miercuri, 24 februarie 2016

Dumnezeu renaște mereu în exil


 (text apărut în revista „Confesiuni”, 
în rubrica PARADIGME BASARABENEianuarie 2016)



Identitatea – sinteză a desfacerilor și regăsirilor, la Vintilă Horia

„Din păcate nu poţi să te aşezi pe marginea timpului aşa
cum te aşezi pe malul unui râu.”
(Vintilă Horia)

Vintilă Horia, Memoriile unui fost Săgetător, Ediție îngrijită de Cristian Bădiliță și Silvia Colfescu, Prefață de Cristian Bădiliță, Editura Vremea, București, 2015, 336 p.

Gheorghe Caftangioglu (Vintilă Horia) s-a născut la 18/31 decembrie 1915 la Segarcea, în Dolj, pe Domeniile regale, unde tatăl său era inginer agronom. A încetat din viață în aprilie 1992, în Spania. Primul Război va împinge familia în refugiu. Îşi va petrece perioade ale copilăriei în regiunile Romanului şi Râmnicului-Sărat, o altă perioadă în Basarabia, unde s-a născut fratele mai mic: Alexandru. Săgetător după Calendarul Iulian, Capricorn după Calendarul Gregorian, viaţa lui Vintilă Horia a fost, parcă, la confluența ascendențelor, acolo unde vălul este atât de subțire încât poate fi sfâșiat oricând pentru a trece pragul. Prietenul Raymond Abellio („dedicat nu numai literaturii dar şi astrologiei, studiilor tradiţionale, interpretării matematice a Bibliei şi ingineriei”, ca inginer, matematician, romancier și filosof, așadar, un erudit) i-a descifrat într-o după-amiază din noiembrie 1960 horoscopul. Avea să primească sau nu Premiul Goncourt? Aceasta era întrebarea din acea zi. Și răspunsul a fost: nu. Dar și astrologii se mai înșeală uneori; a doua zi chiar primește Premiul Academiei Goncourt. Abia în 1972 își va aminti că data „legală” a nașterii sale este 31 decembrie, și nu 18, așa cum îi spusese lui Abellio. Nu astrele se înșelaseră, eroarea fusese umană.
Memoriile lui Vintilă Horia, a căror redactare a început în 1985, debutează cu acest episod. Nu întâmplător, credem. Intuiția îmi spune că dacă întrebi un român cu o brumă de cultură ce știe despre scriitor, acesta va răspunde interogativ: Nu e cel cu „Dumnezeu s-a născut în exil”, cu scandalul Premiului Goncourt? Un atare sondaj de opinie nu ar fi lipsit (tot intuiția îmi spune) de menționarea sămânței care a provocat scandalul. Cristian Bădiliță surprinde foarte bine trăsăturile esențiale întruchipate de personalitatea lui Vintilă Horia, considerând că „n-a fost afiliat unei ideologii politice, contrar insinuărilor şi acuzelor care încă se perpetuează, cu o indecenţă revoltătoare. Între 20 şi 24 de ani a avut un episod naţionalist, concretizat în colaborări literare şi jurnalistice la Gândirea, Sfarmă Piatră, Meşterul Manole, Ţara etc. Da, Vintilă Horia a fost un anticomunist visceral, un om de dreapta, în sensul autentic al termenului, a fost un creştin practicant, a fost un elitist, iar aceste crezuri nu se iartă într-o Europă dominată, dar încă nu răpusă, de «intelectuali» filocomunişti, atei şi demagogi. «Procurorii» fără operă şi fără bun-simţ de astăzi, care ar face bine să-şi numere caprele foarte râioase din propriile familii înainte de a-i condamna pe alţii, vor găsi, dacă vor deschide acest volum extraordinar, o mărturie despre interbelicul românesc şi despre postbelicul european cum rar ne-a fost dat să întâlnim.”
Parcurgerea cărții este alertă, paginile te țin captiv, precum foamea îl țintuia pe pușcăriașul politic în obsesiile despre bucatele alese. Las cititorilor bucuria de a descoperi singuri frumusețea plină de trup, suflet și spirit a rememorărilor lui Vintilă Horia, şi adăst mai mult în copilăria lui basarabeană.
