Paul Goma în cartea Marianei Pasincovschi

(text apărut în revista "Confesiuni", sept. 2013)

De la istorie la reconstituire literară

Mariana Pasincovschi, Paul Goma. Biografie şi literatură, Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2012

Încă din Preambulul confesiv, autoarea, originară din Basarabia ca şi Paul Goma, înlătură orice urmă de echivoc asupra naşterii acestei cărţi: ideea i-a venit „în urma unei confruntări şi identificări interioare cu destinul celui care, în văzul tuturor, a lansat o provocare propriei vieţi prin sfruntarea morţii şi a ales să trăiască în şi din scriitură”, pentru că destinul scriitorului Paul Goma este al „unui surghiunit ce oglindeşte drama întregii naţiuni”.

Cartea este rezultatul unei teze de doctorat coordonate de prof. Mircea A. Diaconu şi este structurată în şase capitole. Nu conţine Prefaţă sau Postfaţă, are un bogat aparat critic şi o bibliografie impresionantă. Materialul biografic nu este strict separat de cel literar, ci integrat. Cu toate acestea, primul subtitlu al Capitolului I se intitulează: Cine este Paul Goma? şi Mariana Pasincovschi ne oferă suficiente date din care să creionăm, în cazul în care nu am avea habar, un traseu biografic al lui Paul Goma. Poate o marşare pe statutul de azilant (refugiat) politic  şi nu pe „exil” ar fi fost mai aproape de biografia lui Paul Goma. 

Trebuie spus de la început că părţile din cartea de faţă care rezistă cel mai bine sunt cele de analiză literară. Situarea scriitorului în ipostaza sa civic-etică este precară la nivel conceptual. La noi persistă o confuzie alimentată de mass-media occidentale încă de la sfârşitul anilor 1960 în ce priveşte disidenţa/ disidenţii. Definiţia lor a manipulat şi a mutat înţelesul clasic al termenului. Nu voi intra aici în detalii. Dacă istoriografia română a ultimilor ani a făcut prea puţin pentru clarificarea conceptuală subîntinsă unor situaţii istorice, este la fel de adevărat că variantele aruncate în spaţiul public în general de jurnalişti, în special de literaţi, au avut succes garantat. Mariana Pasincovschi afirmă că scriitorul a avut în anii 1970 „atitudinea unui adevărat disident”. Ar fi fost binevenită o delimitare conceptuală mai exactă, autoarea ştiind că însuşi Goma respinge eticheta de disident.

 În acelaşi registru tematic, autoarea preia de la Virgil Podoabă o listă de „rezistenţi morali”, pe care-i identifică în rândul foştilor deţinuţi politici: Noica, Steinhardt, Cotruş, Paleologu, Negoiţescu, Marino, Mihadaş pentru a sublinia ideea că după 1989 rezistenţii au proliferat „precum ciupercile după ploaie”, în contrapondere cu scăderea tot mai accentuată a prestigiului de „erou” al lui Paul Goma. Aserţiunea este corectă în formă, incorectă în conţinut. Calitatea de deţinut politic nu conferă automat cuiva şi aura de rezistent moral.

