duminică, 12 mai 2013

zece tineri basarabeni şi cu autorul... 11



PARADIGME BASARABENE, revista "CONFESIUNI", aprilie 2013
http://centrulbrancusi.ro/wp-content/uploads/2013/05/Confesiuni-Nr-6.pdf 

Flori Bălănescu



Trecerea Prutului. O viziune pentru normalitate

– partea întâi –


Mihail Vakulovski, 10 basarabeni pentru cultura română (Interviuri cu tinerii dintre milenii), Casa de Pariuri Literare, 2011.

Tinerii dintre mileniile II/ III d. Hr. ai lui Mihail Vakulovski sunt Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, Roman Tolici, Octavian Ţâcu, Nicoleta Esinencu, Zdob şi Zdub. Tineri basarabeni pentru cultura română. La data apariţiei cărţii aveau între 33 şi 43 de ani, iar la timpul realizării interviurilor (2001-2006) cu până la 10 ani mai puţin. Sunt prezentaţi în volum în ordinea cronologică a intervievării şi este important să parcurgem dialogurile trăgând cu ochiul la prezentarea de autor din debutul fiecărui text, dar şi la ce s-a mai petrecut între timp. Vom observa că dacă în intervalul 2001-2006 cei zece erau deja pregătiţi pentru a lua cu asalt cetatea culturii române, până la momentul apariţiei laolaltă în carte, majoritatea au devenit nume de referinţă în agora. Mai aflăm că D. Crudu, S. Baştovoi, Al. Vakulovski, V. Ernu, M. Micleuşanu, R. Tolici, O. Ţâcu, precum şi realizatorul interviurilor au făcut studii în România. O altă constatare ar fi că unii dintre ei s-au întors în Basarabia. Însă, criteriul esenţial care-i (re)uneşte este limba română în care cei 10 (grupul Zdob şi Zdub fiind totuşi o entitate multiplă!) funcţionează. Dacă ţinem cont că Octavian Ţâcu este „conferenţiar universitar, doctor în Istorie”, cu studii superioare la Universitatea „Al. I. Cuza” (dar şi „maestru internaţional la box”), ministru al Tineretului şi Sportului din partea liberalilor în guvernul Republicii Moldova, intrăm pe terenul minat al dezbaterii din jurul „limbii moldoveneşti”. Căci limba oficială a statului pe care îl reprezintă este aceeaşi cu limba în care s-a născut şi s-a şcolit (în România).
O altă trăsătură comună este experienţa copilăriei în lumea sovietizată. Plecând de acasă, Dumitru Crudu şi Savatie Baştovoi s-au lecuit de (falsul) patriotism/ naţionalism. Evadarea şi contactul cu hibele altora (în Georgia, în România) l-au ajutat pe Crudu să se salveze din „abisurile psihice şi existenţiale”, să-şi proptească mai bine picioarele în „certitudine şi speranţe”, în urma unor „experienţe-limită” cărora a trebuit să le facă faţă. Aşa a aflat că „solidaritatea umană este o vorbă goală, iar afecţiunea şi simpatia sunt, de cele mai multe ori, o simplă chestiune retorică”. Preţul a fost renunţarea la poezie şi fracturism, la ambiţia de a schimba „faţa literaturii”. Poate că între timp Dumitru Crudu şi-a mai schimbat gusturile de scriitor şi cititor, chiar aşteptările despre trecut şi viitor. Recent a organizat la Biblioteca „Ştefan cel Mare” din Chişinău, al cărei director este, prima şedinţă a „Clubului criticilor”.
Ştefan Baştovoi, pe numele monahal Savatie, s-a stabilit, după o carieră promiţătoare în poezie, la Mănăstirea Noul Neamţ, pe malul Nistrului. Venit în România din patriotism, aşteptările i-au fost siluite: „Credeam că o să descopăr un neam mare, neamul meu. Dar nu a fost aşa. Am descoperit un neam fricos şi laş, un neam de linguşitori. Neamul meu. Am oscilat pe urmă întotdeauna între adâncurile mele slave, în sens dostoievskian, şi această realitate care mă mâhnea. Dar acum nu mă mai frământă apartenenţa mea etnică şi naţională. Acum nu mai am nici o îndoială: sunt un om fără patrie, un lup care umblă singuratic prin grădini. În acest sens, creştinismul m-a odihnit, pentru că este religia în care nu există noţiunea de naţionalitate”. Să fi fost renunţarea la „naţionalitate”, plata pentru credinţă? Savatie se roagă, scrie (romane apreciate) şi îl aşteaptă pe Dumnezeu. Inspirat din „absurdul” Ionesco, scriitorul îşi uimeşte cititorii: „Aşa şi eu vreau să chem la mine pe Cineva, dar n-am scaun. Am însă o buturugă în camera mea şi cioplesc la ea toată ziua. Cioplesc un scaun pentru Dumnezeu. Îmi lipseşte, înţelegi? Când eram mic, auzind de la oamenii mari că pământul se roteşte, pândeam noaptea de sub plapumă să văd când se învârteşte pământul. Tot aşa stau şi acum şi pândesc, oare când va veni la mine Dumnezeu?”
Răsturnarea către sine se va fi datorând iubirii din copilărie pentru Lenin. După o asemenea experienţă, nu-L mai poţi iubi total decât pe Hristos, tot ce se află între cei doi este iluzie şi poate respinge. Cu toate acestea, am convingerea că deşi liber – aşa cum îi place să fie, după ce s-a salvat de la ratare călugărindu-se –, încă se roagă şi scrie în limba română, neatingând pragul vorbitului „în limbi”. Recent, Savatie Baştovoi a fost parte în cultura română (re)prezentată la Salon du Livre, de la Paris.
Alexandru Vakulovski, tânărul pe care editorii se cam feresc să-l publice, este un tip fără false pudori. El scrie ca să nu se sinucidă: „Practic, aceste cărţi m-au salvat de la sinucidere, au fost scrise în momente în care nu aveam încredere în mine, când eram foarte iritat că trebuie să mă suport, că trebuie să suport să trăiesc în Europa de Est, ceea ce şi acum mi se pare iritant.” Cu un astfel de profil, de neadaptat, de tânăr furios, el atacă establishmentul literar de la Chişinău. Furia este cu atât mai îndreptăţită, cu cât s-a decantat pe fondul unei istorii grele, nu doar zonale sau comunitare, ci şi familiale.