„La Chişinău am împlinit cred cinci ani, prima aniversare de care-mi aduc aminte. Era, deci, în 1920, când tata ajunsese să fie numit director al Casei Noastre, instituţie ad hoc, creată pentru nevoile unei Basarabii de curând alipite, un fel de Minister al Agriculturii.” Am mai scris cu alt prilej: prejudecata basarabenilor (dar nu numai) că Bucureștiul a trimis după 1918 în prima provincie unită cu țara toate ciurucurile, toți pedepsiții disciplinar etc. este, încă o dată, infirmată de memoriile de față, de chiar cazul familiei Caftangioglu și al cercului de prieteni, detașați de dincolo de Prut pentru a pune umărul la integrarea Basarabiei. Nu există pădure fără uscături, spune o vorbă veche. Sigur că au ajuns în Basarabia și oameni de proastă calitate, dar nu aceasta a fost regula.
Din acei ani își amintește memorialistul că s-a născut sentimentul plenitudinii, pe care nu îl va mai întâlni niciodată. Prin zona dimprejurul Mănăstirii Căpriana copilul s-a dat cu totul naturii, contemplației, așa a putut pătrunde mai târziu tainele lumii. De câte ori va mânca cireșe pe alte meridiane, va avea „sub ochii lăuntrici cireşele de la Căpriana (sau de lângă Condriţa), dealul înroşit de bogăţia luxuriantă a verii, parcă împins pe dinăuntru ca să devină un tablou sau un fel de memento pentru toţi cei care-i treceau pe aproape, o invitaţie la meditaţii metafizice de la Platon cetire, un reflex pământean al ideii de colină românească şi de cireşe”. Pentru că acolo și atunci l-a descoperit pe Dumnezeu. Acolo și atunci a trecut „proba copilăriei”, cum o numește, pe urmele prietenului său Toynbee („punerea la încercare”: e adevărat, Toynbee se referă la popoare, dar nu este Vintilă Horia legat indestructibil de zbaterile poporului în care s-a născut, în ciuda respingerii sale de către unii dintre noi?) Prima întâlnire cu biserica mănăstirii de la Condrița i-a revelat copilului un „fragment ascuns în mine cu scop de a fi dezvăluit într-o zi”, motivația rememorării ajunse, azi, la noi, într-o expresie atât de frumoasă:
„Era un timp separat de timpul din ceasuri, un timp pe care, poate, îl făcuseră să se manifeste în conştiinţa oamenilor medievali orologiile puse în turnurile catedralelor occidentale de papa Silvestru, care băteau, pe de o parte, orele laice sau profane, măsurate exterior, şi orele interioare, ale meditaţiilor şi ale zborurilor către nevăzutul inefabil din care, în realitate, suntem făcuţi şi de care nu ştiu să dea socoteală decât poeţii.” Când s-a „născut” prima oară în Basarabia, pentru copilul Gheorghe, cunoscut mai târziu ca Vintilă Horia, Dumnezeu era în toate fără a fi cunoscut: în cireșe, în caise, în cer, în livadă, în pivnițele de sub deal, în hambare, în parfumul din
cădelniţă, în clopote şi în toacă și, mai ales, în straiele negre ale călugărilor. Pe măsură ce creștea, odată cu trupul său, tânărul, apoi maturul exilat avea să-L descopere pe Dumnezeu în toate, având parte nu de „o poposire pe marginea conştientă a lucrurilor”, ci de „o itinerare cu scop de mărire şi chiar de spargere a hotarelor, lucru de care se îngrijea propriul meu trup care, crescând în fiecare zi cu
câte ceva, împlinea astfel scopul meu epistemologic.”
