miercuri, 2 iulie 2014

Liliana Corobca - instituția cenzurii comuniste



NR. 18, iunie / 2014         ,,Cea mai mare mirare este să fii la cheremul orbilor provizorii.''

 text apărut în revista „Confesiuni”, nr. 18, iunie 2014





De la cenzură la autocenzură, 1949-1977
Marea diversiune

Liliana Corobca, Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. 1, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 398 p.

 
După cum afm din prezentarea de pe coperta a patra, scriitoarea și cercetătoarea Liliana Corobca s-a scut în satul Săseni din raionul Călărași, Basarabia. Stabilită la București de mai mui ani, Liliana este cunoscută mai ales prin romanul Kinderland, care este, după expresia unui alt scriitor român din Basarabia, Emilian Galaicu-Păun: O carte ce poate ţine locul unei ţări nu, nu Patria mamă, ci Kinderland. O poveste pe t de sensibilă din punct de vedere al implicațiilor sociale aceea a copiilor mai mult sau mai puțin abandoni de către părinții plecați la muncă în toate rile, pe atât de reită din punct de vedere literar. Dacă scriitoarea Liliana Corobca ne-a convins de calitatea est-etică a literaturii sale prin decupajul basarabean al dramei sării copiilor în voia soartei, în contextul unei globalizări tot mai vorace, cercetătoarea ne face o surpriză de zile mari, cu două titluri concomitente dedicate cenzurii: Controlul rții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Cartea Româneas, 2014) și Instituția cenzurii comuniste în Ronia (1949-1977), vol. 1, tocmai anunțată, la care ne vom referi în continuare. Cele 106 documente selectate din fondul Comitetul pentru Presă și Tipărituri al Arhivelor Naționale Istorice Centrale au fost structurate în două capitole menite să departajeze structura și atribuțiile instituției de activitatea propriu-zisă a departamentelor cenzurii. Reperele cronologice marchează înființarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor (1949) și desființarea acesteia (1977).
Volumul conține un studiu introductiv amplu, ale cărui principale trăsături sunt de ordin informativ și formativ: 1. contextualizarea politico-instituțională și cultural-mentală a problematicii românești a cenzurii, modelul sovietic (Instituția cenzurii în România... a avut o structură foarte asemănătoare cu Glavlitul sovietic. Chiar și etapele de până la înființarea DGPT sunt aproape identice cu cele din URSS...), asemănările și originalitățile cu/ din lumea comunistă a epocii; 2. trecerea de la cenzură (instituționalizată) la autocenzură.
De la primul până la ultimul document volumul se citește obligatoriu cu creionul în nă și cu teancul de fișe alături. Trebuie spus că nu este o carte pentru publicul larg, ci apăsat pentru istorici și pentru toți specialiștii din domeniile auxiliare ori conexe. Este, desigur, un instrument de lucru obligatoriu pentru analiștii și istoricii literari și un potrivit îndemn la introspecție pentru lumea intelectuală, în general. Pe de altă parte, citind-o, nu ne putem reprima o interogație ce-i privește pe toți aceia care simt nevoia opineze, în diverse împrejurări, despre cenzură și reflexele ei asupra societății ronești, de ieri și, ca urmare a autocenzurii, de azi. Sau ca urmare a cenzurii, autocenzurii, paraliteraturii, cum bine scria Paul Goma în 1972, afndu-se în Ronia și publicând în Germania. (Problema principală a unui scriitor român. Cenzură, autocenzură, para-literatură. Drumul scurt de la adevăr la minciu, Die Zeit”, Hamburg, 29 sept. 1972)
Structura, evoluția și activitatea instituției cenzurii reies dintr-o sumedenie de documente ce se referă la distribuția departamentală, nomenclatoare de funcții, statistici numerice (origine socială, vârs, pregătire profesională, sex, încadrare în partid, origine națională”), scheme de organizare pe regiuni/ raioane, salarizări etc. Dintr-un regulament de stabilirea atribuțiilor angajaților de specialitate din D.G.P.T. (1966) afm care erau „atribuțiile general valabile ale lectorilor, instructorilor, șefilor de serviciu, directorilor și adjuncților acestora, bazate pe principiul muncii colective și al răspunderii personale”. Cele câteva pagini ne edifică asupra rațiunii ideologice a cenzurii: România era o cetate