luni, 29 octombrie 2012

Mămăliga era galbenă



Mămăliga era galbenă
După dealuri, regia Cristian Mungiu






Dintr-un film „gri”, în care numai senzaţiile sugrumate, mascate, cântărite ale celor patru personaje principale, transformate în tot atâtea gestici, mai discrete sau mai evidente, dau seama din când în când de prezenţa unor oameni vii, cu sentimente, convingeri şi interese, singurul detaliu colorat ce mi-a rămas întipărit pe retina afectivă a memoriei este mămăliga. O mămăligă de formă indecisă (aşa cum nu se face în Oltenia, spre exemplu, unde trebuie să fie răscoaptă şi rotundă ca un soare) apare la un moment dat într-una din scenele mesei. Pregătitul mâncării sau aşezatul la masă constituie un aspect esenţial al filmului, ca semn al intimităţii familiei şi al comuniunii întru Domnul. De altfel, personajul Voichiţa îi spune preotului „tati”. În mica mănăstire de maici, cu un preot slujitor şi duhovnic permanent, care locuieşte chiar în incintă, cu biserica neterminată şi chilii modeste (ce nu arată ca nişte chilii, totul indicând sărăcia), soseşte într-o zi cenuşie o fată – Alina, prietena uneia dintre candidatele la statutul de monahie (Voichiţa). Cele două orfane nu aveau rude sau prieteni („Eu nu te am decât pe tine”). Proaspăta sosită din Germania, unde muncise, dar nu reuşise să facă mare lucru, după felul cum arată şi după lucruşoarele ce o însoţesc, doreşte să-şi recupereze prietena, conform unei înţelegeri mai vechi. Legătura nepermisă dintre fete este subtil sugerată de regizor pe parcursul filmului şi rămâne unul din firele interpretării finalului tragic. Însă, Voichiţa se dedică între timp slujirii lui Dumnezeu. Spovedaniile, canoanele, slujbele, grija preotului duhovnic şi a maicii stareţe, siguranţa – chiar modestă – a zilei de mâine, „familia” cu maicile, preotul şi cu Dumnezeu – toate acestea concordă spre opţiunea rămânerii în mănăstire. Filmul nu insistă pe autenticitatea credinţei la această copilă a nimănui, ci pe retorica exerciţiului, pe „repetiţia este mama învăţăturii”: dacă deschizi ochii, Domnul te va iubi. Nu încerc să reproduc replici din film, pentru că l-am văzut în condiţii nepotrivite, într-un cinematograf incomod. În prima oră de rulare am avut senzaţia că mi se va despica în două creierul din cauza sonorului agresiv. Motiv pentru care jumătate din replici nu le-am înţeles, cu atât mai mult cu cât filmul e vorbit moldovineşte
Valeriu Andriuţă, Dana Tapalagă, Cosmina Stratan, Cristina Flutur

Am spus patru personaje principale, şi nu două, aşa cum am aflat din mass-media, şi mai ales pe urma celor două premiate la Cannes (Cristina Flutur şi Cosmina Stratan). Auzisem multe comentarii despre film şi mă dusesem la premieră nu cu prejudecăţi, ci cu spaima că nu voi apuca să îi văd pe Dana Tapalagă şi pe Valeriu Andriuţă în mai mult de două minute. Or, am descoperit un personaj-preot foarte puternic şi excelent jucat şi o maică stareţă aşa cum ar trebui să fie maicile noastre ortodoxe. Naturaleţea detaliului aş spune că este atuul Danei Tapalagă. Dar ca să reuşeşti roluri atât de fireşti, de credibile, e nevoie de cultură, de experienţă – nu doar de teatru sau film, e nevoie să te pricepi la oameni, în general, şi, nu în ultimul rând, de talent şi vocaţie.
Este un film pe care vreau să-l văd în linişte, pe DVD, să pot studia unele scene, aşa cum este scena mai lungă la masă, deja pomenită. Din acest decupaj, m-a reţinut jocul aparent nejucat al Danei Tapalagă şi e bine că de câteva ori camera insistă pe ea. Dar şi reacţia de animal hăituit a personajului Alina (Cristina Flutur).
Este un film bun, de văzut şi revăzut, ce atrage tocmai prin înşelătoarea liniaritate. Un film în care Dana Tapalagă, Cristina Flutur şi Valeriu Andriuţă – trei oameni blajini în realitate - reuşesc trei personaje puternice şi atât de diferite. Nu ştiu care a fost intenţia lui Cristian Mungiu în ce priveşte personajul Voichiţa. Eu l-am perceput uşor indecis, uşor necredibil. Dar Cosmina Stratan reuşeşte să fie consecventă şi asta imprimă deja personajului verosimilitatea pe care o pierde uneori prin interpretare.
Asupra „ideologiei” filmului – dacă are una – sper să revin după ce voi revedea filmul în condiţii acceptabile.
Deocamdată, am vrut să mă eliberez de temerile cu care am ajuns pe 25 octombrie la premiera de la „Patria”.  Cristian Mungiu reuşeşte printr-un film turnat într-un cadru sărac, cu personaje puţine, cu mijloace simple, să ne dea de lucru. Este foarte mult de vorbit despre această poveste desenată minimalist.

luni, 8 octombrie 2012

prietenei mele...



resuscitare...



cerul se crăpase în mijloc
pregătea renaşterea
tu rămăsesei în iarnă

îmi spunea: m-am pierdut în iarnă
ca vocalele ei sufocate de consoane
prietena mea crede că nu are
pentru cine trăi
nu izbutesc s-o conving:
viaţa-i o continuă resuscitare
o goană fără miză
în care nu poţi stăpâni
momentul
a plecat pe neanunţate
şi m-a lăsat în iarnă
nu izbutesc să o conving:
ai pentru cine
dar ei (încă) nu ştiu

cerul pregăteşte pogorârea
vei fi şi tu aici odată
cu lumina primăverii