Împrejurul copilăriei sale rainice (cum ar spune Goma, și tot legat de Basarabia), lumea era clădită „din colinele Basarabiei ştefanitice (din aceste două nume iese la iveală întregirea fundamentală a României: Basarabia, de la Basarabii munteni, şi ştefaniticul, de la marele principe care ducea la
îndeplinire misiunea creştină gotică a Evului Mediu românesc), şi din acele voci interioare care rimau cu mânăstirea şi cu livada.” Sunt elementele care au constituit „o dualitate trup-suflet din care sunt şi
acuma făcut.” Este, trebuie să recunosc, ceea ce, ca olteancă prin părinți, naștere, educație, trăiesc la un nivel spiritual, fără să îmi pot, deocamdată, explica atunci când aprofundez diferite teme basarabene, traseele unor personalități din Basarabia: nostalgia basarabeană. Am încetat să mă întreb de ce prietenii mei cei mai mulți și mai statornici sunt moldoveni, de pe ambele maluri ale Prutului, fie de obârșie, fie adoptați. Pot, astfel, empatiza ușor cu Vintilă Horia, când scrie: „veneam tocmai din Dolj ca să aflu lângă codrii Tigheciului, ceva mai la sud de Cetatea Hotinului şi ceva mai la nord de Cetatea Albă, locuri valaho-moldovene, o esenţă care avea, de la început, să mă definească. Mai târziu, în cadrul aceleiaşi sinteze, Aldeştii şi Râmnicul aveau să joace acelaşi rol.”
Epopeea ritualică basarabeană a luat sfârșit din cauza „revoluției”, casele autorităţilor române fiind atacate de agenţi sovietici provocatori, astfel încât mama scriitorului s-a îmbolnăvit și familia a fost nevoită să părăsească provincia, iar tatăl său „îşi întrerupea astfel o carieră strălucită”. Împușcăturile ideologice de la Moscova răzbăteau până în ferestrele românilor basarabeni din Chișinău. Începutul anilor 1920 avea să culmineze cu celebra revoltă bolșevică înscenată la Tatar-Bunar, în Bugeacul românesc, în septembrie 1924. Timpurile au fost tulburi, memoria lui Vintilă Horia este ca diamantul. Nu doar limpede, ci tăioasă, până la înțelesul ultim. Este un critic lucid al perioadei interbelice, dezastrul politic și decăderea morală fiind contrabalansate, în opinia sa, „de câteva centre de
putere spirituală care au fost Nichifor Crainic, Lucian Blaga şi Nae Ionescu. Gândirea, Trilogia culturii (ca şi Lauda somnului sau La cumpăna apelor) şi Cuvântul au constituit
cele trei centre soteriologice, de fapt inconştient structurate într-un singur centru de cunoaştere, care ne-au ţinut deasupra degradării politice”. Degradarea politică a debutat, crede memorialistul, cu intrarea în scenă a PNȚ și cu Restaurația din 8 iunie 1930 (întoarcerea lui Carol al II-lea), convins că dacă Ion Antonescu ar fi preluat puterea cu trei ani mai devreme, România ar fi evitat dezastrul politico-militar și ar fi avut măcar soarta Finlandei în urma războiului. Sugestia lui Vintilă Horia nu este lipsită de noimă, un regim militar ar fi putut evita chiar mascarada scurtei guvernări legionare și efectele ei maligne. În sfârșit, ar fi putut evita uciderea unor oameni nevinovați, atât de origine evreiască, dar și români a căror vină a fost că nu mai suportau mlaştina politicianistă. Pe fondul unei Europe cuprinse de efervescenţe ideologice, ar fi nepotrivit să îi clasificăm pe românii din trecutul interbelic potrivit normelor conceptuale şi corect-politice de azi.
