revista "CONFESIUNI", iunie 2013: PARADIGME
BASARABENE
Flori Bălănescu
Literatură – adevăr istoric
şi ficţiune
„În documentul istoric
figura de stil înlocuieşte adevărul,
ca să nu zic că ascunde
minciuna.
Să ne amintim cel puţin
comunicatele Sovinformbiuro-ului.
Sau buletinele informative
ale televiziunii naţionale...”
Aureliu Busuioc, Hronicul Găinarilor
– ivit lumii de către domnia mea Aureliu Busuioc, grămătic, ediţie
definitivă cu o postfaţă de Andrei Ţurcanu, Editura Cartier, Chişinău, 2012
Aureliu Busuioc (1928-2012) a traversat secolul al XX-lea şi a intrat cum
se cuvine în următorul, suficient cât să realizeze mai bine distanţele şi incompatibilităţile
dintre cele două lumi ideologice, ale căror ziduri de apărare au fost
aruncate-n aer, măcar la nivel formal, când ceasul istoric ticăia de zor
anunţând explozia „revoluţiilor” de sfârşit de veac.
Inteligenţa neastâmpărată, umorul şi (auto)ironia sunt condimentele de bază
ale scriiturii lui Aureliu Busuioc. Ajuns la ultima pagină, cititorul trăieşte
regretul că grămăticul n-a consemnat
măcar istoria unui oraş de mâna a doua, aşa încât cronica să fie mai voluminoasă...
Deşi, vom vedea, ce e puţin nu-i de
ajuns, iar ce e mult strică, după cum spune o vorbă anonimă şi înţeleaptă.
Cartea narează istoria unui descălecător imaginar (Panteleu Avădanei) şi a
unui cătun (Găinari) ipotetic. Adevăratul reper de fixare este unul cronologic:
1812, anul „atestării” istorice a Găinarilor. Numită incorect, dar denumirea a
intrat în uz: Basarabia, Moldova de Răsărit a fost ruptă din coasta Ţării Moldovei
istorice de către Imperiul Ţarist la 1812. Găinăriei cu ştaif imperial, ce-avea
să provoace mari suferinţe omeneşti, perturbări politice, militare şi
diplomatice, îi urmează o găinărie în toată regula ce va determina roirea hoţului şi întemeierea cătunului
Găinari, „o aşezare anapoda cu vreo cinci-şase bordeie, dintre care numai două
mai puţin bicisnice”. Sătui de batjocura de a fi tâlhăriţi în propriile curţi, gospodarii
din Roşcoveţi au descins în ograda lui Panteleu Avădanei şi au dezgropat rămăşiţele
a nu mai puţin de 300 de găini. Panteleu a fost aproape omorât în bătaie şi nu
a scăpat cu viaţă de la spânzurătoare decât datorită înţelepciunii unui bătrân.
Cum la caz-de-necaz, „strigaţi la oaste”, roşcoveţenii „preferau să-şi ascundă
iubirea de pace prin hăţişurile pădurilor din împrejurimi”, nu i-a fost greu
bătrânului să-i convingă că ruşinea izgonirii din sat e mai grea decât moartea.
Abia târându-se, bătut şi uns cu dohot (păcură), Panteleu a căzut sub o râpă (precum săgeata lui Ştefan cel Mare
cu 350 de ani înainte), unde l-a descoperit în nesimţire nu mai puţin marginala
Parascheva. Ctitorul Panteleu s-a prăbuşit în locul viitorului bordei
întemeietor, iar noi putem „citi pentru prima oară o relatare veridică, aproape
un reportaj despre felul şi împrejurările în care a luat naştere o veche
aşezare umană. E vorba de ceva unic în literatura istorică mondială!”
Erudiţia, flerul şi talentul se întâlnesc fericit pe fondul unei evidente
sensibilităţi la istorie a romancierului. Apelând la armele neconvenţionale ale
literaturii, Aureliu Busuioc pare să deconstruiască miturile, legendele şi
protocronismele românilor, însă romanul lui nu se opreşte pe Prut. Şi nici pe
Nistru sau pe Tisa. Încă de la început, ne avertizează: „ameţit de pe băncile
şcolii de rigidul Ureche şi îmbrobodit de romanticul Neculce cu ale lui «O samă...»,
cititorul mai săritor la paiul vecinului decât la bârna proprie poate găsi în
lucrarea de faţă unele momente de pastişă sau chiar de plagiat! Mă grăbesc să-i
sting nobila indignare de la bun început: totul e făcut cu bună ştiinţă,
mobilul acestei riscante întreprinderi nu a fost altul decât acela de a da, în
lipsa unor cronici latine sau slavone, oarecare virtuală patină sărăcuţei
relatări prezente. Altfel cum s-ar putea înţelege şi chiar aproba – în veacul
nostru împănat cu compasiune, umanism şi vegheat de o justiţie echidistantă –
unele scene demne mai degrabă de un Far West decât de centrul Europei?!...”.