Alt moment delicat, nu pentru că ar exista dovezi care să îndreptăţească suspiciuni, este oferit de citările dintr-un text publicat în 1995 de Cristian Tudor Popescu. În 2010 am decriptat şi contraargumentat afirmaţiile ziaristului într-un amplu text pe care l-am publicat în revista „Familia”[1]. În 2011 am publicat în „Cultura”[2] un text în care am citat amplu din planurile de măsuri ale Securităţii şi trimiterile pot continua. Din acest punct de vedere, importanta carte a Marianei Sipoş[3], deşi citată, nu a fost exploatată corespunzător, iar revistele au tiraje tot mai mici şi riscă să devină inexistente în spaţiul cultural şi public. Este trist că Mariana Pasincovschi nu a avut la îndemână argumentele potrivite pentru a contracara „ideile” pe care le-a citat, astfel vehiculându-le şi alimentând urme de îndoială asupra lui Paul Goma. În bibliografie, autoarea îl trece pe Paul Goma drept autor al scrisorii intitulate Adresez mulţumirile mele cele mai sincere domnului Nicolae Ceauşescu, publicată în 1995 de „Adevărul literar şi artistic”. Este sigură autoarea (care nu a studiat dosarele constituite de Securitate pe numele scriitorului) că Paul Goma, în deplină libertate a exercitării facultăţilor sale omeneşti este autorul? În condiţiile în care a fost drogat săptămâni în şir cu aconitină? Tot ce a scris în Culoarea curcubeului despre perioada de detenţie de la Rahova (1 aprilie-6 mai 1977) este mai mult decât confirmat în dosarele Securităţii. Pun menţiunea bibliografică a „scrisorii” pe seama excesului de zel cultivat în facultate de profesori la capitolul norme profesionale de redactare a unei lucrări ştiinţifice. Lectura precară a Testamentului lui Paul Goma (pe care îl aminteşte în lucrare), citit la Europa Liberă în timp ce era arestat la Rahova şi care, de altfel, l-a salvat de la moarte, dar şi a altor documente aflate la dispoziţia publicului, o pun pe seama lipsei de experienţă în coroborarea informaţiei, o muncă ce necesită alt tip de competenţe decât analiza literară.

Cert este că „viaţa şi opera” lui Paul Goma dau naştere la controverse, respingeri sau asumări fără rezerve chiar între cei care au îmbrăţişat, într-un moment sau altul, stilul scriiturii sau numai modelul etic. Analiza oferită prin cartea de faţă ne arată că situaţia riscă să pară extrem de încurcată, de complexă, doar la o privire superficială. Pe măsură ce studiem „cazul”, nu atât din punct de vedere literar, cât istoric în sens larg (istoria nefiind doar o culegere de date şi informaţii) vom concede că scrierile lui Paul Goma (care detestă cuvântul „operă”) nu au parte de o receptare firească din cauza manipulării ipostazei sale de om normal. Om normal însemnând pentru Goma a spune ce crezi, ce gândeşti, indiferent de context (în speţă, ideologic). Incapacitatea de a ne debarasa de propriile neajunsuri şi complexe ne împiedică să vedem normal normalitatea unui om. Slăbiciunile breslei scriitoriceşti au fost exploatate la maximum de Securitate, care în anii 1960-1980 avea deja cadre şcolite, cu anchetatori şi ofiţeri absolvenţi de studii superioare, cărora nu le erau străine nici studiile psihologice. Pe un demers onest, autoarea pică de câteva ori în plasa unor interpretări ce nu au legătură cu Paul Goma: că scriitorul şi-a împiedicat singur „receptarea favorabilă a operei” – idee ce poate fi corelată cu o alta, din finalul cărţii: că debutul lui Paul Goma în 1968, cu Camera de alături, a fost „nesemnificativ”; nu am înţeles de ce cuvântul este pus între ghilimele, poate pentru că este preluat, însă e lăsat aşa, în aer. Ceea ce nu se ştie/ spune este că volumul de debut al lui Goma a fost retras repede din librării şi din biblioteci şi că în 1978, la zece ani după apariţie, scriitori şi artişti informatori ai Securităţii încă mai vânau exemplare rătăcite în librării sau în rafturile unor cunoscuţi pe care îi delaţionau. Valeriu Cristea şi Lucian Raicu au crezut altfel, scriind cronici percepute drept elogioase, la apariţia volumului rămas singurul în româneşte, în România până în 1990, primul în „Amfiteatru”, al doilea în „România literară”.