Fatidica vară a anului 1940 (când va fi numit ataşat de presă la Roma) este surprinsă astfel: „Într-o noapte de iunie, în 1940, ruşii au intrat în Basarabia şi în Bucovina de nord. Vestea m-a aruncat pe străzi, unde nu întâlneam pe nimeni cunoscut. Rătăceam printre spectre, pe Calea Victoriei înţesată de lume, tăcută, rătăcind ca şi mine printre alţi rătăciţi. Parcă, încă o dată, se termina ceva. O stare, un timp, o geografie, un ciclu. Un scurt ciclu care se numise România Mare şi din care începeau să smulgă fiarele istoriei cu nume de vecini. Cu consimţământul lui Hitler, Stalin îşi trimitea armatele, numite ani mai târziu «liberatoare», liberatoare de libertăţi, ca să ocupe un ţinut pe care îl mai ocupaseră odată cu învoirea lui Napoleon Bonaparte. Înţelegerea între tirani a însemnat întotdeauna pagubă pentru oamenii liberi, reîntoarcere la sclavie şi la întuneric cultural.” Nu s-a tras un glonț măcar, un glonț al demnității naționale (cum au tras polonezii), când au fost cedate Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herței, tot așa cum nu s-a clintit nicio scamă când au fost cedate Transilvania și Cadrilaterul. (Cel din urmă, să o spunem – în răspăr cu autorul memoriilor –, obținut de români în urma participării la o campanie peste Dunăre: după Războaiele Balcanice).
Comunismul, această „rușine universală”, și care, în timp, avea să devină „un semn de recunoaştere al secolului” îl forțează pe Vintilă Horia la exilul perpetuu. După ce este numit ataşat de
presă la Viena (1942), înaintarea frontului dinspre Est, noile realităţi militare şi politico-strategice îl vor arunca (împreună cu soţia) în lagărele din Silezia, Austria, Italia (august 1944 - mai 1945). Absurditatea noii ordini europene culminează în cazul său cu o condamnare în contumacie, după o judecată sumară a Tribunalului Poporului (februarie 1946), la muncă silnică pe viaţă, pentru „crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice”. Potrivit Legii 217/2015, art. 2, lit. c, care spune că „
prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale!”, Vintilă Horia – a cărui „vinovăție” nu poate fi probată – este condamnabil în eternitate de către un legiuitor incult (sau ca parte a unui scenariu care ne scapă) din anul Domnului 2015. Semnalele de alarmă din spațiul public asupra modului arogant, nedrept, care sfidează pur și simplu istoria, în care această lege cauționează comunismul și urmările lui, au rămas captive unui timpan surd, unei mentalități comunistoide. Tarele ideologice ale principalului învingător în al Doilea Război Mondial își fac de cap după 70 de ani de la terminarea conflagrației și la 26 de ani de la încetarea oficială a comunismului în România (și în Europa). Dar istoria e făcută și „dreptatea” instituită de către învingătorii în războaie.
Ca istoric și iubitor de cultură, este o încântare parcurgerea acestui neașteptat volum de memorii ale unui scriitor român care a câștigat Premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil/ Dieu né en exil (festivitatea de premiere nu a avut loc din cauza agenților Bucureștiului care au declanșat o campanie de denigrare, prin inventarea unui dosar de legionar, sprijiniți de „L’Humanité” şi de stânga franceză – o intelectualitate care a făcut mereu jocurile tactice ale Moscovei). Consemnările lui Vintilă Horia au parfumul aparte al poveștilor din vechime, undele sale mnezice trimițând la conjugarea dintâi a Cuvântului și la liniștea care îmbogățește a predicii rândunelelor a Sfântului Francisc. Ca într-o a doua cristelniță, una a spiritului, Vintilă Horia se cufundă în învățătura franciscană, și astfel își redescoperă rădăcinile:
„Cred că egalitatea, din care revoluţiile au făcut o injustiţie, a fost posibilă numai atunci, în acea confundare franciscană cu omul şi cu neomul, într-o frăţietate care venea din rădăcini, nu din atitudini. Iată de ce am trăit la Assisi epoca cea mai fericită din viaţă, un an întreg de desfaceri şi despărţiri dar şi de regăsiri, întregiri şi comunicare, prin Assisi, cu ceva din mine care, altfel, n-ar fi îndrăznit niciodată să iasă deasupra. Începea să funcţioneze compensaţia, de care aveam absolută nevoie ca să suport conştienta pierdere a tot ce avusesem. Era o reînnoire sine qua non, care, de fapt, nu mă îndepărta de nimic, ci mă întorcea, metamorfozat, la origini, cu o întărire lentă şi sigură a tuturor legăturilor fundamentale. Începeam să înţeleg de ce eram român şi ce însemna, în limbaj metapolitic, o astfel de posibilitate de a fi.”
