele de «Miliţie», ameninţările, chiarpumnii lui Stump nu mi-a modificat-o, deşi nu o singură dată mi-a fost frică;generalul Romeo Popescu nu m-a cumpărat cu… teancul de paşapoarte pentrufamilia mea şi prietenii şi vecinii şi cine s-ar fi nimerit, cum mi-a promisprin Manolii, după cum Burtică nu m-a cumpărat cu promisiunea de a-mi editacărţile. Or un asemenea animal-care-nu-există nici nu-trebuie-să-existe! Ori săfie niţel sinucis de tot, de tot…, ori să fie sinucis – nu de tot – ci numai…moral.

Răsfoiesc un dosar, fără să fiu atent. Mă întreb, intens:ce metodă vor fi ales, ca să mă distrugă? compromită? murdărească? sinucidă?

(...)

«Un cuvânt, un cuvinţel – scris»…

Dacă accept, dacă mă las, altul are să păşească pragulînchisorii, altcineva are să se libereze – libereze-se!

Şi dintr-o dată îmiaduc aminte de Testament!

Doamne Dumnezeule, dar asta-i salvarea mea: nu iertarea

păcatului – ci absenţa lui! – fie numele Domnuluibinecuvântat!

(...)

Am ajuns la «rădăcinile» lotului – şi care nu puteauapărea în boxă, alături de principalul vinovat: eu – «Nazistul Heinrich Böll» – căruia îiadresasem o scrisoare deschisă – «dovezile»: nişte tăieturi din ziare; «Colaboraţionistul Pierre Emmanuel» – şi lui îi adresasem o scrisoaredeschisă, dovezile erau tot tăieturi din ziare; «Misticul înrăit» MirceaEliade; «Legionarul» Emil Cioran…

Mai figurau – pe poziţii modeste – Ştefan Baciu, Vintilă Horia,Ion Cuşa, N. Caranica, L. Mămăligă, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase…

Cu toată gravitatea situaţiei, m-am pomenit râzând: Într-unasemenea «lot» merită să mărşăluieşti - până la zid!

(...)

Nu mi-a fost greu să deduc cui îi erau destinate còpiile albastre, doar cumajuscule scrise: lui Ceauşescu!

(...)

Nota informativă a lui Ivasiuc se afla în dosar în ziuade 1 mai; în 2 mai dispăruse…

(...)

Unul din procesele-verbale redactate de Bistran suferiseo modificare după încheiere, deci după semnătură…

(...)

În legătură cucărţile mele nepublicate în România, confiscate: la dosarfigurau câteva «referate» aiuritoare, confecţionate de un «redactor» care nuştia să citească, nu pricepea ce citeşte – semnate: «Expert literar: lt.-col.Adrian König».

La un moment dat carnea mea amorţită s-a trezit – pejumătate de spaimă (întreagă). Îmi atârnasemprivirea de eşarfa tricoloră de pe pieptul lui Ceauşescu din icoană şi mă rugamsă mă ferească de aceea: vedeam, simţeam, miroseam primejdia apropiindu-se şi,ca în somn, nu mă puteam apăra, nu mă puteam ridica, săfug, nu puteam măcar urla, ca s-o sperii.

Şi, firesc, amizbucnit în plâns. Cu sughiţuri. Mă apucasem cu amândouă mâinile de tăbliamesei şi hohoteam, scuturat. Plângeam de ruşine, de vinovăţie – cum de putusemsă-l iau peste picior, să-l ridiculizez, să-mi bat joc deel, un om atât de bunînţelept-drept care decisese desistarea? Desistarea,desis’… Când, cu cine vorbisem despre asta, despre această noţiune care nustătea bine în gura lui Grenadă – deci cu Grenadă? Dar ce vorbisem, doarrefuzasem? A, da: Grenadă mă anunţase că ministrul, om bun-înţelegător îşi valua inima-n dinţi? Aşa, în dinţi; şi-şi va pune obrazul. Pentru mine. De ce?,întrebasem, Grenadă spusese ceva cu o condamnare la moarte şi cu o comutare şieu: Ce moarte, că încă nu m-aţi condamnat! Pă nu, da-i ca şi cum, d-aia tova’ministru cere disistare. Ce-i aia desistare?, Grenadă mi-a explicat, ridicânddin umeri, eu n-am înţeles, am zis că nu cer nimic, nu mă recunosc vinovat,apoi nu sunt judecat, ca să fiu condamnat la – şi Grenadă: Lasă, dom’le, căştim noi, cerem respectuos desistarea, că dânsu-i înţelegător şi drept şi –avea o eşarfă tricoloră uite-aşa!