Las alte neconcordanţe, adaug ca pe un mic puseu de orgoliu că din lista celor care s-au solidarizat cu Paul Goma şi Liviu Ioan Stoiciu lipseşte umila mea persoană. Măcar din considerentul că am semnat şi am primit hârtii oficiale pe numele meu (de atunci: Flori Stănescu) în numele lui Paul Goma şi că am fost între iniţiatorii Apelului pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români din 2006. În listă apar transcrise greşit numele: Nimigean(u) şi Pleş[e]a. 

Nu fac un exerciţiu de pedanterie gratuită, ci unul de corectare strict tehnică a câtorva detalii verificabile. Mi-am impus să nu o citesc şi evaluez pe Mariana Pasincovschi prin lentila Goma sau proGoma, ci cât mai sec cu putinţă, pentru a avea şi imaginea scăpărilor, a neconcordanţelor, a preluărilor necritice în grilă istorică.

Din punctul meu de vedere, fără să mă pronunţ asupra analizei în sine, cartea Marianei Pasincovschi este importantă pentru lectura avizată în speţa literară, propusă pentru romanele Din calidor – „un spaţiu situat în centrul eului autobiografic (...), generator de mitologie (interioară) pe care Goma o opune ameninţării istoriei”; Arta reFugii – roman pe care-l situează „în două planuri distincte – cel al laturii istorice şi formative, dar şi al copilăriei transilvane, reprezentând nivelul poetic al romanului – Arta reFugii conferă dramaticului, prin înclinaţia către perspectiva sarcastică şi umor, şi o dimensiune a banalului”; Astra – „Construirea romanului în jurul unei întrebări existenţiale – Inventar? Cum aşa: in-ven-tar? sau Inventar? De ce, inventar?, îmbinarea timpului epic cu cel istoric, solidarizarea eului social, psihologic, moral cu cel creator, justifică intenţia autorului de a elabora o frescă a societăţii anului 1949 şi de a schiţa, pe un fundal tragic, o eboşă în care ludicul, umorul, pitorescul, dramaticul, grotescul şi ironia vor deveni piese fundamentale”; sau pentru două romane ce pot fi considerate de dragoste: Sabina – chiar şi numai titlul capitolului este de ajuns pentru a ne incita interesul, atât asupra studiului, cât şi asupra romanului: Componentă olfactivă a artelor sinestezice. Dragoste şi metatext, Pasincovschi concluzionând că „Sabina defineşte arta scrierii, enunţată încă din romanele anterioare, într-un melanj de realitate şi ficţiune care depăşeşte aşteptările cititorului. Percepută, la început, ca o poveste de dragoste, cartea se dezvoltă într-o poveste a povestirii...”; ultimul volum analizat este Roman intim, situat într-o „complexitate retorico-poetică”. Deşi citează expresia psiholingvistei Tatiana Slama-Cazacu – „limbajul Goma”, Pasincovschi nu citează consistentul studiu dedicat lui Paul Goma, cu precădere Romanului intim, în volumul Viaţă, personalitate, limbaj. Analize contextual-dinamice de texte literare[4], Ed. Minerva, 2007, lipsind astfel propria-i analiză de o perspectivă importantă asupra lui Paul Goma şi a scriiturii sale din Roman intim.

Recuperarea literară a unui segment foarte relevant din romanele lui Goma („voletul autobiografic”), reuşită de tânăra Mariana Pasincovschi, este nu doar firească (după 23 de ani de sporadice gesturi de receptare corectă din partea comunităţii profesionale), ci în contradicţie evidentă cu şcoala românească de critică literară a ultimelor decenii. De altfel, punând la un loc diversele puncte de vedere asupra omului-scriitorului Goma, Mariana Pasincovschi realizează, vrând-nevrând, şi un tablou al divergenţelor etic-morale din lumea literelor române. Un singur exemplu: contradicţia, peste vremuri, dintre perspectiva lui Lucian Raicu şi a lui Alex. Ştefănescu asupra scriitorului Goma.