Dumnezeu renaște mereu în exil, pentru Vintilă Horia, așa cum patria se clonează din propria-i sevă pentru Paul Goma. Este de-a uimirii cum acești mari nedreptățiți de către poporul lor (să nu-l uităm pe Eugeniu Coșeriu!) – asupra cărora semenii și-au proiectat, înfățoșate în hainele retoricii de lemn a noii ordini, sumedenie de spaime, interese, lașități – au legături atât de puternice cu Basarabia.





duminică, 21 februarie 2016

dacă miști, trag!

Afaceri useriste: 

jumătate de pas la dreapta = evadare! dacă te abați, trag!



esența reformelor în România postdecembristă,
motto:
Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!”
(Ion Luca Caragiale)

În istorie nu e ca în literatură, de aceea mi-aș permite să pun în discuție câteva afirmații dintr-un inflama(n)t recent text, semnat de Mircea Mihăieș în Romlit..., supărat foarte pe cei reuniți în Grupul pentru Reforma USR, care au îndrăznit să nu fie de acord cu felul în care este condus și administrat sindicatul scriitorilor români.
Cât de înflăcărat să fii ca să afirmi o astfel de absurditate (Breban = instigator la crimă, similară afirmației, și mai recente, în dublet NM/ DCE, potrivit căreia Paul Cernat ar fi „legionar”):
„S-au făcut că nu observă când prozatorul Breban i-a ameninţat cu moartea pe câţiva dintre intelectualii de primrang ai ţării.”??? Când, de fapt, marea vină a lui Nicolae Breban este aceea de a avea un ego expandat. Lumea începe și se construiește în jurul lui. I-am citit vol. 3 din memorii și mi s-au reconfirmat câteva ipoteze de lucru (decurgând din dosarele lui Goma, citite de mine, și din alte dosare, citate de alții, precum și din alte surse bibliografice). S-a vrut mare și pentru asta și-a inventat scuze pentru câteva scăderi omenești, se simte foarte mare și azi, și poate că este un mare scriitor. Dar nu despre calitatea operei e vorba acum. A comis o afirmație ridicolă, ruptă din context, căreia apărătorii drepturilor și imaginii intelighenției s-au grăbit să îi aloce conotații criminale. Este chiar ridicol! De peste două decenii, vedetele establishmentului cultural sar în sus de câte ori cineva face vreo referire critică sau cu iz pamfletar la adresa lor. Emotive foarte și nevricoase peste poate, imensele talente ale patriei nu suportă nici strop de dezacord. Dar nici în cazul lui N. Manolescu nu este vorba despre calitatea criticii literare, ci despre scăderile sale omenești în funcții publice.
N-aș zice că textul lui M. Mihăieș gâlgâie de revelații. Trec repede peste gratuitatea asta: „Mulţi dintre ei nici măcar nu sunt membri ai Uniunii, dar se văd deja încălărind fotoliile în care au stat cândva Rebreanu şi Sadoveanu.” Cine ar vrea, domnule, să stea în scaunul lui Sadoveanu? Dar, cum MM bagă cu larghețe pe toată lumea în același sac (așa cum mentorul lui, N.M., îi băga în sârma ghimpată – pentru necunoscătorii istoriei recente /sic/, sârma ghimpată este o referință pentru legionari! specialiștii știu de ce – pe semnatarii Apelului de susținere a lui LIS și ai lui Paul Goma, în 2006, când același îl pedepsise pe primul pentru că publicase fragmente din Jurnalul lui Goma în „Viața Românească”, iar pe cel din urmă îl antisemitizase rapid, așa, ca la armată, ca la ordin), mi-ar fi plăcut să știe la cine se referă. Deși sunt „anonimă” în câmpul literar, n-aș vrea să mă frec de scaunul în care din scriitor adevărat Sadoveanu a devenit o balegă, un pion al stalinismului dejist. Multora nu le pică bine la ficați estetica, unora ca mine le priește est-etica! Nu suferim toți de atracția obsesivă a sceptrului.
