O cronică mai veche, publicată la vremea ei, pe care o reiau aici, în spiritul introspecțiilor pe care unora dintre noi ni le alimentează Crăciunul și restul sărbătorilor „de sezon”.
„Nu-i suficient să-i păzești, trebuie să-i
și urăști!”
Mihai Godó, Iezuit. Nu câinele comuniștilor! (Surâsul nedeținutului), trad. din limba
maghiară de Claudia Budău, Prefață de Iulian Budău SJ, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 192 p.
Am ezitat multă vreme să
scriu despre această carte, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Ca atunci când
nu vezi pădurea din cauza copacului, așa nu-mi veneau primele cuvinte (cel mai
greu de găsit, întotdeauna). Cu un titlu parcă prea lung (în plus, având și
subtitlu), cu un punct în interior și cu semnul exclamației la final,
abia în timp ce scriu îmi dau seama care este
ritmul pe care l-am simțit de la început. Titlul este în linia versurilor ce-au
cântat libertatea în Piața Universității, în 1990, prin
Imnul golanilor („
Mai bine
haimana decât trădător/ Mai bine huligan decât dictator/ Mai bine golan decât
activist/ Mai bine mort decât comunist!”). La o lectură grăbită, Godó nu
pare să se identifice prea mult și cu
latura
sa românească, deși nu rare sunt momentele în care evocă empatic diverse
persoane sau situații. Și totuși, versurile Pieței Universității se topesc mai
mult decât poate fi evident la o privire sumară în spiritul universal, care nu
cunoaște limitări etnice, și care l-a stăpânit pe memorialist întreaga viață:
libertatea, apărarea dreptului la adevăr și la individualitate.
Drama umanității, a omului
prins în capcanele istoriei, este surprinsă, poate cel mai bine, în acest
paragraf: „A fost o trăire atât de puternică, încât nu voi putea niciodată în
viața mea s-o exprim în cuvinte. Doar cel care a trăit-o o poate simți. Au
venit dimineața. Întâi a venit avangarda. Satu Mare era un oraș unguresc, cu
reformați, unitarieni și catolici. A venit și Horty la Satu Mare. (...) atunci
m-a cuprins o durere. Am ieșit în afara orașului, la români. Cei mai mulți
trecuseră din Ardeal în sudul Ardealului sau în Moldova. Am trăit durerea lor
sufletească. Aici toată lumea jubila, iar dincolo sufereau cu toții. S-au
destrămat familii, mulți au plecat în sudul Ardealului sau în Regat după
Dictatul de la Viena. Îi consolam și asta le-a făcut tare bine oamenilor
acelora! Mai târziu, când lucrurile și-au revenit la starea de la început, au
fost recunoscători, nu față de mine, ci față de Ordin: ne-au ajutat peste tot
pe unde au putut, pe la autorități. Noi suntem niște «cosmopoliți», noi avem în
vedere omul, la noi nu există naționalism sau șovinism, dar suntem unguri, și
cred că unguri cinstiți, dar sufletul nostru simte și suferința altuia.”
Dacă prima parte a neuzualului
titlu este o declarație de credință, în care nu încape echivocul: Iezuit., a doua parte este un strigăt, o
asumare etică a condiției de iezuit, negația stabilizând totodată echilibrul
pentru un profil moral de neclintit în raport cu ideologicul. Mai dificil de
decriptat este subtitlul. Supraviețuind aproape 8 ani de zile singur prin
diverse celule, deținutul Godó a găsit ca soluție pentru a nu se rupe total de
realitate, o formă de defulare similară puseelor de nebunie: râsul, ca
profilaxie a problemelor de sănătate. Ca mască a salvării, iezuitul/ deținutul nedeținut Godó a adoptat surâsul. Pentru a putea păstra ceva
(libertatea interioară), trebuie să eliberezi altceva. În ciuda detenției și a
tuturor hărțuielilor, după cum foarte nimerit constată prefațatorul pr. Iulian
Budău: „surâsul lui a rămas al unui om plin de Dumnezeu, un deținut nedeținut
și de nedeținut”. Surâsul nedeținutului
se poate constitui într-un studiu de semasiologie aplicată unui domeniu
sensibil precum cel al reeducării în sistemul concentraționar comunist, în
ansamblul lui. De altfel, „nebunia” (vindecarea inimii prin râs) este
confirmată de dosarul penal (citat de prefațator): „vorbea singur și râdea
făcând gesturi din mâini și pe urmă iarăș /sic!/ râdea și după ace/e/a se închina și se plimba prin celulă răzănd /sic/”, a consemnat în raport gardianul de serviciu din ziua de 9 mai 1957.