Interesante sunt opiniile separat exprimate şi divergente, care ţin poate de diferenţa de generaţie, nu doar biologică: dacă Dumitru Crudu susţine că optzeciştii reprezintă ce a dat literatura română mai bun, Vakulovski afirmă că „Literatura nu se învaţă din cărţi, ci de la viaţă. E greşeala fundamentală a hipidioţilor de 80-şti, acum în vog(m)ă, deşi nu mai pot scrie nimic după căderea sistemului. Căci hipidioţi sunt, majoritatea. Cei din vârful canonului oficial. Literatura adevărată va începe odată cu noi, sunt sigur. De fapt, va începe să fie conştientizată, că ea există pe banerele de pe stadioane, pe graffiti, în textele din muzică, ea e peste tot. Chiar şi în cărţi. Cine nu mă crede – să-l citească pe Federman, pe Henry Miller, pe mine şi pe cei care scriu (la) KLU!”. Vakulovski (cel tânăr) respinge „arta pentru artă”, mai bine de jumătate de secol de literatură, de istorie. Maximalismul lui moral şi principial mătură şi establishmentul cultural de la Bucureşti. Mă întreb cum ar fi fost interviul cu scriitorul român Alexandru Vakulovski (scriitor moldovean de limba română ar fi o struţocămilă!), în 2009, după ce a fost expulzat de autorităţile române. Situat mereu la extremele realităţii, afirmaţiile sale din 2002 rămân actuale: „Tinerii mi se par pe calea cea bună, să-i dea Domnul lui Paul Goma sănătate că îl aducem noi înapoi. Sau mergem cu toţii la el.” O idee cât un întreg program!
Vasile Ernu, scriitorul interesat numai de semnificaţii, face echilibristică în lumea inevitabilă a aparenţelor şi certitudinilor. În realitate, este şi acesta numai un joc, pentru că, dorind să ocolească prejudecăţile curente, se foloseşte de altele. Trucul prezentării sale drept „evreu din Odessa” este o piesă dintr-un joc al aparenţelor, menit să dejoace prejudecăţile prosteşti despre români, basarabeni, moldoveni, ardeleni, olteni etc. Aşa cum îl cunoaştem, Vasile Ernu este un scriitor care-şi „valorifică dezavantajul” de a fi fost „un produs sovietic format în perioada perestroika”. O frustrare a cititorului ar putea fi lăsarea în suspans a discuţiei pornind de la afirmaţia că „nu există diferenţă esenţială între comunist şi disident”. Pare şi el să fie un (alt) dezrădăcinat: „Nu sunt legat de geografie şi apartenenţe”. Însă, chiar existenţa într-un spaţiu istoric şi cultural destul de bine delimitat şi, mai ales, trăirea şi creaţia într-o anume limbă nu sunt semnele elementare ale unei la fel de elementare apartenenţe?
Aproape la fel de furios ca mai tânărul Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu demontează şi el eşafodajul canonic românesc: „Ceea ce e supărător în ceea ce numim noi cultura românească e discursul care se vrea critic şi care e, de fapt, o pastă filologico-folclorică. Şi culmea e că se vrea şi etalon. (...) «Salvatorul neamului», de care nimeni nu are nevoie, va veni din generaţii care acum sunt sub 30 de ani. Şi acest «salvator» nu va salva nimic, ci va şti pur şi simplu să facă un exerciţiu elementar de greu. Va şti să gândească. Adică va şti să pună bine întrebările, să creeze un discurs critic despre ceea ce interoghează şi va şti chiar să-şi chestioneze şi propriul discurs. Şi să nu mai gândească în turmă gen şaizecişti, optzecişti etc.”. Interesant de văzut este cum au crescut/ descrescut în timp asperităţile lui Vasile Ernu. Îi place sau nu, cuvintele subliniate par desprinse din Paul Goma. Ce dovadă mai... elementară că arta de amorul artei poate lesne deveni amorală şi chiar periculoasă pentru o comunitate stăpânită de totalitarism…
Pavel Păduraru provine dintr-o familie de „duşmani ai poporului”, devenit el însuşi „disident” încă din clasa a doua, când a refuzat să înveţe pe de rost poezia lui Grigore Vieru: În april, în april s-a născut Ilici... Soarta i-a fost scrisă: „Tatăl meu, preotul Gherasim Păduraru, s-a născut în 1922 şi eu am fost ultimul copil al lui, născut la bătrâneţe, după ani grei de puşcărie, ospicii şi lagăre de concentrare, după două infarcte, după ce se lăsase de narcomanie (la comanda securităţii sovietice, fiind bolnav de inimă, în loc de medicamente i se administra morfină şi opium)”. Un poet supravieţuind din jurnalism, un suflet de artist „aruncat la lada de gunoi a ziaristicii”, aşa cum familia îi fusese aruncată în groapa de gunoi a istoriei. Ca şi Savatie Baştovoi, Păduraru îl iubeşte pe Eugen Ionescu, deşi primul a ajuns la mănăstire, al doilea la ziar. Lumea îl consideră un ratat şi asta îl bucură. Pentru că lui Pavel Păduraru nu-i place să fie ca toată lumea. El desfide „curvia” în patriotism, în jurnalism şi în literatură. Din punctul lui de vedere, „E foarte nasol să fii poet în RM, printre atâtea «genii» care se declară slujitori ai esteticului. Esteticul pentru un scriitor e o nouă mască a curviei. Scriitorulestet=scriitorulprostituată. (...) Regulamentele în literatură sunt nişte principii de tortură a libertăţii scriitorului, care-i limitează opera la o jalnică conformare cu inesteticul. Văd bieţi scriitori în ţara noastră, ca şi în România, de fapt, care se chinuiesc să screamă nişte texte pretins metafizice, dar care sunt foarte ieftine şi nu rezistă lecturii. Frumosul nu e identic cu esteticul.”
El este inventatorul sintagmei „lolocur”, un soi de „dada”, care „nu-şi propune o revoluţie”.
Dar, ce? Mai multă normalitate!?






