Mămăliga era galbenă
După dealuri, regia Cristian Mungiu
Dintr-un film „gri”, în care numai senzaţiile sugrumate, mascate, cântărite
ale celor patru personaje principale, transformate în tot atâtea gestici, mai
discrete sau mai evidente, dau seama din când în când de prezenţa unor oameni
vii, cu sentimente, convingeri şi interese, singurul detaliu colorat ce mi-a
rămas întipărit pe retina afectivă a memoriei este mămăliga. O mămăligă de
formă indecisă (aşa cum nu se face în Oltenia, spre exemplu, unde trebuie să
fie răscoaptă şi rotundă ca un soare) apare la un moment dat într-una din
scenele mesei. Pregătitul mâncării sau aşezatul la masă constituie un aspect
esenţial al filmului, ca semn al intimităţii familiei şi al comuniunii întru
Domnul. De altfel, personajul Voichiţa îi spune preotului „tati”. În mica
mănăstire de maici, cu un preot slujitor şi duhovnic permanent, care locuieşte
chiar în incintă, cu biserica neterminată şi chilii modeste (ce nu arată ca
nişte chilii, totul indicând sărăcia), soseşte într-o zi cenuşie o fată –
Alina, prietena uneia dintre candidatele la statutul de monahie (Voichiţa). Cele
două orfane nu aveau rude sau prieteni („Eu nu te am decât pe tine”). Proaspăta
sosită din Germania, unde muncise, dar nu reuşise să facă mare lucru, după
felul cum arată şi după lucruşoarele ce o însoţesc, doreşte să-şi recupereze
prietena, conform unei înţelegeri mai vechi. Legătura nepermisă dintre fete
este subtil sugerată de regizor pe parcursul filmului şi rămâne unul din firele
interpretării finalului tragic. Însă, Voichiţa se dedică între timp slujirii
lui Dumnezeu. Spovedaniile, canoanele, slujbele, grija preotului duhovnic şi a
maicii stareţe, siguranţa – chiar modestă – a zilei de mâine, „familia” cu maicile,
preotul şi cu Dumnezeu – toate acestea concordă spre opţiunea rămânerii în
mănăstire. Filmul nu insistă pe autenticitatea credinţei la această copilă a
nimănui, ci pe retorica exerciţiului, pe „repetiţia este mama învăţăturii”:
dacă deschizi ochii, Domnul te va iubi. Nu încerc să reproduc replici din film,
pentru că l-am văzut în condiţii nepotrivite, într-un cinematograf incomod. În
prima oră de rulare am avut senzaţia că mi se va despica în două creierul din
cauza sonorului agresiv. Motiv pentru care jumătate din replici nu le-am
înţeles, cu atât mai mult cu cât filmul e vorbit moldovineşte.
 |
| Valeriu Andriuţă, Dana Tapalagă, Cosmina Stratan, Cristina Flutur |
Am spus patru personaje principale, şi nu două, aşa cum am aflat din
mass-media, şi mai ales pe urma celor două premiate la Cannes (Cristina Flutur
şi Cosmina Stratan). Auzisem multe comentarii despre film şi mă dusesem la
premieră nu cu prejudecăţi, ci cu spaima că nu voi apuca să îi văd pe Dana
Tapalagă şi pe Valeriu Andriuţă în mai mult de două minute. Or, am descoperit
un personaj-preot foarte puternic şi excelent jucat şi o maică stareţă aşa cum
ar trebui să fie maicile noastre ortodoxe. Naturaleţea detaliului aş spune că
este atuul Danei Tapalagă. Dar ca să reuşeşti roluri atât de fireşti, de
credibile, e nevoie de cultură, de experienţă – nu doar de teatru sau film, e
nevoie să te pricepi la oameni, în general, şi, nu în ultimul rând, de talent
şi vocaţie.
Este un film pe care vreau să-l văd în linişte, pe DVD, să pot studia unele
scene, aşa cum este scena mai lungă la masă, deja pomenită. Din acest decupaj, m-a
reţinut jocul aparent nejucat al Danei Tapalagă şi e bine că de câteva ori
camera insistă pe ea. Dar şi reacţia de animal hăituit a personajului Alina (Cristina
Flutur).
Este un film bun, de văzut şi revăzut, ce atrage tocmai prin înşelătoarea
liniaritate. Un film în care Dana Tapalagă, Cristina Flutur şi Valeriu Andriuţă
– trei oameni blajini în realitate - reuşesc trei personaje puternice şi atât
de diferite. Nu ştiu care a fost intenţia lui Cristian Mungiu în ce priveşte
personajul Voichiţa. Eu l-am perceput uşor indecis, uşor necredibil. Dar
Cosmina Stratan reuşeşte să fie consecventă şi asta imprimă deja personajului verosimilitatea
pe care o pierde uneori prin interpretare.
Asupra „ideologiei” filmului – dacă are una – sper să revin după ce voi
revedea filmul în condiţii acceptabile.
Deocamdată, am vrut să mă eliberez de temerile cu care am ajuns pe 25
octombrie la premiera de la „Patria”. Cristian
Mungiu reuşeşte printr-un film turnat într-un cadru sărac, cu personaje puţine,
cu mijloace simple, să ne dea de lucru. Este foarte mult de vorbit despre
această poveste desenată minimalist.
