text apărut în revista „POLEMICI”, nr. 5-6/ 2016
Naşterea mitului Goma.
Străinătatea de acasă. III.
„Un popor se face pe sine
prin memorie, nu prin «sabotarea istoriei»; nu poate fi popor acea
comunitate (geografică, istorică, lingvistică) ce nu-şi asumă şi
faptele rele, condamnabile ale înaintaşilor.”
(Paul Goma, 1995)
În campania neoficială pentru
recentele alegeri locale, spaţiul Facebook a fost curentat din loc
în loc de postări avându-l ca subiect exemplar pe Ion Raţiu, cel
mai bun preşedinte pe
care românii nu au avut minte să îl voteze, fiindu-i citate cu
frustrare tardivă cuvintele ce exprimă esența democrației: „Voi
lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca tu să ai
dreptul să nu fii de acord cu mine.” Rațiu le-a rostit în anul
morții noastre morale și civice. Alegerile din Duminica Orbului, 20
mai 1990, au reînmormântat România, după ce, în decembrie 1989
mâna destinului ridicase puțin capacul de pe sicriu. O manevră de
resuscitare întreruptă, care nu le-a crescut brusc românilor
organul pentru democrație, ale cărui
rădăcini fuseseră smulse și locul lor cauterizat în 45 de ani de
comunism. Mânat de dorința de a democratiza poporul din care se
trăgea, Rațiu a revenit în țară împins de cele mai bune și
dezinteresate gânduri. Era bogat, era cult, stăpânea mecanismele
democratice.
Dar
ceea ce nu am știut noi, alegătorii cu mintea trează, în mai 1990
era că „partidele istorice” își dăduseră obștescul sfârșit
în timpul prigoanei dejist-staliniste. Ce mai rămăsese din ele a
reeducat cu rezultate neaşteptate regimul Ceauşescu. Am avut nevoie
de 27 de ani pentru această constatare. După lagărul democrației
cu intrare liberă din Piața Universității (22 aprilie-15 iunie
1990), Mineriada din Iunie avea să fie pecetea criminală care a
„promulgat” regimul neocomunist instalat în România, prin Ion
Iliescu și FSN. Intelectualitatea noastră marcantă (ieșită pe
scuturi din antedecembrism și înfiptă pe piloni rezistenți
în postdecembrism) poartă responsabilitatea majoră a stadiului de
incultură politică și civică în care se află poporul român.
Fie printr-o rezistență
foarte tolerantă la conformism înainte de 1989, fie prin/ sau și
printr-o implicare suspect de nereținută în politică după 1989.
Dacă înainte această intelectualitate nu a pus umărul la
înfiriparea unei societăți civile, capabile să preia fluxul
social și să-l îndrepte spre o reală democrație, după 1990 s-a
trezit rezistentă-prin-cultură/ disidentă/ opozantă/ legitimată
să se implice în politică și în afaceri în numele unei
democrații pentru care luptaseră alții, un pumn de oameni,
deveniți repede indezirabili și în noul regim al tuturor
făgăduințelor.
Oricât
s-ar lamenta azi cu talent intelectualii noștri marcanți,
care au strâns grijulii toată crema de pe prăjituri, ei știu că
se știe: nu au fost nici rezistenți, nici disidenți, nici opozanți
față de regimul comunist. Au fost numai conformiști, fiecare după
talentul său. Descurcăreți. Într-un asemenea peisaj nu este greu
de decelat cum şi de ce Paul Goma a fost şi este respins ca un corp
străin, ca o boală. Deşi, boala organismului românesc se numeşte
corupţie, de la cea morală până la cea politică şi financiară.
Goma este, în realitate, antidotul.