sâmbătă, 4 mai 2013

ritualul pâinii la femeile de altădată...


pâinea caldă (şi crăpată) de acasă...
în copilărie, mamaie Mariţa (Maria) şi mama făceau pâini imense, cât "roata carului", pe care le coceau în ţăst (ţest)... tot acolo se mai cocea turta de mălai, se făceau fripturi de vis, ghiveci de post, plăcinte, se coceau ardei şi vinete, dovleac etc. etc., iar tataie Dincă, pui de armân, fostă ordonanţă de gheneral de Bucureşti, cocea nişte cozonaci fantastici (mamaie şi tataie erau născuţi la 1908, familiile din care se trăgeau - mai ales a lui tataie Dincă Gheciu - fuseseră înstărite, dar averea se fărâmiţase, apoi i-a măturat războiul - sovieticii le-au luat tot ce-au găsit prin pimniţe şi pe bătături, după care a venit comunismul biruitor "de la oraşe şi sate" şi i-a transformat în animale de povară; tataie Gheorghe Bălănescu a murit cu zece ani înainte să mă nasc, el era născut şi mai-nainte..., iar mamaie Floarea a murit când eram în clasa a II-a, nu prea am amintiri cu ea, deşi nu uit de mâncarea ei gustoasă de fasole "bob", cu boabe gigantice... dreasă cu boia dulce şi leuştean...)
am mâncat în restaurante sofisticate, în case mari... în tot felul de locuri, mâncăruri gătite după reţete din culturi variate şi extrem de diferite... nimic nu a egalat până în ziua de azi gustul pâinii şi al mâncărurilor pregătite sub ţăst; 
ţăstul (aşa pronunţă un oltean - nu ţest! până târziu, spre maturizare, nici nu am ştiut că există varianta de dicţionar: ţest; dacă te aude un oltean pronunţând aşa râde de tine, zice că eşti şi prost şi fudul... păi dacă are "licenţă" pe obiect, te cred şi eu, olteanu' e rege în Ţara lui oltenească!) se făcea din pământ, după un ritual pe care puţine femei îl cunoşteau; am asistat de vreo două ori în copilărie la "construirea" lui; când s-a dus mama s-a dus ultima femeie de pe lunga noastră stradă, care ştia să facă ţăst, să urzească macate şi preşuri, să facă săpun de casă după metoda tradiţională...; 
aşadar, elementele vitale: aerul, pământul, apa... "tăriile"... din pământ suntem - el ne hrăneşte -, în pământ ne întoarcem...
dar pâinea lor era - de fiecare dată - un obiect de pus în vitrină, de erai mai slab de înger ţi-era milă să rupi şi să mănânci... vara, suprafaţa pâinii era spoită cu miez de roşie coaptă (din grădină, nu de la supermarket!), apoi se "desena" şi se împungea cu furculiţa, nu lipsea din centrul ei o cruce astfel desenată... dar mai înainte de asta, după ce prefrământau coca, o aşezau pe cârpător (alt cuvânt care-mi vine din zone ancestrale de câte ori mi-l readuc în prezent, ca şi cauc, de altfel), pe care în prealabil aşezaseră frunze de viţă (sau de nuc sau de dafin/salcâm/), deasupra lor presărau o mână de mălai, iar deasupra aşezau pâinea, rotundă ca un soare la nămiaz... ţinând cârpătorul de coada(-i lungă) îl potriveau sub ţăstul ridicat în aşa fel încât atunci când îl coborau să nu calce pâinea... ele ştiau exact cât să-l "ardă" (cât timp să facă focul sub el pentru a se încinge), apoi trăgeau jăratecul afară, coborau ţăstul şi de jur-împrejur puneau jăratecul şi cenuşa încinsă...
azi mi-am reamintit de femeile din familia mea (şi sora mea este o foarte pricepută şi talentată la toate ale femeii...), am retrăit cu ele în inimă clipe de linişte, tandreţe şi siguranţă din copilăria mea de copil de la ţară, născut şi crescut în comunism, cu multe lipsuri, dar cu multă dragoste... 
pâinea mea s-a copt în cuptorul electric, aş fi putut să comand colaci (Doamne, ce colaci făceau femeile copilăriei şi adolescenţei mele - colac de bărbat, de femeie, de fată, de "copil", de Dumnezeu... - aveau model diferit şi formele în care erau împletiţi semănau cu îngerii din iconografia ortodoxă, era o încântare să le priveşti frământând pâinea ori pregătind-o pentru coacere, iar pregătitul colacilor era un ritual deosebit; cu întreaga fiinţă transmiteau sentimentul că mâinile lor se grijesc de Trupul lui Isus...), dar am vrut să-mi simt neamurile cu mine, aproape, chiar dacă ele s-au întors de multă vreme în pământ...
doar este Învierea...
Hristos a Înviat!
(Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa, ai grijă de copilul meu, de neamurile mele, de prietenii mei şi de toţi binefăcătorii mei, amin! Spunând Rugăciunea inimii ne împăcăm, în primul rând, cu noi înşine, amintindu-ne că suntem trecători şi că nu avem voie să uităm de cei apropiaţi nouă...)

miercuri, 1 mai 2013

Gheorghe Grigurcu 77






Gheorghe Grigurcu în dialog[1]  
cu Flori Bălănescu

TRADEM, 26 martie 2010 - foto Flori B.