Demersul Marianei Pasincovschi îşi va fi atins menirea de a-l trata pe Paul Goma drept ceea ce a fost mereu: scriitor, de a arăta cu instrumentele literatului de ce vorbim despre un scriitor important şi nu despre unul fără talent, aşa cum a încercat Securitatea cu ajutorul unei părţi însemnate a breslei scriitorilor (dar nu numai) să inculce în conştiinţa publică şi literară, dintr-o motivaţie exploatată de-a-ndoaselea: rostirea adevărului de către Goma la vreme de cenzură şi autocenzură planificate ideologic şi acceptate sub diverse forme şi alibiuri de către românitate, dar şi ulterior, când s-a dat voie la libertate. Că planurile de compromitere şi anihilare a scriitorului Paul Goma nu au reuşit în eternitate stă dovadă cartea de faţă, complementară cu valoroasa monografie a regretatului Petru Ursache, Omul din calidor.

---

[1] Mişcarea pentru drepturile omului din România ’77 – 33 de ani de izolare şi umiliri pentru Paul Goma, apărut parţial în „Timpul”, febr. 2010, şi integral în „Familia”, în două numere, februarie şi martie 2010.

[2] Paul Goma 76. Recapitulare tristă, „Cultura”, 12 oct. 2011.

[3] Destinul unui disident: Paul Goma, Cu un studiu de Iuliu Crăcană: „Paul Goma - Dosarele de securitate”, Ed. Universal Dalsi, 2005.

[4] Intenţia declarată a psiholingvistei Slama-Cazacu a fost să pună „sub microscop «forma», limbajul (incluzând, în genere, aici şi ceea ce se numeşte de obicei «stil», «compoziţie» structurată, dar şi «limba», formele lingvistice propriu-zise), cu adevărat dintre cele mai tipice din arta sa narativă”, ceea ce i-a permis să consideră că „Roman intim este o carte tipică ea însăşi din acest punct de vedere. Însă, în densitatea, varietatea, copleşitoarea sa diversitate interioară şi zbucium decopertat, care nu e uşor de «interpretat» şi este dificil de «mistuit» pentru cititorul care vrea o lectură-divertisment”. (sublinierea îi aparţine dnei TS-C)  

cât de adâncă este corupţia (din noi)?

Zilele astea sunt pe primul rând la ştiri şi medicii corupţi (spun ei, cei din presă, de parcă asta ar fi vreo noutate pentru noi, nu înţeleg de ce "a devenit" o noutate pentru procurori abia acum). Dar ei sunt corupţi - mental, moral, profesional, de zeci de ani, ca noi toţi, cu variaţii ce ţin de greutatea/ relevanţa meseriei la nivel social. 

Cum ieri s-au împlinit 12 ani de când a intrat în lume şi în viaţa mea Pavel-Ştefan, mi-am amintit, amar, pe fondul "ştirilor" de la TV, de însemnările mele triste din perioada spitalizării (28 august-26 sept. 2001). Nu ştiu ce şi cât s-a schimbat în ultimii 12 ani în maternităţi. Las aici mici fragmente (şi nu cele mai drastice, pentru că sunt prea personale), cu limbajul frust al consemnării pe marginea unui pat împuţit de spital, ale cărui cearceafuri erau schimbate numai dacă băgai bani în buzunarul asistentelor şi infirmierelor. Un coşmar pe care fufele televizuale, aşa-numitele vipuri, nu au cum să îl înţeleagă. 

Opinia publică este împărţită în două tabere evidente: 1. cei care spun: Salariile medicilor sunt neconforme cu statutul medicului, deci, nu este corupţie ca un pacient să-i fie recunoscător celui care i-a salvat sau prelungit viaţa; 2. cei care spun: Şi noi o ducem greu, dar nouă nu ne pune nimeni bacşiş în palmă.