asediată de dușmanul intern și extern. De aceea, trebuia apărată cu orice preț. În care intră inclusiv (sau mai ales!) bătălia pentru apărarea secretului de stat”. Un amplu document din 6 iunie 1966 (6.6.1966!), purnd el însuși ștampila STRICT SECRET”, se intitulează: Unele aspecte privind aplicarea indicațiilor referitoare la aplicarea secretului de stat, reglementat prin HCM nr. 310/1964. Astfel, în funcție de importanța stabilită la vârful puterii, documentele erau inscripționate Strict secret de importanță deosebită”, Strict secret sau Secret”. Este imposibil de stabilit ce putea fie secret în oricare dintre gradații în activitatea editorială sau în producția cinematografică, de exemplu, destinate, prin natura lor, publicului larg, deci cunoașterii fără restricții. Singura rațiune fiind, și de această dată, nevoia de centralizare, de control total, de monopolizare a informațiilor și de instituționalizare a Adevărului. Devin, astfel, secrete metodele prin care regimul încălca drepturile și libertățile ronilor. Acestea erau marile secrete care nu trebuiau să cadă în na dușmanilor. Este lesne de înțeles de ce scriitori care au ales să nu se supună cenzurii și, mai cu seamă, să nu cadă în plasa autocenzurii, au publicat în Occident rți neaprobate de Cenzură, deși ei se aflau în țară, ajungând obiective favorite ale planurilor de suri pentru compromitere și anihilare ale Securității, și au devenit în logica discursului ideologic trădători. Autocenzura a avut urri mai grave decât cenzura, transformându-i pe roni în complici la propria lor îngrădire, la diversiunile și manipurile ideologice. Nu întâmplător, printr-o HCM din martie 1965, DGPT trece sub „îndrumarea directă a MAI, la acea dată condus de Alexandru Drăghici. Cum MAI, cu toate departa- mentele din structură, a exercitat cea mai mare presiune represivă, putem opina, fără rezerve, că Cenzura este/a fost o instituție strategică a statului comunist. Din 1975 capătă o denumire ușor diferită: Comitetul pentru Presă și Tipărituri (CPT), trecând și în subordinea CC al PCR, ceea ce îi subliniază, dacă mai era nevoie, caracterul profund represiv-ideologic. Iosif Ardeleanu (regele cenzurii aproape un sfert de veac) îi raporta direct lui Leonte Răutu (vicepreședinte al Consiliului de Miniștri între 1969-1972), care, potrivit lui Vladimir Tismăneanu, citat de autoarea rții de față, „controlează aproape în mod direct cenzura”. Potrivit fișei redactate de cercetătorii IICCMER, Iosif Ardeleanu (Döme Adler), Ilegalist transilvănean (...), a fost şeful cenzurii (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, 1951-1973). A devenit proverbial pentru obtuzitatea, intoleranţa şi dogmatismul său. Alături de Valter Roman, Nicolae Goldberger, Aurel Mălnăşan şi Wilhelm Einhorn, a fost direct implicat în acţiunea de investigare şi supraveghere a guvernului legal al Ungariei condus de Imre Nagy în timpul «azilului politic» de la Snagov (1956-1958)”.
Desființarea instituției în 1977 este una dintre cele mai abile decizii luate de regimul Ceaușescu. Responsabilizarea redactorilor, șefilor de departamente etc. este o ofertă de doi în unu putere discreționară și privilegii, cu suplimentul iluziei că participau la crearea marii culturi naționale. Liliana Corobca face o sinteză a problematicii cenzurii în câteva rânduri, atrăgându-ne atenția tocmai asupra acestei mari minciuni de partid-și-de-stat care a fost desființarea cenzurii”, supapa oferită intelectualilor, în special scriitorilor, să „reziste prin cultură”: Distrugerea susținută a culturii, a patrimoniului național, reprimarea autorilor din primii ani de instaurare a cenzurii comuniste au contribuit la «modificarea genetică» a noilor generații, cu repercusiuni profunde pentru societățile post-totalitare”. Imaginea instituționalizată a cenzurii va fi întregită cu documentele din volumul al II-lea, aflat în curs de apariție, autoarea devoalându-ne conținutul lui: I. Relația DGPT (CPT) cu alte instituții; II. Direcția Instructaj-Control. Relația Centru-Provincie; III. Cenzorul, personajul principal; cu o postfă dedicată secretului de stat în corelație cu instituția cenzurii.