Un alt plâns, pornit mai târziu a venit alături de primulgândul: îţi mulţumesc, Doamne-Doamne, că nu-i aceea.

Am plâns – până am terminat. Apoi, uşurat, mi-am aşezatbraţele pe masă, capul deasupra şi am închis ochii…

Făceam cumplite eforturi ca să joc credibil. A, nu:plânsul fusese sincer, sincer fusese şi somnul care mă fulgerase – dar cumaltfel să amân, suprim clipa în care mi se va vârî între degete un stilou şi mise va strecura o foaie de hârtie sub cot, pe masă?

N-am avut noroc: hârtia albă mi s-a pus în faţă, stiloul(al ministrului) în mână. Două cuvinte de mulţumire, alea le pui la urmă,începi cu cerèrea, adică Vă rog,în fine, ştii tu, după aia mulţumeşti pentru desistare, eşti un om binecrescut,cere scuze, scrie că regreţi şi că îi mulţumeşti pentru mărinimie.

Nu m-am lăsat. Îmi era somn. Nu eram în stare să înţeleg ce mi secerea. Nu puteam scrie, stiloul nu voia să stea întredegete ca lumea. Nu refuzam, nu vorbeam, nu explicam – nu puteam.

Nici ei nu m-au lăsat. Până noaptea, târziu, mi-au totşoptit la ureche, m-au lăudat, mi-au comunicat că sunt cel mai mare scriitorromân în viaţă, că romanele mele se vor publica, toate, în cel mult şase luni,că în vârful peniţei stiloului se află liberarea, libertatea – două cuvinte decerère şi de mulţumireşi de scuză.

(...) mi-au făcut o injecţie în braţ şi mi-au dat pastileşi mi-au. Parcă mă simţeam mai bine. Mult mai. Din nou în biroul lui Grenadă.Ministrul a venit şi el, a plecat, a venit, a plecat – numai eu am rămas. Pescaun. La masă.

Pe după prânz am început să vorbesc. Să spun că nu vreau.Că nu cerusem desistare, nu cerusem pentru că nu fusesem judecat-condamnat.Deci nu aveam de ce mulţumì. Ba da, ce: cândprimeşti ceva fără să ceri, nu mulţumeşti? Aşa se cade, să fii politicos, aşasunt uzanţele între oameni civilizaţi.

Bine, am zis, îmi cer scuze că l-am înjurat pe Ceauşescu,puteam să-l fac de râs în termeni politicoşi, daţi-mi să scriu asta.

Am scris exact ce spusesem.

Grenadă nu s-a supărat pe faţă, a zis: Bună şi asta, opunem de-o parte, să încercăm alta, una mai adecvată.

Şi a începuttârguiala. Între timp ministrulvenise cu un exemplar din Balzac tradus de Ana Maria –apăruse. Apoi cu un exemplar din Bunavestirea lui Breban – apăruse şi aceasta –i-am cerut s-o văd, s-o pipăi, s-o miros. Pe prima pagină Breban scrisese olungă dedicaţie Tovarăşului Ministru Nicolae Pleşiţă şi Doamnei Sale Ioana(Maria, Ileana?) – şi încă alte multe cuvinte, toate cu majusculă.

(...)