Ambele "viziuni" sunt greşite, din punctul meu de vedere. Din mai multe raţiuni:

1. Orice meserie (cu precădere medicii, profesorii-învăţătorii, preoţii, cercetătorii, ofiţerii - adică mai ales cei ce pot accede la titlul de elită a societăţii) se face, ideal, din vocaţie. Aşadar, nu cel căruia te adresezi are vreo obligaţie (alta decât morală) faţă de tine, ci, tu, "cel chemat" ai obligaţii faţă de ceilalţi. Pentru că medicina nu este o simplă meserie, ci şi o artă.

2. Ce s-a întâmplat cu Jurământul lui Hipocrat? Cred că a devenit o simplă sintagmă a limbii de lemn în "epocă de aur". Iar medicii, în marea lor majoritate, ca mentalitate de grup, nişte afacerişti, pe care nu-i mai atinge fiorul vocaţiei, talentului şi artei lor. De aceea simţim nevoia să îi zeificăm pe puţinii medici care mai întrunesc calităţile specifice.

3. Întrebare retorică: De unde spaima noastră (naţională!) de medic? S-a încetăţenit expresia: Să te ferească Dumnezeu de doctor şi de popă! Cu trimitere directă la marea poftă de căpătuială a celor două categorii pe spinarea amărăştenilor. Dar putem la fel de bine să strigăm în cor: Să te ferească sfântul să ajungi pe mâna judecătorilor! Cu trimitere la abrupta corupţie morală în care se scaldă justiţia noastră!

4. Medicii români, cu rare excepţii, nu cunosc umilitatea. Cred despre ei înşişi că sunt deasupra muritorilor, în consecinţă, sunt sarcastici, necuviincioşi, superiori, ameninţători cu pacienţii şi cu rudele lor. Pe scurt: au comportament neprofesionist. Dacă vrei să înţelegi ce se întâmplă cu tine (sau cu ruda ta aflată în spital) cel mai adesea nu vei primi un răspuns sau ţi se va răspunde în câteva cuvinte nervoase şi de specialitate, din care nu vei pricepe nimic.

5. Pacienţii români sunt lipsiţi de simţul măsurii şi de discernământ. Nu degeaba circulă şi expresia: Noi i-am spurcat pe doctori la caşcaval! Care dintre noi merge la medicul de familie (medic care trăieşte bine din procente provenind din salariile noastre!) fără măcar o ciocolată sau un pachet de cafea pentru a obţine o reţetă compensată? În România totul, absolut totul funcţionează după reţeta afacerilor: numai că unii fac afaceri ilegale. Pentru că este ilegal să iei bani (oricât de recunoscător îţi rămâne pacientul pe vecie) pentru o muncă deja plătită. Că este plătită bine sau prost, cine a spus că adevărul şi dreptatea sunt totuna?

Cunosc cazuri de la prima sursă (pe unele le-am trăit eu în spital, altele, grave - cu medici care condiţionează intervenţiile chirurgicale de sume imense sau de produse în natură, cum ar fi porci, viţei etc. de la oameni amărâţi, care de-abia îşi duc zilele - de la o prietenă care-i asistentă şi deseori devine depresivă din cauza celor trăite în spitalul în care lucrează; se vor întreba unii: De ce nu reacţionează? Pentru că ar fi anihilată în doi timpi şi trei mişcări, are doi copii, ar rămâne pe drumuri! Nu e decât asistentă! Mă întreb de ce ar mai trebui date în vileag astfel de lucruri ca şi când ar fi excepţii, când ştie toată naţia ce se întâmplă, că este un întreg sistem corupt...)