Dacă
Raţiu a fost extirpat rapid în 1990, fiind perceput ca o ciudăţenie
cu papion, eventual bun de stors bani, Goma avea să fie respins de
toată suflarea (inclusiv de cea peneţistă, xiloferată de
Securitate) în 1995, când propunea un program politic de
președinte. Se putea intui de atunci, dar se știe azi că Paul Goma
nu avea cum să participe, în mod real, la campania electorală din
România și la alegeri. Sâcâit de impotența morală a bărbaților
nației, a dorit să ofere un program amplu din care să se inspire
alți candidați, în speță, cel mai intelectual dintre ei: Nicolae
Manolescu. Cunoaştem felul lamentabil şi, aş zice, deloc
surprinzător, în care s-a sfârșit epopeea politică a
cunoscutului critic literar. Dar așa cum remarca Alexandru Pecican
în 2012: „Paul Goma a fost și este un vizionar, vorbele sale din
1995 erau valabile atunci și sunt adevărate sentințe azi.”
Românii
par a fi un popor din a cărui coloană lipsesc niște vertebre, un
popor care clădește între sentințe (ceea ce nu au surpat peste
noapte legendele și miturile). Sentințe date de alții sau pentru
care a ridicat bucuros ambele mâini. Uitarea nu a fost și, cu atât
mai puțin azi, nu este o soluție. Dacă ne-am prefăcut gata
europeni și civilizați după 1990, indiferent de trecutul fiecăruia
dintre noi, de deciziile noastre greșite, de adevăratele acte de
trădare față de semenii noștri pe care le-au semnat „aleșii”,
„reprezentanții” unei majorități abulice și amnezice, azi
trebuie să facem pași înapoi în istorie, în memorie, să le
recuperăm și să le asumăm. Securitatea nu poate ascunde la
nesfârșit tot ceea ce a făcut împotriva ființei noastre fizice,
morale și culturale. Românii cu conștiință ai vremii au apreciat
atitudinea și gestul lui Paul Goma, un scriitor „necunoscut”,
„netalentat”, după calapoadele ideologice ale regimului și
nerușinate ale breslei. Un scriitor care a reușit, în condiții
represive, să atragă după sine câteva nume cunoscute (și
apreciate inclusiv de cei care l-au marginalizat pe Goma) și câteva
sute de „anonimi” dornici să-și libereze conștiințele, să se
scuture de oportunism ideologic și să-și manifeste demnitatea
umană.
„La data de 03.04.1977,
Unitatea specială «S» a interceptat și reținut din circuit o
telegramă expediată de ION RAȚIU din Anglia, Londra, către PAUL
GOMA din București, Aleea Compozitorilor nr. 10, în care îi face
cunoscut destinatarului că a trimis telegrame pe adresa
președintelui S.U.A., primului ministru al Marii Britanii,
președintelui Comunității Economice Europene și Comisiei
drepturilor omului a O.N.U., cu următorul conținut:
«...Românii liberi din toată
lumea, întruniți la Londra pentru alcătuirea unui memorandum care
să fie prezentat la deschiderea conferinței europene de la Belgrad
din 15 iunie, vă roagă să interveniți pe lângă autoritățile
din București, ca să înceteze prigonirea autorilor, semnatarilor
și familiilor lor – printre care: cunoscutul scriitor PAUL GOMA,
IOAN VIANU și ION NEGOIȚESCU – ai scrisorii adresată [sic]
conferinței de la Belgrad, relevând nerespectarea în România a
clauzelor Acordului de la Helsinki cu privire la drepturile omului și
chemând la deplina lor aplicare.
Ultimul act al acestei prigoane
este arestarea la 30 martie 1977 și deținerea ilegală pentru 48 de
ore a următorilor: ION LADEA, ENRIK BECESCU, TUFOI, DASALAU,
DÂMBOVICEANU, ȘERBAN ȘTEFĂNESCU și logodnica sa.
Ne adresăm dv. pentru a insista
ca aceste intimidări, amenințări și recurgeri la forță,
folosite de organele securității de stat împotriva a aproape 200
de persoane care au semnat această scrisoare, să înceteze de
îndată.