Nu-mi aduc aminte ca în noaptea de 5 spre 6 mai 1977 săfi visat ceva, cu atât mai puţin liberarea. Cred că mi-a fost rău, dar nimicalarmant, probabil mă sufocam, pentru că dimineaţa colegul mi-a spus căhorcăisem de moarte.

Imediat după deşteptare inima mi-a dat iar de furcă:bătăi neregulate, dublate, întârziate, zvârcolituri dureroase – şi senzaţiaterifiantă de cap-mare. Aveam un cap foarte, prea mare, prea greu, dificil depăstrat pe umeri şi mai ales dirijat în echilibru, la cică, locul lui, prinlumea asta mare, cu drumuri numai serpentine.

Iar a venit doctorul – sau am fost dus – iar injecţie,iar pastile.

Sus, la Grenadă, dus de sub(ţi)ofiţeri. A venitministrul.

M-au trezit zbierătele Sacoului: urla la Grenadă. Grenadăa zis că doctorul. A venit doctorul şi ministrul a răcnit la doctorul, că cemi-a făcut, că-l împuşcă pe doctorul, că şi-aşa duşmanii zbiară că-i tratăm, cedracu mi-a dat, de m-a adus în halul, că nu-mi pot da drumul aşa şi eu am zissă-l lase-n pace pe dom’ doctorul, dom’ doctorul fusese totdeauna drăguţ cumine, dom’ doctorul îmi dăduse totdeauna medicamente, de ce să-l pedepsească pedom’ doctorul – şi am început să plâng de mila amărâtului în halat alb carestătea cocoşat sub răcnetele lui Sacou şi zicea da, s’ trăiţi, da, s’ trăiţi –ca un tâmpit.

Ministrul a plecat Grenadă m-a dus în alt birou acolo iarmi-a venit să plâng – şi era şi Goran de faţă şi Grenadă mă tot futea la cap cutelevizorul că să mă uit la televizor şi eu zicem Nu şi după aceea cu ziarul căsă-l citesc şi eu ziceam Nu şi apoi a venit povestea cu hârtiuţa scoasă deGrenadă din buzunar că să mai scriu o dată chestia cu scuzele şi să introducfrăzulica:

«Totodată regret din suflet că m-am lăsat antrenat înacţiuni potrivnice statului socialist şi poporului român şi promit solemn că nuvoi mai cădea niciodată în această capcană».

Asta era aceea. Cum or să-mi dea drumul, fără să obţinăceva la mână? De aceea îmi fusese frică, atunci când plânsesem pentru primaoară. Îl simţeam, ascuţit, pe Vasile hotărât să-mi zmulgă «frăzulica»; hotărât şi cu orăbdare de înger: în faţa mea se adunaseră vreo cincisprezece foi de hârtie pecare eu scrisesem că regret că îl înjurasem pe Ceauşescu, trebuia să-l fac derâs în termeni politicoşi – toate «deocamdată nefolosibile», fiindcă nu conţineau frăzulica.

El zicea Nu-i bună nici asta deocamdată nu e folosibilă opunem de-o parte să încercăm alta mai bună care să conţină frăzulica şi euziceam Bine şi scriam ce mai scrisesem şi Grenadă

o lua de la cap şi la un moment dat m-a oprit din scrisşi a zis Acum intrudu frăzulica şi mi-a pus peticul de hârtie în faţă şi eu amscris: «Şiacum introduc frăzulica pe care domnul colo’” – iar Vasile m-a înjurat de mamă.

Şi iar am luat-o dela cap.

Şi a dat Dumnezeu şi Vasile, după ce s-a uitat la ceas, a adunat toatehârtiile de pe birou, le-a pus într-o mapă de muşama neagră. A zis ceva cuBine, mai vedem noi şi m-a întrebat dacă vreau să cobor la celulă să-mi iaubagajul şi eu am zis din inerţie Nu şi Vasile a trimis să-mi aducă bagajul şisă-l pună în maşină.