F.B.: Pentru a relua dialogul nostru, vă întreb, dragă domnule Grigurcu, cine v-a dat voie după 1989 să vă exprimaţi liber? Aveţi un schimb de replici cu Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican pe tema “voii de la Brucan”[1].
            Gh. G.: Da, venise vorba acolo de Brucan precum de o “mână forte” îndată după răsturnarea lui Ceauşescu. Fără doar şi poate, dispariţia cenzurii a reprezentat în acele zile dramatice o satisfacţie aparte pentru oamenii de condei, echivalentă cu “libertatea”. Faţa concretă, specifică pentru noi, a “libertăţii”. Dar nu ar fi mai nimerit să vorbim de o… jumătate de libertate? Căci Brucan, ca şi celelalte personaje ale primei cârmuiri postdecembriste, în frunte cu Iliescu şi cu Roman, preconizau o “democraţie originală”, id est, după modelul gorbaciovist, o perestroika. Când manifestanţii au cutezat să strige “fără comunişti”, s-a dezlănţuit acţiunea sinistră a teroriştilor, urmată la scurtă vreme de evenimentele sângeroase de la Tg. Mureş şi de mineriade. Ţara era condusă nu de o reprezentanţă veritabilă a concepţiei democratice, ci, într-o variantă mai “spălată”, de vechea nomenclatură, de un eşalon doi al acesteia care urma cursul primenit al politicii sovietice. Ajunsă la putere şi dornică a rămâne pe poziţiile ei cu orice preţ, noua echipă a vechii caste dominante a acţionat în sensul intereselor sale, inclusiv în mass-media. Televiziunea condusă de Răzvan Theodorescu (“cap de cauciuc”) şi, ulterior, de Paul Everac (“coadă de drac”) devenise un instrument obedient al său. Să ne amintim cum presa majoritară, de factură iliesciană, laolaltă cu micul ecran, nu prididea să-i defăimeze pe veritabilii anticomunişti, fie ei adversari afirmaţi ai regimului Ceauşescu, exponenţi ai partidelor istorice renăscute, foşti deţinuţi de conştiinţă sau - mai încape vorbă? - purtători de cuvânt ai exilului. Aceştia n-aveau loc în spaţiul unei libertăţi înjumătăţite. Ziarul „Dreptatea”, “organ de luptă împotriva comunismului”, cum menţiona subtitlul său, la care am avut bucuria de a colabora susţinut (mi se pare că am fost cel dintâi scriitor român care a făcut acest pas), nu era decât o insulă într-o mare de insulte la adresa celor ce puteau ilustra o adevărată despărţire de totalitarismul roşu. Nu întâmplător, sediul PNŢCD s-a văzut asediat de “oameni de bine”, care cereau capul lui Corneliu Coposu, iar redacţia „Dreptăţii” a ajuns să fie vandalizată de aceiaşi indivizi în deghizament “democratic” (libertatea opiniilor, a manifestaţiilor, nu asta era scuza lor?). Am avut satisfacţia de a întemeia, alături de Barbu Cioculescu şi de Petre Stoica, un supliment al organului ţărănist, „Dreptatea literară”, la care au colaborat zeci de scriitori, cutez a zice floarea literelor române din acel moment, girând astfel militantismul nostru. În rest asistam la regruparea unor foşti notabili ai “epocii de aur”, înzestraţi cu noi demnităţi: Eugen Barbu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Al. Piru, Andrei Pleşu, Marin Sorescu, Dinu Săraru, cu o mică întârziere tactică Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, D.R. Popescu. Semilibertatea se dovedea generoasă cu cei ce-şi dovedeau capacităţile de aservire (fie şi sub forma unei perfide ambiguităţi) la conducerea politică postdecembristă, făcând în continuare figura unor “elemente de nădejde”. Ar mai fi de spus câte ceva pe acest subiect, dar mă limitez acum să amintesc doar un singur episod: guvernarea sumbră a lui Adrian Năstase, pe durata căreia presa se simţea foarte stânjenită când încerca să articuleze o atitudine critică faţă de aceasta, iar televiziunii i se pusese de-a dreptul un căluş în gură. Copil şi el (prin alianţă) al Cartierului Primăverii, prosperul Năstase, cel giugiulit în zilele noastre în urma melodramaticei d-sale comportări, s-a dovedit astfel un perestroikist veritabil.
            F.B.: Perspectiva etică a lui Gh. Grigurcu a suferit mutaţii în ultimii ani? Există diferenţe esenţiale, ideologice şi de conţinut, între generaţii? Manolescu-Simion-Grigurcu-Cistelecan-Simuţ, să zicem, vs. Cernat-Enache-Creţu-Rogozanu? Au mai mult “curaj moral şi etic” discipolii decât mentorii lor? Oricare va fi răspunsul, nedumerirea mea rămâne: prăpastia abruptă dintre vorbe şi fapte, aplicarea discreţionară a unităţilor de măsură în situaţii similare sau identice şi aşa mai departe. Am dificultăţi în a înţelege ce este real şi ce este ficţiune, ce este onest sau amoral etc. în lumea literară românească. Avem voie, avem nevoie să discutăm separat latura etică a scriitorului/creatorului, modul şi măsura în care (îi) afectează contemporaneitatea, poate chiar opera? Aţi intervenit în polemicile dezvoltate în jurul lui Ion Caraion, Nicolae Breban, Adrian Marino. Trei cazuri diferite, ultimele două tratate cu generozitate de Gabriel Andreescu în ultima sa carte[2]. Deşi românii se ceartă mult, discută raţional şi argumentat extrem de puţin. Mi-ar plăcea să aflu opinia Dvs.
            Gh. G.: Regret că n-am avut posibilitatea de a citi cartea lui Gabriel Andreescu la care vă referiţi. Dar aceasta nu mă împiedică a repeta ceea ce am afirmat de atâtea ori, cu riscul de-a pune la încercare răbdarea eventualilor mei cititori, cărora le cer scuze pentru faptul că unele adevăruri pe care le reamintim pot da semne de uzură. Aidoma cauciucurilor unei maşini nevoite să parcurgă drumuri lungi. Ce să facem însă dacă realul însuşi se arată repetitiv? Dacă obstinaţia unor tendenţiozităţi ne sileşte a le da aceeaşi replică? A face disjuncţia între creaţia unui scriitor şi morala sa e un gest inevitabil atunci când morala i se prezintă deficitară în materia creaţiei. Atât. În materia creaţiei. Ne interesează mult mai puţin sub unghiul criticii literare viaţa autorului, dacă aceasta nu comunică cu scrisul său. Dar compromisurile pe care le săvârşeşte cu condeiul îi alterează pagina pe care n-o putem evalua altminteri decât ţinând seama de ele. Curios e că în anii de după 1989 cei ce se arată vajnici apărători ai − vorba vine! − esteticului pur (adică cei ce ar dori să închidem ochii în faţa probelor de oportunism ale scriitorilor) sunt tocmai promotorii, elogiatorii condeielor ce s-au aflat “sub vremi”, care s-au plecat în chip indign în faţa puterii politice. Un exemplu frapant: Eugen Simion. Mă gândesc la o analogie cu afectarea religioasă de care au dat dovadă unii condeieri cu un trecut nu tocmai curat, ba chiar “curat-murdar”, în direcţia colaboraţionismului procomunist, de la distinsa Zoe Dumitrescu-Buşulenga la repulsivul Arthur Silvestri. Ceea ce la unii constituie un “refugiu” în afişarea credinţei, la alţii e o repliere la fel de conjuncturală în estetică… N-aş putea acum să-i departajez pe confraţii întru critică pe “serii”, pe “generaţii”. Habar n-am, de pildă, dacă un critic mai tânăr m-ar putea socoti un “mentor” al său şi, sincer vorbind, aşa ceva nu mă preocupă. Fiecare răspunde de propria sa conştiinţă. Fiecare avem în formaţia noastră cărţi de căpătâi, autori preferaţi, într-o listă ce se poate îmbogăţi sau (de ce nu?) diminua. Intervin câteodată decepţii impredictibile, însă până la urmă apare o rezultantă a convingerilor, a şirului de atracţii-respingeri, a reacţiilor caracteristice, într-un registru ideatic-stilistic. O unitate a personalităţii, dacă îi e dat acesteia să se afirme. Cât priveşte cele “trei cazuri diferite” pe care le menţionaţi, n-aş putea trata cu mare “generozitate” pe ultimele două, Nicolae Breban şi mai cu seamă Adrian Marino, fiind înclinat în schimb a-mi retuşa părerile iniţiale, probabil prea aspre, asupra celui dintâi, Ion Caraion. Breban n-a avut de suportat, din fericire, mari dezagremente, trecând din condiţia foarte privilegiată, să admitem, de şef al „României literare” şi membru în CC al PCR, la cea de „exilat”, cu insolite reveniri în ţară, iar Adrian Marino care, e drept, a trecut prin detenţie, a