Dacă s-a demonstrat ştiinţific că „dintr-o zeiţă inventată nu se putea naşte
un bărbat în toată firea!”, atunci care puteau fi şansele unui cătun întemeiat
dintr-un hoţ (de găini) şi o vrăjitoare-curvă? Din asemenea indivizi, fără
tradiţie, fără istorie, nu puteau ieşi decât alţi găinari, urmaşii lor ajungând – din marginali, leneşi, hoţi,
puşcăriaşi, încârdăşiţi cu criminali – reprezentanţi oficiali ai regimului
comunist. Lăsaţi ficţiunile, parcă ne spune Busuioc, ancoraţi-vă în realitate.
Nici romanul nu mai este ce-a fost, poate că nici nu trebuia să mai fie. Cine
ştie? Ne punem întrebări odată cu scriitorul, pe măsură ce îl citim: „Departe
de mine gândul să condamn stilul prozei contemporane, nicio literatură nu poate
progresa fără mişcare înainte, atâta doar că în perioada de coagulare şi
sedimentare a suspensiei din care se naşte orice curent sau direcţie se mai şi
exagerează (sau ni se pare nouă, celor mai rămaşi de timp, că ar fi aşa!).
Salut din plin implicarea străzii, adică a vulgului, în procesul literar,
democratizarea scriiturii, evitarea categorică a făţărniciei, de dragul,
chipurile, protejării moralei”.
Cronologie, istorie, context, morală... De la 1812 a început o realitate hâdă pentru
românii dintre Prut şi Nistru. De atunci, pământenii se tot uită pe cer şi
murmură vin ai noştri, pleac-ai noştri.
Povestea lui Panteleu şi-a Paraschevei se constituie într-unul din sâmburii
adevărului mascat în ficţiune. Prin acest roman Busuioc este mai aproape de
avatarurile istoriei decât de literatura de dragul literaturii. Hronicul său ne poartă cu metodă de
virtuoz nu doar prin istoria ultimilor 200 de ani, ci, mai ales, prin
transformările de mentalitate socială, politică şi culturală. Îşi dovedeşte nu
doar preocuparea aplicată pe această problematică, dar şi o ironic-responsabilă
aderenţă la prezent: „(...) hronicul de faţă: e rodul iubirii faţă de adevărul
istoric, atât de preţuit de conducătorii lumii noastre de azi! (...) consumul
excesiv de alcool dăunează grav sănătăţii. (Ca şi, de altfel, consumul exagerat
de castraveţi sau spanac.)”. În ciuda umorului, ironiei, parodiei şi
parabolelor, Aureliu Busuioc pune în faţa noastră mai multe şi grave probleme
decât un text jurnalistic sau eseistic.
Cum nu suportă „beletrizarea” mărturiilor şi a documentelor, Busuioc ne
aminteşte o mulţime de clişee ideologice, unele preluate de o parte a opiniei
comune drept adevăruri imuabile. De exemplu, un presupus comunicat (dar fidel
atmosferei şi evenimentelor epocii) din ziua de 28 iunie 1940, când „Carol al
II-lea a cedat Basarabia bolşevicilor! Bucureştiul ne-a trădat!”: „Aici postul
de radio Tiraspol! Aici postul de radio Tiraspol! Fraţi basarabeni, iată că se
împlineşte visul vostru al tuturor: regimul criminal, burghezo-moşieresc al
României întoarce marelui stat sovietic Basarabia, răpită de la patria
sovietică în 1918...”. Rolul diversiunii este exploatat la maximum în roman.
Busuioc nu iartă nici prejudecăţile autonegatoare sau antiromâneşti: leneşi,
inculţi, suficienţi, mândri, „servili, gata de orice compromisuri”. Explicaţia?