Câţiva m-au coborât în curte, m-au băgat într-o maşină,alături era Grenadă cu mapa neagră strânsă la piept şi Grenadă nu mai spuneabancuri, era foarte trist sau obosit, nu mă mai interesa, mă interesa dacă măexpulzează cu trenul, la graniţă sau cu avionul, la Otopeni şi îmi ziceam că nuscap eu fără frăzulică, or să mi-o zmulgă acolo, în gară sau în vama de laaeroport şi îmi ziceam că ce bine-i când eşti aşa, că nu trebuie să joci aşa-ul,să faci-pe, fiindcă chiar aşa-eşti – dar dacă asta o să-i ajute pe ei să-mizmulgă frăzulica, aşa cum îmi zmulseseră toate maţele din cap, de rămăsesem cuel bun de-aruncat ca o cutie de conserve, goală; şi am avut dreptate, ne-amoprit în altă parte decât gara sau Otopeniul; a-ha, ăsta-i ministerul lor,aici.

Am stat foarte multă vreme într-un birou cu un Ceauşescufoarte mare deasupra mea şi după aceea cineva m-a dus într-o sală, într-o halăfoarte mare cu foarte multe scaune în jurul unei foarte mari mese şi iar amstat şi, după ce am stat, au intrat trei inşi, pe doi îi cunoşteam, erau Sacouşi Grenadă şi de celălalt Sacou a zis că-i tovarăşu’ ministru-plin Coman şiComan mi-a strâns mâna şi, clipind mereu, deşi nu era soare acolo, mi-a zis căel este foarte fericit că am primit înapoi titlul scump nouă tuturor detovarăşe, că el îmi strânge mâna tovărăşeşte, că uite ce bun-mărinimos estetovarăşul Ceauşescu, ce bine că m-am gândit să-i cer graţierea, că dânsul numailui Râmaru nu i-a acordat-o, dar să judec eu dacă Râmaru merita graţierea şiparcă Pleşiţă a intervenit să spună ceva, mai degrabă a intervenit pentru caministrul-plin să nu spună altceva şi ministrul-plin a zis Foarte bine, săvină! şi o uşă s-a deschis şi au intrat Ana Maria – fără Filip – şi socru-meu,fără Lulu, soră-sa, şi Ana Maria a început a striga Ce i-aţi făcut,criminalilor, când l-aţi arestat era om şi-acuma-i cârpă, ce i-aţi făcut? şi euvoiam s-o potolesc, s-o asigur că îi povestesc eu acasă, dar Ana Maria nu selăsa, striga ceva cu pupilele – Ce i-aţi dat? L-aţi drogat, criminalilor!...”.

Ceea ce au aflat securiştii la un moment dat (din păcatenici noi nu vrem să aflăm la timp) a fost salvarea lui Paul Goma de la moarte.Greutatea cu care s-a reuşit scoaterea hârtiei din ţară, pentru a fi difuzatăde către Europa Liberă, a făcut ca Paul Goma să fie chinuit o lună de zile. „Testamentul”semnat la 26 martie (fusese redactat într-o primă formă încă din 1976), cuaproape o săptămână înainte de a fi arestat, este revelator: „...Dacă, totuşi,voi fi privat de libertate, arestat şi condamnat oricare ar fi organismeleexecutante, oricare ar fi persoanele cu care voi avea de a face – vreau să seştie următoarele: a) mă voi opune prin toate mijloacele arestării mele – pecare o consider de pe acum ilegală; b) voi refuza să mă supun anchetei, oricarear fi organismul, persoana care o va conduce; c) în cazul în care voi fiarestat – oricare ar fi forma detenţiei

– voi declara imediat (şi, dacă voi avea posibilitatea,în scris) greva foamei şi a tăcerii; d) în cazul în care voi fi judecat, voicontesta legalitatea instrucţiei şi competenţa completului de judecată. (...)să se ştie că «mărturisirile» sunt falsuri şi le socotesc de pe acum nule şineavenite;

În cazul în care organele de represiune sau persoane particulare vor produce, însprijinul acuzaţiilor, «probe» (benzi magnetice, fotografii, filme, semnăturamea sau declaraţii «autografe), să se ştie că sunt falsuri şi le declar de peacum nule şi neavenite.