Zic, să trecem peste acest „detaliu”... să ne oprim la un paragraf ce se referă la „desantul bizar” care a ieșit din linie, a îndrăznit să nu fie de acord cu politica echipei de la guvernarea USR:
„Instalaţi în binefacerile democraţiei (care, fireşte, li se cuveneau), n-au scos o silabă despre moştenirea comunistă a României. N-au zis nici pâs despre Securitate, mineriade şi violenţa partidelor extremiste şi-a grupurilor de intelectuali revizioniştileninişti. Erau suficient de maturi, în anii ‘90, când pericolul neocomunist nu era vorbă goală. A ieşit vreunul la bătaie? Aş! Greul l-a dus generaţia prostănacilor idealişti care voia să se termine odată cu ceauşismul şi iliescianismul. Ei aşteptau după colţ, pregătiţi să înhaţe potul.”
Cam așa cum au ieșit MM, NM, Liiceanu, Pleșu, Patapievici și toată suflarea luminată a țării să se solidarizeze cu Goma? Cu minerii din Valea Jiului? Cu SLOMR? Cu Calciu-Dumitreasa? Ori, poate cu Radu Filipescu? Sau cu muncitorii de la Brașov? Înainte de 1989, zic. Erau toți maturi.
Cine sunt cei din „desant” MM nu știe prea bine (că e clar că nu știe, are în minte câteva ținte, îi vizează pe cei vizibili, pe „purtătorii de cuvânt”), dar în democrație, câteodată, până și „masa de manevră” are dreptul la opinie! Dacă „masa” e cum se spune în „Destul!”, atunci ironicul autor nu face economie de cuvinte pentru a arunca mingea la fileul generaţiei „prostănacilor idealişti”. Nu, zău? Manolescu, Mihăieș și prietenii au dus greul? Unde, la televizor? În balcoane? Nici eu nu v-am văzut în Piețe, din 1990 încoace. Dvs. m-ați văzut pe mine? Nu vă mai săturați de vedetism, pentru că așa v-a rămas năravul de dinainte de 1989! Când Manolescu îl numea pe Iliescu om cu „o” mare, se pare că lupta din răsputeri împotriva „ceaușismului și iliescianismului”. Dacă mă întrebați pe mine (dar, ce știu eu?, nu sunt scriitoare talentată, recunoscută de NM, DCE, MM etc.), ca istoric, aş fi zis: împotriva comunismului şi iliescianismului. Împotriva comunismului și securismului. Pentru lustrație. Lustrație? Ce glumă! Când toți intelighenții patriei s-au frecat, într-un fel sau altul, de alde Iliescu, Brucan, Măgureanu și alți activiști-seci? Numai „domni”, unul și unul. Taman buni să compromită orice încercare de lustrație.
Mă mai opresc la o „teză” și gata (e dintre cele mai generoase!):
„Ceea ce-i „agravează” d-lui Manolescu situaţia sunt cele două cărţi fundamentale publicate în ultimii ani, Istoria critică a literaturii române (2008) şi Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc (2014). Spre ghinionul lor, volumele n-au fost prea generoase cu nervoşii, „moraliştii” şi procesomanii de care mă ocup în aceste rânduri. După cum n-a fost nici cu destui corifei ai generaţiei ’60, sprijinitorii din umbră, instigatorii şi, pentru unii, sponsorii insurgenţilor anti-manolescieni.
Cele două sinteze ale lui Nicolae Manolescu au fost percepute de marea majoritate a furioşilor la care mă refer drept actul lor oficial de deces. Poate e o nedreptate, poate e o percepţie subiectivă, dar aşa stau lucrurile în cultură: eşti omologat de instanţele care şi-au dobândit şi verificat autoritatea în timp, şi nu de gureşe desanturi generaţioniste.”