beneficiat de-o benevolenţă tot mai accentuată a autorităţilor comuniste, petrecând în voie sejururi lungi peste hotare. Problema lui Marino e una a caracterului. Vă va surprinde dacă vă voi spune tranşant că a avut un caracter penibil? A pretins mereu o recunoaştere largă, empatie, encomii, însă n-a ezitat a respinge, nu o dată cu furoare, mai toate valorile literaturii române contemporane, de la Mircea Eliade, Cioran, Noica, de la Arghezi, Blaga, E. Lovinescu, Vladimir Streinu, la Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, I. Negoiţescu, Cornel Regman, Alexandru George, Mircea Zaciu, neuitându-l nici pe cel ce l-a debutat, i-a oferit un post universitar şi l-a introdus în Istoria literaturii române pe când era foarte tânăr, G. Călinescu, ocărât în ultimul hal. Ura sa e imensă, împotriva tuturor şi a toate în domeniul literaturii române pe care declară că n-o mai urmărea de decenii. O ură întreruptă însă de firitiseli la adresa unor culturnici ceauşişti (între care ridicolul Ion Dodu Bălan), ca şi de alternanţa adulare/negare înverşunată după ocazie, aşa cum s-a comportat cu Noica. Înfricoşător cărturar, concurând un computer performant, s-a ridicat împotriva poeziei (o aserţiune dispreţuitoare: “românii sunt un popor de poeţi”), a “scrisului frumos”, a criticii care încearcă a-l cultiva, a criticii în genere… Altceva e cu Ion Caraion. Suferinţele sale din Gulagul autohton au fost dintre cele mai dure ce se pot imagina, iar delaţiunile urâte pe care le-a comis nu e greu să presupunem că au fost obţinute cu pistolul Securităţii la tâmplă. Nici textele pe care s-a grăbit să le publice, în imunda „Săptămîna”, Eugen Barbu, îndată după plecarea importantului poet în Occident, mi-am dat seama că nu oferă o garanţie a veridicităţii, unica dovadă fiind publicarea unor… dactilograme. Nu îndrăznesc a-l dezvinovăţi total pe Ion cel Negru, dar nu mă simt în stare nici a-l osândi mai mult decât s-ar putea proceda cu o victimă. Faptul că până şi ultrascrupulosul Goma îi ia apărarea, spune ceva, nu-i aşa?
            F.B.: Când Norman Manea – despre al cărui dialog[3] cu Edward Kanterian aţi scris – se referă „în cazul evreilor” la „«cauza» naivei lor simpatii faţă de sovietici” nu operează cu o generalizare nelalocul ei, aşa cum i-a fost reproşată lui Goma? Dacă admitem că este ilogic şi nefiresc ca Manea să-i fi vizat pe toţi evreii drept „simpatizanţi” ai sovieticilor (deşi „unii” au fost mai mult de atât – fiind tocmai cei la care se referă Goma!), nu putem arăta aceeaşi îngăduinţă tacită şi faţă de formularea scriitorului exilat la Paris, care făcea trimitere la acei evrei care i-au umilit pe („unii”) români, i-au ucis sau au impus – în calitate de activişti cominternişti sau moscoviţi – comunismul şi în România? Cum poate pretinde cineva că Goma viza totalitatea evreilor?
            Gh. G.: Întrebarea dvs. ultimă îşi conţine şi răspunsul. Deschideţi astfel o temă delicată, cea a evreilor. O putem aborda sau ba? Se pare că se cuvine în acest caz să umblăm în vârful picioarelor şi să ducem mereu degetul la gură pentru a nu se produce niciun zgomot sacrileg. Să ascultăm o muzică celestă ce ar reprezenta unica sa echivalare cu putinţă. Luându-i peste picior pe conaţionalii săi (i se îngăduia!), I.L. Caragiale scria astfel: “În genere naţiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, ruşii nihilismul, francezii l’engouement, (…), spaniolii morga, italienii vendetta etc.; românii au Moftul”. Ce vreau să spun? În mod habitual, naţiile au parte de astfel de caracterizări dulci-amărui, dar evreii (să fim corecţi: nu toţi, unii evrei) par a nu le accepta. E la mijloc o sensibilitate ultragiată istoric sau altceva? Acuza de antisemitism stă la pândă. Deşi sunt convins că n-o merit, n-am scăpat de ea, alături de alţi “antisemiţi” improvizaţi, în lipsă de alţii mai convingători, între ei N. Manolescu şi G. Liiceanu. Stimez, mai mult, admir destui scriitori şi cărturari evrei, am avut buni prieteni evrei ca să nu pot fi socotit, nădăjduiesc, un “antisemit”. Nicio pornire de şovinism nu mi-e proprie. Nu uit o însemnare a lui Felix Aderca, din ciclul său de Maxime şi minime: “Mi-a spus în taină că e filosemit. Aş fi preferat să fie indiferent”. Sunt încredinţat că nici Goma nu se putea pronunţa realmente împotriva tuturor evreilor atunci când lua în vizor cazurile, din nefericire nu chiar puţine, ale evreilor care s-au pus în serviciul comunismului (să nu uităm că e căsătorit cu o evreică, după câte ştiu o femeie “bărbată”, care a stat cot la cot cu soţul său în situaţii dificile). Să nu ne ascundem după deget. Ceea ce nu înseamnă că antisemitismul artificial nu bântuie, ajungând până la fervoarea unei mode. Greşeala lui Norman Manea plecat de la noi, din sânul limbii române, am impresia că e cea de-a ne privi acum prea de sus, “din avion”, altitudine ce-l determină a vorbi în dialogul cu Edward Kanterian despre “«bolşevismul anticomunist» de după comunism, care trivializează, simplifică şi manipulează”. Romancierul azvârle cu lesniciune vorbe profund nedrepte care pot răni. Sensibil ca o mimoză când e vorba de conaţionalii d-sale, N. Manea amestecă noţiunile (bolşevism, anticomunism), cu indolenţa cu care ar amesteca nişte cărţi de joc. Ce-ar zice d-sa dacă cineva, desigur rău intenţionat, ar vorbi, în loc de “«bolşevism anticomunist»”, despre un anti-antisemitism “care trivializează, simplifică şi manipulează”?          
            F.B.: Citind dialogul Manea-Kanterian, am fost nedumerită de absenţa oricărei trimiteri la genocidul armenilor, în contextul discutării atât de nuanţate despre atrocităţi şi crime împotriva umanităţii. Kanterian este armean, aşa cum Manea este evreu. Grigurcu este român-basarabean. Natura Dvs. critică nu a fost sesizată de această lipsă?
            Gh. G.: Aşa este. Cumplitul masacru al armenilor de către autorităţile turceşti, petrecut în două faze majore, prima la sfârşitul secolului al XIX-lea, a doua între 1915-1916, e o crimă în masă care pare a prevesti Gulagul şi Holocaustul. N-am idee de ce armeanul Edward Kanterian n-o menţionează. Poate că depărtarea în timp a estompat-o cumva, poate spre a nu-l indispune pe interlocutorul d-sale pentru care Holocaustul s-ar cădea menţinut într-o unicitate absolută, într-un orgoliu al durerii diferite de cea a Gulagului, care s-a soldat totuşi cu un număr mult mai mare de victime.      
F.B.: „Am citit recent opinia unui critic literar român cum că «singura» deosebire dintre Holocaust şi Gulag ar fi faptul că «vinovaţii Holocaustului au fost pedepsiţi, pe când ceilalţi nu au fost». Ce să mai spui despre o astfel de candoare analfabetă? Doar o crasă orbire poate reduce deosebirile, ca şi asemănările, dintre fascism şi comunism, dintre Holocaust şi Gulag la o asemenea simplistă gazetărie de consum. Nici măcar în chestiunea vinovaţilor situaţia nu este atât de simplă. (...) Germania a fost învinsă în război şi învingătorii i-au impus, treptat, obligaţia de a se confrunta cu trecutul, de a se însănătoşi moral. Reacţia generaţiei tinere a avut un efect salutar, dar abia în anii ’60. Comunismul nu a fost învins într-o înfruntare armată, învingătorii şi învinşii sunt parte a aceluiaşi popor. Popoarele care au trăit sub comunism trebuie, aşadar, să-şi rezolve singure trecutul, un trecut doldora de compromisuri şi complicităţi, unele greu, dacă nu imposibil de evitat în cotidianul statului poliţist”, spune Norman Manea. Un cunoscător mediu de istorie, de etnie armeană cu atât mai apăsat, avea obligaţia normală să spună că aceleaşi state civilizate care au reuşit să culpabilizeze poporul german în aşa măsură încât astăzi nemţilor le este frică şi să pronunţe cuvântul evreu, nu au avut interesul să facă presiunile necesare pentru ca Turcia să recunoască genocidul împotriva armenilor. Este Gh. Grigurcu acel critic literar la care trimite Norman Manea?
           