Dacă voi muri îndetenţie (adică după momentul în care voi fi privat de libertate), ori voisuferi un accident - mortal (...) să se ştie că autorii sunt membri aiaparatului de represiune;

Dacă voi fi acuzatde fapte de drept-comun (huliganism, parazitism, trafic de valută, furt,atentat la pudoare etc…), să se ştie că sunt minciuni, drept care le declar depe acum nule şi neavenite;

În cazul în care se vaafirma că mi-am schimbat opţiunile literare, politice,etice ... să se ştie că sunt minciuni.

Această declaraţie-testament să fie dată publicităţii decătre martorul meu – a cărui semnătură se află alături de a mea – la patruzeci şi opt de ore de la arestarea mea...”.

Aşadar, Paul Goma, care cunoscuse încă din 1956 pe viu„secretele” Securităţii, a intuit ce avea să i se întâmple. În 1977 şi metodeleSecurităţii erau altele. Singura lui „scăpare” a fost că nu a putut să-şicontroleze în totalitate creierul abuzat de tortură psihică, medicamente,droguri, nesomn (foştii deţinuţi politici trecuţi prin anchete ştiu ce înseamnăsă nu fii lăsat să dormi).

Inflaţia de „ticăloşii” puse de CTP în cârca lui PaulGoma riscă să-i anuleze argumentaţia. Certându-l pe Laszlo Alexandru, ca peultimul inept (totuşi, L.Al. a citit cărţile lui Paul Goma!), nu şi-a imaginatcă şi noi „se întâmplă” să mai cunoaştem „nişte oameni care refuzau secmascarada comunistă şi aveau cel puţin la fel de mult de suferit, fără săpretindă şi să primească nici un fel de valută forte pentru asta”. Fraza estevăduvită de logica formală. Paul Goma nu a cerut nimic, a fost beneficiarulunui contract absolut normal în lumea civilizată. Ar fi fost mai erou, mai peplacul cârtitorilor de azi dacă ar fi refuzat în anii ’70 să fie plătit? Dupăcum spuneam, cunoaştem şi noi mulţi oameni care au avut de suferit, în gradediferite. Foarte mulţi deţinuţi politici, inclusiv semnatari ai Scrisorii Goma77. Însă, pentru ce ar fi putut să „pretindă” (primească) ei mult diabolizatavalută pe vremea lui Ceauşescu, dacă singurul care a avut curajul să-şi trimităcărţile în Occident a fost Goma? Şi, se ştie, valuta nu venea decât dinOccident.

Încerc să înţeleg pe ce îşi întemeiază CTP răbufnirile deautoritate, de judecător situat deasupra tuturor, şi nu înţeleg: „Dacă un omobişnuit, care nu se pretinde a fi altceva decât un om obişnuit, a cedat înurma unui interogatoriu la Securitate, aretoată înţelegerea mea [subl. m., F.B.]... Dacă însă cineva se încumetă să joace rolul opozantului de oţel,contopit până la depersonalizare cu cauza sa, incapabil de compromis, atuncimai bine crapă decât să pună condeiul pe hârtie şi să scrie o singură literăcare contravine convingerilor sale, fie şi dacă e îndopat cu mama pastilelor”.Inutil de citat în continuare. Se pare că autorul acestor rânduri este unsupraom, un zeu. Deţine şi mecanismele controlului de după pierdereacontrolului şi adevărul absolut. Nu are nicio urmă de îndoială atunci când îşiformulează verdictele. Şi ne ceartă pe noi, bieţii oameni, care habar n-avem denimic. Rezultă că domnia sa este Omul – Reperul – care face cinste esenţeiumane.

Se plângeaîntr-un interviu că a fost transformat „la un moment dat într-un soi de călăuoficial”. Ceea ce ne trimite la o spusă a lui Iorga: „Polemistul, când econvins, e un soldat; când e plătit, un călău; când e diletant, e un pervers”.