6. Deci, cazurile astea răzleţe cu doi chirurgi "corupţi" seamănă izbitor de bine cu "condamnarea torţionarilor" Vişinescu şi Ficior... Cele două fumigene mediatice nu vor rezolva problemele din sistem (din cel medical şi din cel general etic şi moral românesc). Pentru că este nevoie de o viziune integrată de ansamblu. Cine să o fi gândit? Au avut interes taberele ce ne "reprezintă" de peste 23 de ani? În frunte cu cine: cu Ion Iliescu, cu Emil Constantinescu, cu Traian Băsescu? Trei preşedinţi, trei orientări aparent diferite, convergând spre acelaşi dezastru naţional. 
7. Îi întreb azi - evident, retoric - pe medicii aceia de la Polizu, de acum 12 ani, cum de şi-au permis să se numească medici într-un astfel de loc, în care pacientele gravide sau lăuze erau lăsate în mizerie (precum deţinuţii politici pe vremuri, în puşcării), înfometate (în timp ce medicilor şi asistentelor le erau asigurate bucăţile bune din cazanul comun, plătite de asigurările noastre medicale), umilite şi speriate că nu mai au bani să-i sature pe cei din personalul medical al spitalului? S-au legat vreodată cu lanţuri (fie şi ale bunului simţ) în faţa spitalului spre a protesta împotriva încălcării demnităţii umane? 

(Jurnal de Polizíe - aşa a fost botezat de Paul Goma)

8 sept. 2001, 17,15

S'întă Măria Mică, Spitalul de Obstetrică-Ginecologie POLIZU

- din 28 august sînt în spital; am venit pt. un consult obişnuit la ginecologul meu şi el m-a internat pe motiv de hipertensiune arterială (14,5/9,5) ... indusă de sarcină şi, evident, periculoasă pt. copil. 
(...) 

- curăţenia spitalului: zace într-o mizerie de nedecris (pt. un spital). Gîndacii sînt în elementul lor, veceurile put, n-au capace, apa nu se trage, pereţii, gresia, caloriferele sînt mînjite de căcat, sînge şi de tot felul de mucozităţi; este greu să-ţi imaginezi o femeie cu burta la gură cocoţîndu-se ca o găină pe veceu ca să-şi facă nevoile; te constipi, stai încordată ca să nu aluneci, nu ai de ce să te sprijini... of, of, of! Duşul e un fel de a spune; aceeaşi mizerie, scurgerea înfundată, astfel că nu poţi să intri în bazin ci doar să faci echilibristică pe laturile lui; ah, şi duşul ca atare lipseşte, iei apă cu mîna sau cu o sticlă de la robinet şi arunci pe tine.

- masa: „ca la spital“, cum se spune în România. Micul dejun – 8,00 –8,15 – un soi de lapte (praf şi f.f. diluat) cu cacao plus o felie mică triunghiulară de caşcaval plus 2 felii de pîine şi o bucăţică de 1-1,5 cm lungime şi cîţiva mm grosime de margarină şi o pată de gem spoită în mijlocul farfuriei (pata fiind porţia pt. 4 persoane); cele patru felii de caşcaval şi cele patru bucăţele de margarină înconjoară pata de gem; această farfurie reprezintă micul dejun pt. 4 femei (gravide şi lăuze); într-un coş de plastic se află 8 felii de pîine (cîte 2) aşezate în rozetă; dacă n-ai cană de acasă nu bei lapte. Prînzul – 13,00 – 13,15- o zeamă cu urme de legume la felul 1; nişte legume (cartofi, fasole verde, vinete de la borcan sau varză, ah, era să uit nelipsitul orez) lîngă care se aruncă un os de pasăre (niciodată picior sau piept) sau un cub de slănină de porc (un f.d.p. ar spune că e o mîncare perfectă pe lîngă arpacaşul din închisoare!) la felul 2; un măr sau un cub de griş sau puţin orez cu lapte (pt. griş şi orez trebuie să ai cana cu tine) la desert. Cina – 17,00 – una din legumele de mai sus (fără carne) şi, în cana personală, compot (o zeamă oarecum brună) sau mămăligă cu brînză de vaci (tot în cană).

11 sept. 2001, 18,00, tot la Polizu

(...)

Terminat de recitit Culoarea curcubeului în spital. Citit cam 100 p. din Ostinato (merge mai greu, nu?, că e o carte „grea“, cum a spus cineva!).