TRADEM, 26 martie 2010 - foto Flori B.
Gh. G.: Despre masacrul armenilor m-am rostit în răspunsul imediat anterior. În legătură cu raportul dintre Holocaust şi Gulag trebuie să subliniez iarăşi vădita injustiţie pe care au săvârşit-o diriguitorii UE când au stabilit sancţionarea negaţionismului doar pentru primul fenomen. Circumstanţă ce, fără îndoială, ne mâhneşte, putând alimenta o lipsă de simpatie faţă de etnia favorizată printr-o atare decizie. E un factor potenţial al generării antisemitismului ca şi al amplificării sale, acolo unde deja există. N-ar fi rezonabil ca evreii înşişi să caute a suprima acest pericol, susţinând egalizarea Holocaustului cu Gulagul în vederile UE? Or, în dialogul lui E. Kanterian cu N. Manea, ce întâlnim? Un ciudat comeraj la adresa anticomunismului, de parcă ar exista o atracţie subiacentă a prozatorului pentru comunism, în orice caz ca o imprudenţă în relaţie cu propria d-sale cauză: “După prăbuşirea dictaturii ceauşiste, o parte nu chiar neglijabilă a foştilor membri de partid a devenit, instantaneu, fervent anticomunistă. Printre pasionaţii tribuni «puri» de astăzi sunt destui care − pitiţi sub câte o masă oficială mai mare sau mai mică, sub comunism − nu au prea simţit Gulagul, nu ştiu mare lucru despre Holocaust”. Ei, dar oare avem atât de mulţi anticomunişti? De parcă ar fi trăit în altă lume, N. Manea se face a nu şti că pentru foarte mulţi, ce mai, pentru majoritatea membrilor de partid carnetul roşu era, departe de sigla unei convingeri, o simplă formalitate, adesea strict necesară pentru a avansa pe scara ierarhică sau măcar a-şi păstra o slujbă, pentru a-şi desăvârşi studiile sau pentru a călători în străinătate. Hai, încă o dată, să reflectăm aşa: dacă în loc de a-i semnala pe românii care “nu prea au simţit Gulagul” şi, pe deasupra, “nu ştiu mare lucru despre Holocaust”, N. Manea i-ar căina (ironiza?) pe evreii care nu prea au simţit Holocaustul şi nu ştiu mare lucru despre Gulag. Întrucât, s-ar zice că sunt şi din aceştia, nu-i aşa? Pentru a nu mai insista pe exclusiva concentrare a atenţiei mustrătoare a scriitorului asupra intelectualităţii noastre interbelice, care s-a apropiat la un moment dat de “extrema dreaptă”, fascinată de “«revoluţia conservatoare»”, cu adaosul, binevenit, că “legionarismul nu era nazism, ci o variantă locală, misticoidă”. Complet indiferent fiind însă faţă de “realist-socialişti”, ca şi faţă de encomiaştii neruşinaţi ai Ceauşescului şi soţiei sale. Complet indiferent însă faţă de toate ipocriziile, falsurile, violenţele care s-au produs în viaţa noastră culturală sub comunism, subjugată prin măsuri ideologice, administrative, poliţieneşti. Ca şi cum extrema dreaptă şi nu cârmuirea comunistă ar fi stăpânit ţara asta aproape o jumătate de veac, ca şi cum prima ar fi fost mult mai apropiată de zilele noastre decât cea de-a doua. O optică, vai, inversată. O supradimensionare a ceea ce se zăreşte în depărtare şi o miopie faţă de ceea ce se află aproape. Oare de ce?
            F.B.: Întorcându-ne la problemele noastre interne abrupte, în “cazul Breban” v-aţi situat de partea scriitorului şi nu a criticilor săi. Aici cred că aţi polemizat deja cu Paul Goma, şi nu numai. Întreb cu formularea lui Paul Goma: “Chiar să nu mai fie nimeni în România care să cunoască deosebirea dintre exilat şi navetist?”.
            Gh. G.: Nicolae Breban constituie un “caz” special. După ce avusese parte de favorurile oficialităţii, ajungând, la o vârstă tânără, nu numai redactor-şef al „României literare” ci şi membru al CC al PCR, aşa cum am amintit puţin înainte, a recurs la un gest intempestiv, plecând, în semn de protest împotriva regimului, în Occident. Cred că a fost prima sfidare de răsunet, din partea unui om de litere, a politicii lui Ceauşescu. Mai departe însă urmează ceva straniu. Autorul Animalelor bolnave a revenit de mai multe ori în ţară, ba a şi publicat aici, fiind unicul scriitor într-o atare situaţie ce ar justifica termenul pe care îl foloseşte Goma, de “navetist”. Ce s-a întâmplat în realitate? Nu putem şti deocamdată, cu toate că supoziţia unor tranzacţii cu autorităţile comuniste, a unei “cedări” a lui N. Breban în faţa pretenţiei lor de “colaborare” nu e defel neverosimilă. Viitorul ne va oferi transparenţa trebuitoare pentru a desluşi excepţionalul statut dual pe care l-a avut romancierul.
F.B.: Aveţi ceva de împărţit cu Augustin Buzura? Nu este plăcut ce o să citez din interviul oferit lui Daniel Cristea-Enache[4]: „...Gheorghe Grigurcu nu are habar de proză. Nici de proză! Sunt absolut sigur că din epoca lecturilor obligatorii, când cânta cu patos revoluţionar tancurile sovietice eliberatoare, nu a mai citit vreun roman. (...) vrea şi el o poziţie în «lumea bună», se străduieşte să fie luat în seamă cu orice preţ...”. Trimitea oare, într-un mod particular, la o competenţă a Dvs., subliniată de Gabriel Dimisianu (în acelaşi volum de interviuri): „Gheorghe Grigurcu găseşte totdeauna cel mai potrivit ton când scrie despre poezie, poate pentru că el însuşi este un liric.”? Suntem limitaţi de metodologia acestui dialog indirect, altfel ar fi mult de discutat. „Lumea bună” a literelor române este delimitabilă prin Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Eugen Simion, G. Călinescu, Tudor Vianu, pe care-i numeşte Augustin Buzura, vs Gheorghe Grigurcu, Dumitru Ţepeneag? Şi mai cine?