Cine a pusregimul comunist în pericol exprimându-şi public nemulţumirea a suportatconsecinţe drastice. Opozanţii de după „revoluţie”, soldaţii de după război, curajoşiide democraţie (originală), eroii născuţi după ridicarea Cortinei de Fier... înmulţiţiprecum melcii după ploaie... nu-l mai pot ucide nici simbolic pe Paul Goma,dacă nu a reuşit Securitatea. MişcareaGoma a existat, a intrat în conştiinţa publică. Şi a făcut-o cu acte şi cusuferinţă, nu cu scenarii de dezinformare. Câţi dintre negatorii,minimalizatorii lui Paul Goma au fost aruncaţi în puşcării, în azilepsihiatrice, în afara fiinţei lor – în angoasa morţii?

Alibiul conştiinţelorvinovate este un balon cu pucioasă. Talentul rezistenţilor prin tăcere, autocenzură şi cultură (Paul Goma a spus „paraliteratură”) ne-a alterat discernământulşi ne-a otrăvit sănătatea mintală. Nu mai ştim de ce atârnă viitorul a peste 20de milioane de români, care încă mai dau semne că vor să fie trataţi curespect. Toţi cei care ne-am format înainte de 1989 avem o conştiinţă mai multsau mai puţin vinovată, însă nu în cazul tuturor ea a rămas şi o conştiinţădedublată. Ceva esenţial este în neregulă cu noi atunci când lui Radu Filipescuîi sunt servite lecţii de retorică (nu era uşor să stai ani de zile în puşcăriaAiudului, în anii 80!, în timp ce poporul tău, cu jaluzelele trase, îşi dădea-nbobi să vadă când o să crape Ceauşescu?). La fel, atunci când un preşedintecare a făcut avere în timp ce noi mâncam pe cartelă, din marea milă aInegalabilului Cârmaci, îşi permite să umilească un om ca Vasile Paraschiv, îndirect, la oră de maximă audienţă, în aplauzele unor intelectuali lipsiţi deşira spinării (Paraschiv e un om care a cunoscut toate iadurile posibile pepământul ţării lui, mai bine ar face românii să-i citească memoriile!). Cândsuperoamenii noştri de cultură o iau în tărbacă, o maimuţăresc, când violent,când condescendent, pe Herta Müller (de ce? că a avut curaj să spună adevărul,că are nas pentru securişti, pe care îi miroase de la o poştă? nici ea nu aretalent?) discernământul nostru este la pământ. În fine, când intelectualii deazi trec peste asemenea lucruri cu nonşalanţă (e mai de bun gust să ciocneşti ocupă de şampanie la palatul prezidenţial, să ai impresia că vei intra înistorie pe uşa din faţă, decât să fii solidar, să fii empatic cu inginerul Radu Filipescu, cu muncitorul Vasile Paraschiv..., cu netalentatul scriitor Paul Goma, cu neromânca scriitoare Herta Müller!) oricetratat, studiu sau eseu pe care îl semnează aceştia devine moralmente caduc.

Problemanoastră să fie oare că n-am făcut,pentru că n-am avut „un Havel”? (Cinesă ni-l fi înşurubat în creier şi în conştiinţă, ca pe un cip?)

Adevăratanoastră zgaibă (care ne zgândără) este: Tu (eu) de ce n-ai (n-am) fost Havel?(Havel este mai talentat decât Goma, de-asta a avut succes în spaţiul public? Oareîn România talentul şi moralitatea se exclud!?)

Încă mai cred, încă mai sper că adevăratulnostru „un Havel” ar fi trebuit şi trebuie să mijească în creierul şi înconştiinţa oricărui intelectual român. Cine i-a împiedicat pe talentaţii noştricompatrioţi, indiferent de limba lor maternă, să fie „un Havel”? Cu siguranţă,nu Goma. El a avut curajul nebun de a fi „singur împotriva Lor”, cu altecuvinte le-a ridicat mingea la fileu marilor noştri artişti întru toate.Istoria ne arată (aceeaşi istorie sabotată de români) că falnicii, talentaţii,rasaţii noştri intelectuali erau preocupaţi să prindă mingea pe sub fileu... casă nu facă praf, să nu stârnească valuri... să nu fie luaţi la ochi.