„Eu sunt iezuit, doamnă, nu câinele comuniștilor!”, a strigat deținutul
în instanță, către judecătoare. Numai un om demn, stăpân pe sine, este capabil
de o atare atitudine, indiferent de condiții și cu atât mai mult trecând
printr-un proces instrumentat de comuniști.
Primele 112 pagini
cuprind rememorarea copilăriei, a școlarizării și a începuturilor muncii
apostolice, ultimul subcapitol (Organizez
rezistența împotriva preoților „luptători pentru pace”) făcând trecerea la
a doua parte a cărții (mai redusă ca întindere), dedicată detenției politice.
Această parte ne interesează în mod deosebit.
Născut la 25 septembrie
1913 în com. Dorobanți, regiunea Arad, în familia lui Andrei și a Mariei, după
un traseu cu mai multe licee („Emanuil Gojdu” din Oradea, Liceul reformat din
Satu Mare, un altul din Alba Iulia), Mihai Godó studiază teologie și filosofie
la Cracovia (1935-1938), își ia licența în teologie și ajunge profesor la
Seminarul romano-catolic din Iași (1938-1939), ulterior studiază teologia la Seminarul
diecezan din Oradea (1939-1940), la Satu Mare, ca scolastic, și la Seghedin, în
Ungaria (1940-1944). Pentru un an predă religia în Ungaria, apoi religie,
psihologie și pedagogie la Satu Mare (1945-1946). În 1948 devine profesor de
religie și preot al bisericii Calviria din localitate.
Prima reținere de către
autorități se produce la 14 decembrie 1950, când este ridicat și dus în
domiciliu obligatoriu la Gherla. Ce nu aflăm din „Reperele biografice”
redactate de îngrijitorul ediției, aflăm din fișele matricole penale completate
în penitenciarele Jilava și Pitești (pot fi consultate pe site-ul Institutului
pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc):
necăsătorit, nu a făcut armata, la „originea socială” este încadrat ca „moșier”
(în altă fișă figurează ca „burghez”), din cauza celor 20 de iugăre de pământ
pe care le deținea familia („în trecut 65 de iugăre pământ”, probabil înainte
de ultima reformă agrară, din 1945), apolitic, studii: Bacalaureat. Este un
bărbat înalt, măsurând 1,85 m. Nu are antecedente penale.
La 18 noiembrie 1952
este arestat, iar în 24 octombrie 1953 condamnat pentru „complot la crimă de
înaltă trădare” la 10 ani de muncă silnică. În timpul scurs de la arestare până
la judecată a trecut prin anchetă, la sediul Securității din Uranus (București).
Într-o altă fișă, în rubrica „descrierea pe scurt a faptului” apare: „a
transmis unele știri Preot. Menghes despre sit. Biserici /sic/ din România care
acesta /sic/ avea legături cu Vaticanu /sic/”. A fost eliberat la termen, adică
după expirarea celor 10 ani de pedeapsă, la 15 noiembrie 1962. Mai exact:
„elib. la termen cu D.O. Plasat în câmpul muncii în GHERLA reg. Cluj”. Domiciliul
obligatoriu a fost stabilit prin Decizia E/16555/1962. În fapt, a primit două
condamnări, a doua la 6 ani de închisoare corecțională pentru „delictul de
răspândire de publicații interzise”. S-a decis executarea primei pedepse. Din
fișele matricole reies și penitenciarele de executare a pedepsei: Cluj,
Pitești, Jilava, Oradea, Râmnicu Sărat, Văcărești. Mai aflăm dintr-o fișă
matricolă penală că, în ciuda unui ordin (nr. 99106/27 oct. 1962) de a fi
transferat înapoi la Rm. Sărat, „tov. col. Spirescu (?) a comunicat telefonic
penit. Văcărești să-l țină pe loc până la liberare”.
A respectat iezuitul
Godó promisiunile ascultării, castității
și sărăciei? Avem motive să credem că da, citind cartea, dar și file din
dosarul de Securitate.