            Gh. G.: Să luăm lucrurile pe rând. N-am nimic de “împărţit” cu Augustin Buzura, scriitor care, având calitatea de redactor-şef adjunct al revistei „Tribuna” (deci o înscriere în nomenclatura culturală!), a dovedit la rându-i o ambivalenţă de comportament. Pe o latură poza într-un soi de “disident”, dornic a câştiga preţuirea Europei libere, pe alta nu se da în lături a-l celebra pe dictator. Spre stupefacţia lui Goma, care tocmai se pregătea să-l recomande unei prestigioase edituri de la Paris! Nu chiar pe neaşteptate, îndată după căderea lui Ceauşescu, A. Buzura s-a văzut “ales” de cârmuirea iliesciană în grupul de intelighenţi care îi putea aduce servicii, atraşi prin mijlocirea unor funcţii dintre cele mai simandicoase. Aşa peste noapte au apărut pe scenă nişte persoane care s-ar zice că aşteptau înfrigurate, în culise, acest moment pentru care fuseseră pregătite. Tropăiau de nerăbdare: Andrei Pleşu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Marin Sorescu, Mihai Botez. Devenit preşedinte al unui organism numit puţin mai târziu Institutul Cultural Român, poziţie mănoasă din mai multe puncte de vedere, autorul Orgoliilor a căpătat aripi, dând lecţii pe un ton ţâfnos poporului român şi răfuindu-se, nu fără aroganţă, cu cei ce cutezau a-şi exprima dezamăgirile faţă de situaţia ţării după aşa-zisa înlăturare a comunismului. Nici numele meu n-a scăpat atenţiei d-sale. Astfel A. Buzura şi-a amintit de cele câteva poezii, foarte puţine, “pe linie”, pe care le-am scris într-adevăr în jurul vârstei de 20 de ani, cu care nu m-aş putea mândri. Ne aflam în anii ‘50, perioadă de maximă presiune ideologică, din care se părea că nu mai există salvare. Mă temeam, cu o dureroasă naivitate, că altminteri nu voi mai putea publica niciodată (să adaug că o seamă de tineri din jurul meu, cu o incontestabilă înzestrare, au avut parte de un destin frânt). A fost o prestaţie cu totul exterioară fiinţei mele, ca şi cum aş achita un impozit, sau mai bine zis, o amendă. Dar mi-am revenit curând şi ani buni, până când am fost angajat ca redactor la revista „Familia” (noroc nesperat), în 1965, n-am mai publicat nimic. Să mă întorc acum la cuvintele ce mi le închină A. Buzura, în dialogul cu Daniel Cristea-Enache. D-sa voia să spună că, în realitate, n-am citit niciun roman în viaţa mea, dar, din pudoare, îmi atribuie această insuficienţă doar de la o vârstă a primei tinereţi! E drept însă că n-am scris proză şi, foarte probabil ca o consecinţă, nu m-am manifestat ca un critic de proză. Prin urmare, dau cuvântul unui critic de seamă şi totodată un prozator de seamă, care ne-a părăsit de curând, Alexandru George: “ţin să adaug că niciodată literatura lui (a lui Augustin Buzura) nu m-a atras; totul mi se părea fals, încâlcit, o literatură poate «de dezbateri», dar fără viaţă (ceea ce în treacăt fie spus este şi ultimul cuvânt al lui M. Zaciu, […] în ultima lor întrevedere). Iar ultima lui carte, pe care şi-o admiră singur, o fi fost rezultatul unei mari trude, dar păcătuieşte prin aceleaşi clişee şi contrafaceri ca şi celelalte, acţiunea pare un singur pretext pentru a pune personajele să vorbească despre lucruri care or fi avut vreo relevanţă în comunism, fiind tot atâtea «dezvăluiri» curajoase, dar acum pot fi citite în orice gazetă cumpărată întâmplător. (…) Or, eu cred că, dacă autorităţile comuniste au îngăduit apariţia literaturii «curajoase» a lui Buzura, asta s-a datorat atmosferei ambigue şi echivoce, cu soluţii lăsate în suspensie şi mici adevăruri încurcate în complicaţii artificiale, eroii săi devenind mai mult nişte cazuri particulare cu necazurile sau «problemele» lor, nişte bizari, atipici. El era, însă, şi atunci un privilegiat sub supraveghere, spre deosebire de adevăraţii persecutaţi, era un «tovarăş ridicat», de la care se aştepta ceva, nu un paria marginalizat de regim, sau care să se fi pus în situaţia de disident prin vreo acţiune răspicată” („Luceafărul”, nr. 37/2003). Şi în fine, ceva despre noţiunea de “lume bună” a literelor noastre. Văd că din numele înscrise de A. Buzura, care (lăsându-i la o parte pe interbelici) par a confirma fără intenţie (cu atât mai bine!) aprecierile lui Alexandru George privitoare la categoria de “tovarăşi ridicaţi” în temeiul unor aşteptări, lipsesc, M. Ivănescu, Leonid Dimov, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, I. Negoiţescu, Cornel Regman, Petru Creţia, I. D. Sîrbu, Radu Petrescu (şi cum, Doamne, ar fi putut fi Paul Goma?). Aşa că n-ar mai fi nevoie să continui…
            F.B.: În citatul volum, vă caracterizează şi Andrei Pleşu. Spre deosebire de Augustin Buzura, el recunoaşte că sunteţi “un remarcabil critic literar”, dar “lovit, după decembrie 1989, de un soi de neo-oportunism, cu complicaţii ce ţin de o inanalizabilă malformaţie sufletească”. Aţi avea “o biografie plăpândă moralmente, cu penibile versificări despre Lenin sau despre armata sovietică şi cu poltronerii mediocre, de genul celei povestite, de curând, de regretatul Z. Ornea”. Sunteţi într-o companie onorabilă, în aceeaşi listă de “personaje care mă detestă”: Paul Goma, Gabriel Andreescu. Eu ştiu că lista celor care critică − şi nu detestă persoana! − prestaţiile lui Andrei Pleşu este mult mai lungă. Pe Z. Ornea nu m-aş grăbi deloc să-l creditez, din motive ştiute. Aţi vrea, vă rog, să limpezim des invocata prestaţie de “versificator al tancurilor sovietice”?