Din păcate.

Patrioţiicare nu doreau să îşi părăsească ţara aveau toate motivele să o apere semnând Scrisoarea, în chiar „anul drepturiloromului” (1977). Şi nu au semnat-o decât oameni obişnuiţi, cu excepţiilearhicunoscute: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. Este unul dintre cele mai aprigemomente ale istoriei noastre recente în care ne-am autosabotat.

Pe 8februarie 2010, s-au împlinit 33 de ani de când cei 8 au semnat Scrisoarea şiau trimis-o prin mai multe canale în Occident. A doua zi, pe 9 februarie, lamai bine de două săptămâni de când fusese trimisă, se citea la radio EuropaLiberă Scrisoarea către Kohout...Mişcarea Goma prindea contur.

Oricât deretorice ar părea, câteva întrebări de bun simţ se cer formulate. În primulrând către preşedintele Traian Băsescu şi acele instituţii ale statului dedrept, care s-ar putea autosesiza pentru a repara o nedreptate atât de mare.Poate domniile lor ar reuşi să elimine acest handicap istoric, printr-un simplugest de voinţă politică (o expresie foarte îndrăgită în campanii). În acelaşipreţ, i-ar scăpa şi pe intelectualii noştri de trauma nedeţinerii „unui Havel”.

Arfi un foarte nimerit exemplu pentru demararea „lucrărilor” procesuluicomunismului, dacă Preşedintele ar încerca un act de minimă reparaţie morală,din partea statului şi a poporului român, prin care Paul Goma să beneficieze,măcar după 20 de ani de la Revoluţie, de efectele Decretului 118/1990,completat cu Legea 221/1990. Toţi preşedinţii postdecembrişti ai UniuniiScriitorilor din România nu au avut puterea (bunul simţ, colegialitatea,ruşinea, conştiinţa; curajul?) de a-i trimite lui Paul Goma o hârtie cu antetulUSR prin care să-l înştiinţeze că a redevenit membru (reamintesc, l-au datafară, făcându-se mici în faţa Securităţii, pe când era închis la Rahova, în’77, bătut şi drogat, ca să moară). [Consiliul USR a îndreptat această situaţiepe 19 noiembrie 2011, adică după 34 de ani şi 7 luni – notă 18 dec. 2011] Poatecă Preşedintele ţării, după ce va reciti Constituţia, o să reuşească să atragăatenţia asupra situaţiei nefireşti în care este lăsat Paul Goma.

Până şi dinComisia Tismăneanu a fost dat afară, chiar dacă nu apucase să intre, deşi sespunea că însuşi Traian Băsescu l-a vrut acolo. Este oare posibil ca statulromân de drept, care încearcă să repare, măcar declarativ, consecinţelecrimelor statului totalitar, să găsească soluţia de a nu-l mai umili lanesfârşit pe singurul nostru scriitor opozant autentic? Chiar nu poate statulde drept să facă lumină în privinţa cetăţeniei române, pe care statul totalitarle-a furat-o, precum hoţii de drumul mare, membrilor familiei Goma în noiembrie1977?