În numele adunării,
ION RAȚIU»
Cu aspectele de mai sus au fost
informate Direcția I, Unitatea Militară 0920 și Centrul de
informatică și documentare. Unitatea specială «S»
a luat măsuri ca astfel de materiale să nu ajungă la destinație.1
Prezentăm, spre documentare,
telegrama în original”2.
Semnează șeful comandantului pentru Tehnica Operativă și
Transmisiuni, grl.mr. Ovidiu Diaconescu și comandantul Unității
Speciale „S”, grl.mr. Bucur Nicolae.
Apostilă cu creion roșu: „Tov.
Borșan împreună cu tov. Moga și ? analiză și măsuri la mine
pt. neutralizarea lui Rațiu”.
Semnătura pare să fie a lui Nicolae Pleșiță, la data aceea
prim-adjunct
al ministrului de
Interne. Grl.mr. Dumitru Borșan era șeful Direcției I a
Securității (informații interne). Se ştie că Pleșiță era
specialist în neutralizări, în interiorul și în afara granițelor
României comuniste. Virusul neutralizărilor
i-a atins recent și pe unii literați, altfel „rezistenți prin
cultură” înainte de 1989, formatori de opinie și de conștiință
[sic]
după, când exprimarea eliberată din menghina autocenzurii nu mai
presupunea nici un risc.
În
1995, Alexandru Pecican, cu un grup de prieteni, a încercat să
cucerească lumea, cucerit, la rândul său, de „ideile politice,
economice, morale și spirituale” din Programul Goma. „Am
multiplicat în sute de exemplare textul și am bătut, în lung și
în lat, străzile Clujului pentru a vorbi cu oamenii, a le prezenta
proiectul și a le cere semnăturile necesare participării” lui
Paul Goma la alegeri. Pecican și prietenii săi au sperat că este
posibilă, în sfârșit, și la noi „instalarea în scaunul de
președinte a unui scriitor dizident și patriot, precum Vaclav Havel
în Republica Cehă. Ne-am dezmeticit repede când am văzut
reacțiile cetățenilor. Era ca în parabola omului bolnav care,
deși suferind, preferă frecțiile cu apă rece și promisiunile
deșarte din partea unor vraci în detrimentul medicului care îi
spune că e necesară amputarea picioarelor pentru a scăpa cu
viață.”3
Am
putea considera ca reper cronologic anul 1995 pentru momentul
„istoric” în care intelectualitatea a decis că nu
avem și noi un Havel.
Ce să facem, nu-i așa, dacă nu-l avem... Acesta a fost și a rămas
dezideratul intelectualității române: Să
nu aibă un Havel!
Pentru ca, tot pronunțând numele lui, să se șteargă din memoria
noastră, și așa fragilă, adevărul imbatabil, în ciuda tuturor
mistificărilor: Avem
un Goma!
Să ne minţim că suntem buni şi drepţi, şi curajoşi, şi foarte
principiali chiar şi aplicând dubla măsură şi sferturile de
adevăr, pentru că, este stabilit, amputările
dor, ne privează de plăceri, mai mult decât vinovate. Amputat de
patrie, cu ajutorul Securităţii şi al sprinţarei bresle
scriitoriceşti, Goma s-a refugiat în limba română, demonstrând
că există un Dumnezeu pentru fiecare ciumat
din lumea largă. Un Dumnezeu care loveşte popoarele hrăpăreţe,
exact când se aşteaptă mai puţin, plătindu-le mentalitatea
superficială croită după chipul şi asemănarea statuilor de lut
din fruntea bucatelor.
De
27 de ani, intelectualitatea română pică proba solidarității,
captivă paradigmei egocentriste a devenirii
de figură marcantă şi
obligatoriu singulară. România suferă de multe boli, între care
și aceea a elitismului, într-o ţară în care elitele nu există.
3
https://alexandrupecican.wordpress.com/2012/06/04/scrisoare-catre-paul-goma/
(accesat la 14 iunie 2016)