„atenție!! ridicat
STRICT SECRET
Exempl. Nr. 1
Col. Doicaru D. I
/MINISTERUL AFA/CERILOR
INTERNE
/DIRECȚIA GENERALĂ/ A
PENIT. ȘI COL. DE MUNCĂ
Secretariat
S/110
/??/ 03. 1957
Către,
ȘEFUL
SERVICIULUI EVIDENȚĂ
Tov. Maior
Spirescu P.
– Personal –
Locțiitorul Directorului
General, Colonel Bădică Ilie a ordonat ca de la primirea prezentei, orice
transfer sau anchetă ce se va solicita din partea oricărui organ, în legătură
cu deținutul GODO MIHAI din penit. Rm. Sărat, să fie făcută numai cu aprobarea
specială a tov. Colonel Lixandru V. sau Colonel Bădică I.
Rugăm a lua măsuri
pentru executarea întocmai a ordinului respectiv.
D.O.
ȘEFUL SECȚIEI
SECRETARIAT
Locot. Major,
Bogățeanu I.”
Iezuitul Godó era un
intransigent, un „element periculos”, nereeducabil, nu degeaba a fost ținut în
izolare ani în șir, încât „obosisem de atâta singurătate”. Când a ajuns la Rm.
Sărat erau șapte deținuți în închisoare, păziți de 51 de gardieni. Ulterior, „Toată
lumea a primit un coleg! Eu n-am primit. N-a primit nici bătrânul Mihalache”.
Și i-a fost atât de rău în închisoarea de la Rm. Sărat, încât a fost la un pas
de moarte și nici nu și-a dat seama. Atunci și-a amintit de opera unui iezuit
din secolul al XVII-lea – Divertentium
artium și a decis să urmeze cura de râs. Un umor viguros a contribuit,
credem, în egală măsură la supraviețuirea sa: „Într-o noapte mi s-a făcut rău.
Eu nu știam că mi-e rău. Gardianul bate în ușă: «Culcă-te!» La ora cinci! Am
crezut că au venit americanii. M-am culcat, nu știam de ce. La ora unsprezece,
a venit un medic evreu, un nene foarte simpatic, mi-a făcut cu ochiul, să nu ne
speriem, vom fi liberi. Era un medic mărunțel și foarte simpatic. A început să
mă întrebe dacă știu că aproape am murit noaptea trecută. Iarna, geamul era
deschis. «Păi, zic, cum așa?» Cică am avut o problemă la inimă. Îi zic: «N-am
mai avut așa ceva niciodată». Inima mă durea de parcă ar fi fost strânsă între
gheare. Mi-a spus că a dat deja dispoziție să mi se facă zilnic o injecție. Îmi
făceau injecția, dar n-avea nici un efect.”
„Tratamentul” cu regim
de detenție prin înfometare, fără încălzirea celulelor pe timp de iarnă, mai
mult, cu ferestrele deschise, specific închisorilor de exterminare, s-a aplicat
și la Rm. Sărat. Fostul comandant al penitenciarului între 1956-1963, Alexandru
Vișinescu declară că a respectat regulamentul și ordinele. El este aflat în
prezent într-un proces, în care, potrivit acuzațiilor formulate de procurori, este
acuzat de „exterminarea unor grupuri de oameni pe
criterii politice”. Prea târziu și aproape lipsit de noimă.
Din cauza regimului și
condițiilor de detenție, în penitenciarul Rm. Sărat Godó este
diagnosticat chiar de medicul oficial cu „bronșectazie”, „pleurită adezivă”
determinată de o congestie pulmonară, motiv pentru care a avut hemoptizii de-a
lungul anilor, de baciloză „din care cauză bolnavul merge spre distrofie”. Tocmai
în asemenea condiții, lipsite de speranță pentru privitorul/cititorul secolului
al XXI-lea, deținutul politic a supraviețuit, negându-ne parcă orice urmă de
defetism.
Mihai Godó a fost
eliberat din închisoarea-spital Văcărești, unde a fost transferat de la Rm.