Furia cucare se încearcă de ani de zile distrugerea credibilităţii lui Paul Goma (pecare nici măcar Securitatea nu a reuşit-o) este emblematică pentru ceea cesuntem astăzi ca naţiune. Goma nu e „vinovat” pentru că, la un moment dat,brutalizat, pierzându-şi stăpânirea de sine – nu din cauza cedărilor sale, cidin cauza criminalilor care îl drogau – a semnat o declaraţie ce i s-a băgatsub nas... Vina lui este că a ieşit din rând. Prea sus, prea în faţă. Cânddistanţele care separă fizionomiile morale sunt prea mari se încearcădistrugerea referinţei pentru a institui altă scară, alt cod. Şi în curaj, caşi în frică, şi în suferinţă există trepte. Este lecţia pe care ne-oînfăţişează foştii deţinuţi politici. Aşa cum aceia care (deşi supuşi unorbătăi crunte, unor metode ce nouă ne par de necrezut, înfometării, frigului,umilinţelor, degradării umane) au fost închişi ani de zile dar nu au trecutprin „reeducare” au modestia, umilitatea de a spune „nu ştiu dacă aş firezistat de-aş fi trecut prin Piteşti...” (inclusiv Paul Goma a spus-o), totaşa, aceia dintre noi care nu am luat nicio palmă de la Securitate ar trebui săavem onestitatea (faţă de noi înşine, în primul rând) de a nu-i judeca pe ceice-au fost deasupra noastră, ca oameni. Care şi-au atins limitele omeneşti subteroare.

Cei cetrimit în derizoriu gesturile unor oameni care-au fost verticali, atunci cândnouă ne era teamă până şi să ascultăm bancuri, nu fac decât să justifice şiastăzi, la mai bine de 20 de ani de la căderea regimului comunist, crimeleîmpotriva umanităţii pe care acesta le-a săvârşit.

Aici nueste vorba de a-i lua apărarea lui Paul Goma (se apără singur prin tot ceea cea făcut şi a scris), ci de a restabili o balanţă a bunului simţ. În noiembriea.c. se împlinesc 33 de ani de când familia Goma supravieţuieşte, la limita confortuluimaterial, dar la cea mai înaltă cotă a decenţei morale, în exil. Mai exactspus, în refugiu politic. Am explicat altădată care este statutul celor treimembri ai familiei Goma, în raport cu statul român. Am explicat şi aparentulparadox al existenţei azilanţilor politici români în condiţiile în care Româniaeste stat UE. Statul francez (şi el membru UE) le-a prelungit acest statut pânăîn 2014. Ministerul Justiţiei din România şi MAE nu au decât să descâlceascăaceastă realitate. Deşi, ar fi fost mult mai simplu dacă cei trei şi-ar firedobândit cetăţenia „din oficiu”, printr-un act formal emis de instituţiaîndrituită. La fel de simplu, şi de normal, ar fi fost ca USR să-l reintegrezeca membru pe Paul Goma, tot din oficiu, deoarece nu a fost exclus ca scriitorşi nici deposedat de cetăţenie la cerere.

Dar Româniae o ţară sufocată de oameni talentaţi. Probabil de aceea, deseori, lucrurilesimple nu ne sunt la îndemână.

Dacăsecuriştii, criminalii poporului român îşi aşteaptă sfârşitul în tihnă, fărăgrija zilei de mâine (unii au 90 de ani, şi pensii de peste 15 milioane de leivechi, care tot cresc, în funcţie de grad), Paul Goma nu are dreptul nici lapensia legală de care beneficiază atâţia români, fără să se considere că ar fivreun privilegiu.

Paul Gomanu este singurul căruia statul comunist i-a confiscat un drept inalienabil,dobândit prin naştere. Sunt şi alţi români care refuză să ceară un drept lacare nu au renunţat vreodată. Preşedintele României şi Ministerul Justiţiei, înprimul rând, dar şi celelalte instituţii ale statului, precum şi fulgurantanoastră societate civilă sunt responsabili pentru felul inacceptabil în caresunt perpetuate efectele măsurilor comuniste.

Comunismula fost condamnat pe hârtie, aşteptăm să fie şi judecat. Crimele împotrivaumanităţii sunt imprescriptibile.

O altăîntrebare neinfirmată de istorie (aceea nefalsificată): ce nevoie aveam noi,cetăţenii României, de „un Havel”, atâta vreme cât l-am avut pe Paul Goma? Credcă răspunsul este, va fi încă multă vreme, examenul pe care-l tot pică şitrebuie să îl treacă intelectualitatea de la noi.