Aflu acum de la o asistentă speriată despre atentatul de la Pentagon. Pare ireal! Spune că a văzut imagini la CNN şi nu-i venea să creadă că e adevărat, că nu e un film!

14 sept. 2001, 9,00, mereu Polizu

Nebunia asta cu teroriştii ne-a zăpăcit. Ieri a fost Oghi la mine să-mi aducă mîncare şi mi-a prezentat toate scenariile preluate de la posturile străine. Mi-a făcut bine să discut cu el, pt. că de peste 2 săptămîni mă simt ruptă de lume.

Tensiunea s-a stabilizat oarecum în jurul valorii de 12/7 sau, cum spun doctorii, sînt deja normotensivă. Cel mai mare pericol pt. mamă şi făt (la o tensiune de peste 15/10 – valoare pe care eu am atins-o!) se numeşte Eclampsie, pot muri amândoi la naştere, iar copilul poate avea deja probleme, înainte de a ieşi. Am citit asta aseară. Am emoţii turbate.

Multe lucruri mi-au venit în minte; aş fi vrut să le scriu, dar... mereu mi se taie firul de la cîte ceva, Acum, spre exemplu – avem în salon o fată de 18 ani (ţigăncuţă? nu ştiu!), care nu are asigurare, nemăritată legal, întreţinută de mamă (care nu are carte de muncă, aşadar nici asigurare etc.). Gravidă în 32 de săptămîni, i-au dat un diazepam şi un ovul, nu se uită nimeni la ea pt. că n-are bani. La vîrsta asta gestaţională ar fi trebuit să-i facă tratament pentru maturarea copilului, ea fiind în situaţia de a naşte prematur pt. că a venit cu contracţii. Şi acum vor s-o dea afară. A mai pierdut un copil de nici 900 de grame. Of, Doamne, asta-i România cea fascinantă! Era aşa de simplu să obţină o hîrtie de la primărie că n-are venituri! Dar ei vor s-o dea afară pt. că n-are bani să-i îndoape pe doctori, pe asistente, pe infirmiere, pe dracu’! Putea foarte bine să nască cu un rezident. Doar ei nu şi-au pierdut omenia în totalitate, pt. că sînt dornici să înveţe, să ajungă precum cei care îi maltratează şi care ne jupoaie pe noi.

- există trei soiuri de medici ginecologi: 1) vedetele - la care ajungi cu greu, care te tratează ca şi cînd ai fi un rahat şi care costă de la 5 milioane în sus; ei se numesc DIRECTORUL, PROFESORUL; dacă întrebi pe cineva cum îi cheamă, nu contează „Am născut cu Profesorul!“; 2) afaceriştii - banu’ jos- dacă-i convine suma se uită cum trebuie la tine, vine noaptea de-acasă (dacă nu-i de gardă) etc.; 3) medicii buni – vin în fiecare zi în salon să te vadă, sunaţi pe mobil vin la orice oră să te asiste („să te nască“); nu au tarif prestabilit şi, cel mai reconfortant, nu vor să primească nimic înainte de. ...

- tocmai a trecut „vizita“. Frecţie!

(...)

- [Doamne, Ostinato este un poem!]

 (...)

Azi, prietenul nostru O. spunea că el nu poate să mai citească o carte care are mai mult de 300 de pagini. Eu citesc Ostinato drămuind-o, revenind, pătrunzîndu-mă de ea. Cînd mă perturbă ceva, citesc cîteva pagini din Neagu Djuvara (O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri)... Mă relaxează şi mă face să reevaluez sau să-mi clarific unele lucruri. Între timp am citit şi cartea unui f.d.p. de la Piatra-Neamţ, Iacob Pintilie, prieten cu dr. Emil Căpraru, şi el f.d.p.

(...)

"Şi ce ştie el ce-i aia să împarţi oamenii în două: cei care sînt şi cei care au să devină." [P. Goma, În cerc] ...