Sărat în luna august 1962 pentru a fi operat. La 15 noiembrie a fost eliberat,
cu ordinul de a se stabili cu domiciliu obligatoriu la Gherla. Aventura comunistă
nu se sfârșește aici. La 11 septembrie 1979 este rearestat și condamnat la 3
ani pentru „speculă” și la 6 ani pentru „delapidare”, deoarece vânduse
cruciulițe („înșelasem statul”) și moștenise 100 000 de lei din America, pe
care îi păstra „ca să zidesc cu ei o biserică la Topleț”. Cei interogați în
legătură cu persoana pârâtului „au fost cu precădere românii. Mi se făcuse
rușine, aveau o părere atât de bună despre mine! Cea mai mare problemă n-a fost
vânzarea cruciulițelor, ci predicile mele...”. În pușcăria lui Ceaușescu,
printre hoți și criminali adevărați, pr. Godó face muncă pastorală, cu mare
succes, are o adevărată revelație: „E ca atunci când, într-o mină, cineva
găsește un filon cu bucăți uriașe de aur: asta simțeam eu. Așa era în lumea
sufletelor. Am fost atât de zguduit, încât am cerut audiență.” I-a fost
respinsă cererea de a rămâne în închisoare după eliberare („pentru că la noi
este ateism”), spre a se dedica vindecării sufletelor chinuite.
Fiecare pagină te pune
pe gânduri, mai bine spus, te face să te întrebi de ce mult-invocatul proces al
comunismului nu a fost o opțiune viabilă în România. De ce ne-am împotmolit în
retorică. Godó (și pentru că este iezuit) nu emite judecăți, dar parcă arată
mereu cu degetul, nu cumva să trecem cu vederea. Stilul său este lipsit de
efuziuni gratuite, tocmai de aceea aprecierile pozitive sunt atât de
importante, ca și cele negative, de altfel.
În 1979 (după o Mișcare
pentru drepturile omului, după o Grevă a minerilor, după Conferința de la Belgrad!!
etc.), poliția politică a regimului comunist își schimbase doar stilul, nu
scopul. La proces, Mihai Godó face un adevărat rechizitoriu regimului ideologic
și conducătorului suprem:
„E drept că m-am
pronunțat foarte aspru împotriva lui Ceaușescu. Acest discurs există! Un tânăr
preot curajos a venit cu un magnetofon și a înregistrat discursul meu în baza
dreptului la ultimul cuvânt. L-am pregătit și am prezentat fără milă tot
comunismul, ateismul și faptul că Ceaușescu vrea să-l stârpească din rădăcini
și pe Dumnezeu din sufletul poporului. Că nu de aceea l-a ales /sic/ poporul și
și-a pus încrederea în el ca să declare că va lupta împotriva misticismului.
Misticismul era credința creștină! Această acuzație este ideologie în
terminologia lor, creștinismul este un sistem ideologic îmbătrânit, necinstit
și mincinos. Am accentuat aceste lucruri, le-am atacat fără milă. Episcopul era
acolo. Vicarul era acolo. Voiau să fiu achitat; episcopul era foarte supărat.
Oamenii înghețaseră de spaimă, așa am vorbit. O lună mă pregătisem pentru
discursul acesta. (...) Mă scoseseră din fântână, dar eu, cu discursul meu de
apărare, mă dusesem la fund! Și am primit șase ani.” Din fericire, dacă avem
dreptul să spunem astfel, nu a executat întreaga pedeapsă, a fost eliberat după
doi ani de detenție.
Godó a fost fericit
printre criminali și hoți de drept comun, pentru că menirea lui era să sufere
pentru adevăr. Acolo a vrut să-și împlinească această menire, slujind la
ușurarea sufletelor și conștiințelor acelora care au produs, cu bună știință,
pagube și suferință societății. Ideologia ateistă nu i-a îngăduit, iar Godó s-a
întors în închisoarea mare, din afara zidurilor penitenciarului, unde a
continuat să își practice credința. Am lăsat intenționat în seama cititorilor detaliile
rememorate cu o inteligență vie, sprințară, când spumoase, când mai ales dramatice
ale vieții de pușcăriaș.
Mulțumită convingerilor
și tăriei de caracter, azi, la un sfert de secol după marea liberare națională din decembrie 1989, putem citi mărturia
impresionantă a iezuitului Mihai Godó, o răsplată simbolică pentru ura de
partid și de stat împotriva oamenilor, pe care memorialistul a simțit-o ca pe
un univers în sine: „Ura aceasta era o întreagă lume”. Și corolarul ei este
binele, pentru că în universul Răului a întâlnit și oameni adevărați, datorită
cărora a putut să reziste moral: „Dumnezeule! Atâta bunătate în toată ura
asta!”