Dacă nu ai voie să ieși din linia oficială a USR (ca pe vremuri, ca pe vremuri! jumătate de pas la stânga sau la dreapta înseamnă evadare!! așa că, tovarăși, luați pe cinci și țineți aproape! cine mimează măcar ieșirea din linie e împușcat fără avertisment!), nu ai voie nici să înfigi cuțite în dosul statuii. Căci de ce? Căci pentru că MM este pe aceeași undă cu NM (să ne amintim: în Ro nu a fost nevoie de samizdat pentru că s-a publicat tot ce a fost de valoare etc.). Oare cine-or fi dușmanii din umbră, care atacă unitatea de vederi și valori a USR? Niscaiva netalentați, „memorialiști”, „antisemiți” etc.??? Dacă nu ești „omologat” de NM nu exiști! Mă face să râd... şi să-mi amintesc atâtea expresii, ziceri ale lui Goma, Sîrbu, Soljenițîn, Șalamov... Iată, aleg una de-a lui Sîrbu (care Sîrbu? aaa, nu ştiţi cine este şi ce a scris? Poate vă luminează cele „două cărţi fundamentale” pe care le aduce în discuție autorul „Destul”-ului, dați pagina direct la capitolul despre memorialiști): 
Îi spun foarte învăţatului critic şi istoric literar:
«Prea suntem cunctatori şi prudentissimi: prea am trecut uşor peste aşa-zisul obsedant deceniu. Termenul acesta eufemistic a fost inventat de cineva care nu a pătimit şi nu a fost sacrificat în acei ani. Este cât se poate de trist şi descurajant faptul că despre un asemenea deceniu, de întuneric şi moarte, scriu tot cei cu acces la tribune şi microfon…».
Ar trebui – i-am spus – scrisă o foarte documentată istorie a nonliteraturii: cu biografii precise şi detaliate, cu drepturi de autor încasate, cu vile şi călătorii: cu case de odihnă, case de oaspeţi, case de creaţie: cu multe citate din acele opere pe care nu noi, ci istoria le-a aruncat la coş. Cu critici şi autocritici, cu mascări şi demascări, denunţuri şi turnătorii benevole etc.
Nu avem voie să uităm nimic din ce s-a putut face şi spune în acei ani: o dată pentru totdeauna, trebuie să devenim conştienţi că sursa tuturor relelor româneşti de astăzi constă în imensa noastră greşeală de a nu fi procedat, public, la o destalinizare zgomotoasă, totală şi fără milă, atunci când a început dezgheţul acela scurt”.
Am citit că NM produce tot mai dese neconcordanțe cronologice, așa că mă simt nevoită, pentru cei care nu știu cine este Sîrbu (Ion Dezideriu: IDS), să spun că a murit cu două luni înainte de lovitura de stat îmbrăcată în țoalele criminale ale „revoluției”, pe seama unor anonimi idealiști (cu adevărat idealiști, naivi și altruiști), trecuți la pagube colaterale. Așadar, e sau nu de actualitate textul lui Sîrbu? Au cei care atacă tabăra Manolescu vreun strop de legitimitate să se simtă înșelați și prost reprezentați? În ciuda (sau în virtutea?) faptului că majoritatea ar fi neomologați de NM&co. Păi, să înlocuim doar câteva cuvinte, să le actualizăm: nu am găsit decât unul (și pe acesta pentru că țin la nuanțele istorice) – destalinizare cu decomunizare. În schimb, aș mai adăuga (pentru că tot amintește autorul „Destul”-ului de prigoniții „intelectuali ai lui Băsescu”) la enumerarea lui Ion D. Sîrbu: cadourile (de genul editura Politică), călătoriile cu avionul prezidențial, decorațiile etcetera.
Uite ce este, nici măcar nu cred că „ceilalți” ar face din USR o grădină fermecată. Cu mulți de pe acolo n-aș sta niciodată la aceeași masă. Ca să nu existe niciun fel de dubiu asupra motivelor: pentru felul manolescian, să-i zicem (nu e de râs? ba da!, însă, e și de plâns!), în care se raportează la Paul Goma. Pentru că, din punct de vedere est-etic Goma este un model. N-ai voie să-l maimuțărești, oricât de talentat și inteligent te-ai crede tu, scriitor român, din orice generație (cu atât mai mult cu cât bunul simț al lui Goma este devastator: niciodată nu și-a atacat preopinenții pe motiv de „talent”, niciodată nu a spus despre el însuși că este un „mare scriitor”).