„Controlul preventiv a încetat în baza unei decizii luate de Plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977, însă CPT a continuat asigure „lectura postapariție a presei cotidiene și periodice apărute în Capitală și în județe, a lucrărilor editoriale tipărite cu viza «bun de tipar» acordată de conducerile editurilor; a continuat să controleze materialele intrate în țară din străinătate, precum și cele destinate exportului”. Până la 29 iunie 1977, CPT a funcționat cu 286 de „cadre de lectură și personal economico-administrativ, dată după care tovarășii au fost redistribuiți în „câmpul muncii”.
Primul volum de documente despre instituția cenzurii din România este o provocare binevenită pentru cercetători. O lectură avizată presupune coroborări și asociații pe multiple planuri cu alte documente, descoperite de fiecare dintre noi, în fondurile arhivistice, determinându-ne să propunem analize integratoare, fie și pe secvențe restrânse cronologic sau foarte specializate ale istoriei recente. Însă, tocmai această apropiere în virtutea trecutului recent, într-o anumită sură trăit de noi îine, generează deseori un sentiment acut al deriziunii, pe fondul unor false (ori absente) dezbateri publice. Suntem prea aproape, în timp istoric, de obiectul studiului, ceea ce nu ne face mai puțin responsabili.
În forma ei instituționalizată, cenzura a fost una profund represivă. În forma dezinstituționalizată, de după 1977 (anul Mișrii pentru drepturile omului Mișcarea Goma, care a perturbat eșalonul superior al Puterii, turând la maxim dispozitivul Securității, anul Grevei minerilor din Valea Jiului care a adăugat un impas major pe creștetul Puterii, după ce în martie același an țară-popor-putere și solul de sub tălpile lor fuseseră zguduite din țâțâni de cutremurul de pământ, anul Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa ‒ deci, să nu uităm contextul!), cenzura-de-după-cenzură devine autocenzură, dobândind o dimensiune totală.
Cezúra cenzură/ autocenzură este chiar o pauză de respirație, un fir cvasitransparent și subțire ce nu reește să delimiteze amploarea ideologică a controlului centralizat de amploarea efectelor la nivel mental și al relațiilor umane, credem, incalculabile. Oamenii nu au ajuns doar la un limbaj dublu (dublugândire, autocenzură, de remarcat fotografia de pe coper, intitulată Spirala duplicității”, autor: Michael Astner), ci la cu un termen à la Goma întrecenzurare. Noua cenzură e mai greu de suportat decât cea din era stalinis!, spune scriitorul în 1972. Soljenițîn avea toată legitimi- tatea să scrie: Organele nu au ncat niciodată pâinea degeaba!, fie și detașate în alte zone ale muncii de pe ogorul propagandei și agitației, după desființarea Cenzurii.
În ciuda faptului că fiecare și-a creat un alibi pentru a trece prin istorie, cenzura/ autocenzura, controlul minților exercitat de partidul unic asupra societății, a fost una dintre activitățile represive ce au mizat pe mascarea, pe cosmetizarea terorii instituite după norme ideologice, printr-o reeducare nonviolentă de ultimă generație. Epoca proceselor staliniste, a detenției și a chinului grotesc, atingând cote neverosimile în multiplicatul experiment de tip Pitești, fusese depășită. Laboratoarele ideologice au făcut un pas, pe t de îelător la prima vedere, pe atât de durabil pe termen lung: cenzură-autocenzură-ideologizarea minții și nivelarea conștiințelor la scară națională (o reeducare unsă cu toate unsorile”). Din această perspectivă, rțile despre cenzură ale Lilianei Corobca sunt mai mult decât necesare pentru oricine își fixează ca obiect de studiu comunismul ronesc. Sunt obligatorii. Avem la îndemână memorialistică, literatură (rezisten sau nu), eseistică, trebuie să insism t mai mult asupra documentelor fondatoareși, mai ales, strict secrete ale regimului.
De aceea, fraza finală a utilului studiu introductiv semnat de Liliana Corobca este, în egală sură, o concluzie tris, un avertisment și un îndemn la seriozitate:
În încheiere, vom afirma doar , după desființarea regimurilor comuniste, a început o nouă etapă în istoria cenzurii care, pe de o parte, a mtenit tradiții și atribuții ale fostului regim, iar, pe de altă parte, a adoptat noi structuri cenzoriale specifice regimurilor democratice”.