Hibridul daco-roman a fost bun, reuşit, dar nu poţi hibridiza la nesfârşit,
având ca bază un hibrid! Însă nici teoria rasială a purităţii nu este
sănătoasă, doar s-a dovedit, prin experimentele comunist şi nazist. Şi-atunci,
care-i soluţia? Există o soluţie de a creşte şi a te maturiza dintr-un „neam de
mâna a doua” (ce trăieşte într-o „lume a treia”), fără vreo legătură cu rasa
ori cu genetica: exersarea libertăţii de a gândi singur şi lupta împotriva
„lenei de a gândi”. Bătut şi aproape omorât, gonit din Roşcoveţi, găinarul Panteleu s-a dovedit a avea o
genă mai puternică decât gospodarii prădaţi. Peste timp, urmaşul lui, un
puşcăriaş penal, şi-a răzbunat înaintaşul întemeietor de sat fără soartă. Piotr
Panteleevici ajunge şef peste satul Roşcoveţi şi sătenii nu se împotrivesc,
obişnuiţi (conform „tradiţiei istorice”) să fie câştigaţi şi pierduţi (de
fraţii români) ca la jocul de „alba-neagra”. Aureliu Busuioc deţine o bună
cunoaştere a atmosferei şi istoriei româneşti de dincoace de Prut. Ne plimbă chiar
prin Bucureşti, la Gara de Nord, pe la Podul Chibrit, într-o călătorie
fascinantă cu personaje pitoreşti de dinainte de Primul Război. O mare
capacitate de schimbare a registrului contextual-istoric, cultural şi
lingvistic îşi pune amprenta pe ţesătura textului. Decupajele „Roşcoveţi” şi
„Găinari” sunt simptomatice pentru ce s-a întâmplat cu întreaga istorie a
românilor basarabeni: nu este de ajuns să împingi cu piciorul gunoiul din
curtea ta, trebuie să ai grijă ca el să nu se strecoare înapoi pe sub poartă.
Când agentul sanitar Tudor a exclamat „Trăiască Piotr Panteleevici! Trăiască
tovarăşul Stalin!”, unul dintre roşcoveţeni – nu întâmplător un bătrân din sat
– a şoptit către vecin: „Azi pe Stalin şi pe găinarul ăsta, dar mâine pe
cine-ar’ să-l mai pupe-n cur?”. Pilduitoare scenă: „Vecinul se făcu că nu
aude.” S-a făcut că plouă! Ce nu auzi
nu te poate afecta mai târziu! Dar nici bătrânul nu a fost capabil de mai mult
decât o şoaptă. Busuioc dă o palmă amară defetismului ancestral, întrebându-se
care ar fi fost soarta sătenilor din Roşcoveţi (a se citi: Basarabia, a se
citi: România) dacă aceştia nu s-ar fi dat fără crâcnire pe mâna unui ocnaş.
S-ar putea spune: excesul de conformism dăunează grav... coloanei vertebrale a
naţiunii.
„Vom aştepta timpul să se întoarcă îndărăt, conform prezicerilor lui
Hawking, şi vom examina atent cadrele ce ne vor arăta unde, când şi de ce am
greşit...”.
Şi-o fi pus Aureliu Busuioc personajele să fure găini şi oi, să
preacurvească, de amorul artei, dar nu ne păcăleşte şi ne spune el însuşi că nu
are de gând. Scriitorul este om ca şi noi. Are o durere: comunismul. Cu tot ce
a decurs din funcţionarea lui timp de jumătate de secol în Basarabia. Pe lipsa
de legitimitate, pe fals, pe abuz, pe asasinat, cu limba de lemn propaganda
sovietică a construit mitul „naţiunii moldoveneşti”. „Şi atunci ai încercat să
uiţi cele citite, privite şi ascultate, dar un mare semn de întrebare tot ţi-a
rămas în cap: ce se va întâmpla cu urmaşii noştri, dacă, bineînţeles, vor fi
mai proşti ca noi, când se va scoate de la naftalină (sunt mulţi cei ce ling
coşurile de gunoi ale istoriei, o fac şi în zilele noastre!) această mitologie
şi o vor intregra în... istoria integrată? (...) Inventează o naţiune,
inventează-i o limbă, inventează-i «conştiinţa unităţii istorice» cu eschimoşii,
uzbecii şi, fireşte, cu ruşii, şi serveşte-i oricărui viitor drept proprietate
a ta orice bucată de pământ, ruptă de la oricine, de preferinţă de la vecini.
Şi atunci, desigur, «hoardele româneşti» nu vor mai intra în casa lor, ci vor
«da năvală» în inima imperiului”.
Pseudohronicul lui Aureliu Busuioc are toate şansele să devină un îndreptar
istoric şi moral. Dovadă că literatura are un mare potenţial de pedagogie
naţională în vremuri de restrişte (ca să mă exprim în ton cu grămăticul). Asupra calităţilor estetice
se vor fi pronunţat, şi sper că o vor mai face, literaţii (postfaţa lui Andrei
Ţurcanu stă mărturie). Deocamdată, să citim şi să dăm o şansă „revelaţiilor” de
lectură pentru a deveni gânduri aşezate. Iar atunci când râdem – Aureliu
Busuioc are acest fantastic talent, de a ne face să râdem –, să ştim: acela nu
este râsul nostru! Pentru că vigoarea talentului creşte la Aureliu Busuioc dintr-o
conştiinţă traumatizată de „mitologia viitorului” – comunismul, dintr-o
responsabilitate legitimă faţă de ai lui.