            Gh. G.: E de-a dreptul delicios de astă dată şarmantul Andrei Pleşu, când vede (la altul) un “neo-oportunism” şi o “biografie plăpândă moralmente”. La chestiunea cu Lenin şi cu armata roşie m-am referit deja, rămâne doar “poltroneria” (de ce însă una mediocră? sunt decepţionat de calificativul preopinentului!) “povestită” de Z. Ornea. Mărturisesc că nu ştiu despre ce e vorba. Aşa, în alb, vă daţi seama că n-o pot recunoaşte şi nici nu pot încerca eventualul simţământ de căinţă. Să ne aruncăm însă privirea, încă o dată, asupra lui Andrei Pleşu. Un aforism al lui Oscar Wilde sună aşa: “E absurd să-i împărţim pe oameni în «buni» sau «răi». Oamenii sunt «fermecători» sau «plictisitori»”. De prisos să precizăm în ce categorie intră autorul Minimei moralia, care are aerul a scăpa de constrângerile moralei, aşa cum o femeie frumoasă ne face prea adesea să nu ne gândim la virtutea ei. Chiar dacă socoteşte de cuviinţă a ne moraliza… Monden rafinat, cuceritor în această ipostază a combinării manierelor cu aportul prompt al unui intelect saturat de sine, într-o prezenţă stilistică fără cusur, A. Pleşu face astfel, cum îi stă bine, apologia relativismului. Desfăşoară o inteligenţă dansantă, o argumentaţie trasă în piruete graţioase. Ezită a adopta atitudini ferme, a se fixa. Lunecă sofistic pe toate suprafeţele posibile, nu în ultimul rând pe cele ale politichiei. Să-l ascultăm: “Opoziţia nu reuşeşte, la noi, să depăşească faza comentariului şi a gesticulaţiei. Mi se reproşează că am rămas în Guvern. Dar am făcut-o tocmai pentru a nu fi confiscat de bombăneală sterilă şi angelism. Într-un anumit sens, în ţările din est e mai imprudent acum să fii la guvernare decât în opoziţie. Uneori, îmi spun că unii dintre prietenii mei antiguvernamentali au ales soluţia facilă (şi adaug, oarecum răutăcios, că şi înainte de ‘89 tot soluţii facile aleseseră, de tipul «rezistenţei prin cultură»). O sumedenie de protestatari par să fi adoptat modelul Gavroche: dar un Gavroche care nu iese pe baricade decât după ce nu mai trage nimeni. Strigătul celor mai mulţi nu s-a făcut auzit sub dictatură, cum nu se aude strigătul în timpul coşmarului. El se aude abia acum, când apogeul spaimei e depăşit. Unii, e drept, sunt disperaţi în mod autentic. Dar disperarea nu e o formă de opoziţie”. Iată-l aşadar “bombănind” (un termen care-i place), dar nu oricum: tentând o dezvinovăţire abilă, ca şi cum reproşul n-ar fi fost formulat, ca şi cum el însuşi are meritul de a-l surprinde într-un spaţiu eterat al potenţialităţii. Aproape uiţi de oportunismele celui ce-a ţinut morţiş să se lege prin înalte demnităţi de toţi preşedinţii postdecembrişti ai ţării, astfel cum, urmărind un actor de talent într-un spectacol, nu te mai întrebi cum ar fi dacă l-ai întâlni pe stradă.
            F.B.: Prin 1996, Paul Goma observa că după 1989 “cei mai cunoscuţi înjurători sunt… basarabenii: C. Stere, Gheorghe Grigurcu şi autorul acestor rânduri”. La ce se referă?
            Gh. G.: S-ar zice că văzduhul Basarabiei e încărcat de dramatism. E un topos apăsat de injustiţiile istoriei care primesc replica unor fii ai săi, astfel modelaţi moralmente încât să aibă o fibră combativă. Scurta listă a “înjurătorilor” pe care o dă Goma, aş completa-o cu două nume: B.P. Hasdeu, cel în conflict cu instituţiile şi (ca să reiau sintagma gomoasă a lui A. Buzura) “lumea bună” a literaţilor epocii, şi A. E. Baconsky în faza ultimă a activităţii sale, în care s-a regăsit ca un poet şi un eseist relevant, dar şi ca un adversar decis al sistemului comunist. Toţi cei în cauză ne-am înstrăinat însă pe plan civil, fără voia noastră, de meleagul natal care continuă a se afla într-o derivă inclusiv statală, a cărui firească reîntoarcere la patria-mamă se pierde încă într-un orizont de aşteptare nebulos. Dar Basarabia trebuie să redevină românească. “Independenţa” sa croită de Stalin mă tem că nu e decât un artificiu. Şi literatura “moldovenească” e normal să se integreze în literatura română, ca să n-o tratăm cu o condescendenţă mai mult ori mai puţin disimulată (cineva spunea că un scriitor român îl priveşte pe unul basarabean cam aşa cum un scriitor francez îl priveşte pe unul român). Se cade doar ca politicienii dintr-o parte şi de cealaltă a Prutului să treacă peste minorele lor egoisme şi ambiţii de carieră pentru a îngădui unificarea teritoriilor româneşti, aşa cum s-a întâmplat, la căderea zidului Berlinului, cu cele două Germanii.
            F.B.: În timpul scurs de la ultima noastră discuţie − acum, la împlinirea celor 77 de ani − s-a petrecut ceva semnificativ în viaţa lui Gh. Grigurcu, omul-poetul-criticul literar-polemistul, aşa încât să-i fi clintit convingerile, să-i fi zdruncinat prieteniile, să-i fi remodelat proiectele?
            Gh. G.: Nimic de acest gen.


[1] Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru, Ovidiu Pecican, Vorbind. Dialog în trei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004
[2] Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivei Securităţii, Polirom, 2013.
[3] Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian, Polirom, 2010.
[4] Sertarul scriitorului român, Polirom, 2005.




(se va citi corect, în revistă: "În legătură cu raportul dintre Holocaust şi Gulag trebuie să subliniez iarăşi vădita injustiţie pe care au săvârşit-o diriguitorii UE când au stabilit sancţionarea negaţionismului doar pentru primul fenomen.")