Dar buboaiele astea oblojite fără oprire din comunism în postdecembrism trebuie să se mai și spargă, să se scurgă puroiul din ele. Pe oricine ar atinge. Iar domnia lui Manolescu începe să semene tot mai mult cu a lui Ceaușescu.
Dacă nu ești clientul acestei generații a „prostănacilor idealişti care voia să se termine odată cu ceauşismul şi iliescianismul” (spune, autoironic, MM despre propria-i tabără!) nu exiști, pentru că, în literatură, nu-i așa?, e cam ca la blaturile din fotbal: „eşti omologat de instanţele care şi-au dobândit şi verificat autoritatea în timp, şi nu de gureşe desanturi generaţioniste”. Ce mare mirare!? Ce e nou? Ca mentalitate, zic. Nimic. Doar că acum avem voie să ne exprimăm, chipurile, toți, politica își vede mai departe de ale ei. Ceea ce-mi amintește de recentul scandal iscat la standul Editurii Cartier, la Gaudeamus, unde cartea lui Radu Portocală (Un președinte împotriva României) era „cam” interzisă de la vânzare. Incredibil pentru anul 2015, dar adevărat! Pe motivul, invocat cu stropi și mulți decibeli de un domn de la stand: Dar, ce, ăsta e scriitor! Ăsta e „Evenimentul zilei”, e ziarist, cum își permite el să își bată joc de tot ce are mai de preț cultura română, de Pleșu, de Patapievici...”.
 Că de-aia unii sunt „intelectualii președinților”, iar alții sunt intelectuali pur și simplu. Sau, unii sunt scriitori omologați, canonizați, cărora li se face reclamă deșănțată, iar alții sunt doar scriitori.
Și, cum spuneam: în istorie nu e deloc ca în literatură. De fapt, istoricul care sunt a descoperit, la vârsta a doua, că mitul: Istoria e o curvă nu este decât o prejudecată. Cunoscând tot mai mult lumea literară, îmi dau seama că Literatura este regina neîncoronată a „celei mai vechi meserii din lume” (alt mit născut din prejudecăți, pentru că înainte de a se naşte Homo erectus, un Homo antecessor i-a dat la cap!, la cap!, la cap! întâiului Homo sapiens sapiens care a îndrăznit să se aplece deasupra unui lac pentru a se privi în... oglindă). Și ca să merg cu demitizarea până la capăt: cei mai mulți și mai aprigi combatanți ai acestei „meserii” sunt... bărbați.
21 februarie 2016
P.S. din 22 februarie
Mintea mea de istoric face multe corelaţii în timpul unei lecturi. Scriind dintr-o suflare, am uitat să trec şi următoarea asociere: în final, în P.S., acolo unde luptătorul împotriva tuturor totalitarismelor îşi cântă durerea şi întristarea, astfel:

„P.S. Urmărindu-vă de mai multă vreme, ştiu exact cum veţi reacţiona. Daţi-i înainte, sunt călit. Au încercat să mă calce în picioare înaintea voastră nenumăraţi «vigilenţi» şi «moralişti» – unii cu epoleţi, alţii fără. Aveţi câmp de acţiune liber.” Ceea ce mi-a amintit de două lucruri: 1. P.S-ul lui N. Manolescu la articolul apărut în „Adevărul”, Despre religie și sex, în coada căruia îl ardea brusc /sic/ problema cetățeniei lui Goma (mai exact, trăgea în mine pentru a-l atinge pe după corcoduș pe Goma); 2. mi-a amintit despre un alt luptător neînfricat împotriva totalitarismelor de tot soiul, care a dedicat un întreg volum eseistico-romanesc dragului său turnător. 418 pagini pentru ca G. Liiceanu să lase omenirii moștenire, cu un talent devastator, următoarea idee/ imagine: aș fi putut să fiu victima comunismului, dar nu am fost „periculos”. Cum spuneam cu alte prilejuri: să ne ocupăm de eroii adevărați ai României comuniste, pe „făcuți” să îi lăsăm să se simtă bine în autoficțiune. Așa cum reiese din DUI-ul din care tot citează, G.L. nu a prezentat niciun grad de periculozitate pentru regim.