joi, 15 decembrie 2016

a fi bucovinean...

A fi bucovinean, să plângi când auzi de Bucovina

Ştefan Ungurean, Mircea Ivănoiu, Oameni prin vremuri. Bucovineni în secolul XX, 2 vol., Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2015, 462 p.+458 p.

Cele peste 900 de pagini ale volumelor de faţă alcătuiesc un rezultat fericit, specific demersurilor de recuperare a istoriei orale, am putea spune, o „monografie” bucovineană povestită la temperatura amintirilor şi a istoriei. Între o prefață analitică (Ștefan Ungurean, Bucovina – spiritul occidental în spaţiul românesc; o perspectivă sociologică, vol. 1) și o postfață metodologico-afectivă (Mircea Ivănoiu, „Izgonirea din rai” reflectată de oglinda istoriei orale, vol. 2), putem citi 43 de interviuri ample, realizate de o echipă de tinere (Anca Moraru, Bianca Trif, Andreea Vântu, Mihaela Anghel, Valentina Preotu, Ana Sandu, Miruna Szilvasy, Anca Soare, Olivia Moldovan), alături de cei doi coordonatori-autori. Sub un titlu literar şi un subtitlu generos, interviurile povestesc viaţa bucovinenilor uniţi în 1918 cu ţara de origine, România, rupţi în iunie 1940 şi aruncaţi nu doar într-o altă lume (comunistă), ci, de atunci, într-un vis al revenirii, căruia, mulţi dintre ei i-au devenit captivi.
Prefaţa constituie un studiu introductiv necesar unui atare efort recuperator, fiind echilibrat şi bine informat asupra dinamiciii mentalităţii şi practicilor sociale şi culturale în interiorul grupului etnic românesc (bucovinean), dar şi în raport cu instituţiile oficiale şi cu celelalte comunităţi etnice, începând cu regimul stăpânirii austriece.
Atât bucovinenii, dar mai ales basarabenii se vor refugia masiv în România micșorată, în iunie 1940 și la începutul anului 1944, pe măsură ce Armata Roșie împingea frontul spre vest. Simt nevoia să fac această apropiere între cele două provincii românești, pentru a configura mai amplu trăsăturile unui tablou istoric din care cele două fac parte. Cu atât mai mult, cu cât Mircea Ivănoiu confesează în postfață că „ideea de start a fost aceea de a pregăti două pachete de interviuri paralele, unul pentru refugiații bucovineni și altul pentru refugiații basarabeni, dar puterile și rezervele de timp ale echipei au fost insuficiente pentru a dezvolta proiectul și pe direcția Basarabiei”.
Având ca puncte comune apartenența la același spațiu originar geoistoric, uniți prin limbă și tradiții, bucovinenii și basarabenii (îi numesc astfel pentru a sublinia o evoluție antropoistorică, dar și o consecvență aparte) au avut de suportat diferențe cultural-politice și traumatice, în funcție de stăpânirea sub care i-au aruncat deciziile diplomatico-militare de forță: primii, începând din 1774, în Imperiul Austriac (numit astfel din 1804), cei din urmă, din 1812, în Imperiul Țarist. Un alt numitor comun îl constituie unirea cu țara, în 1918, rămânând „uniți” și prin dezastrul politic, diplomatic și uman de după 28 iunie 1940. Românii basarabeni (inclusiv cei din județele sudice, cărora le datorăm, în realitate istorică, denominațiunea Basarabia/ basarabeni, aflate azi, ca și Bucovina de Nord sau Ținutul Herței, în componența Ucrainei, moștenitoare a Uniunii Sovietice) au avut parte de o deznaționalizare violentă, în comparație cu Bucovina sub austrieci. Studiul semnat de Ştefan Ungurean este binevenit și relevant în această speță delicată. Deznaționalizarea – autorul folosește termenul specios dezidentificare – operată de autoritățile imperiale de la Viena (de exemplu, prin „blocarea formării de profesori în limba română” și obligativitatea învățării limbii germane) s-a produs deodată cu forme de educare și culturalizare inerente mediului cosmopolit și calificat superior din întregul Imperiu, generând în timp nu doar modificări benefice comportamentale și de mentalitate, complementare, totuși, păstrării limbii materne în comunitățile compacte și în familie. În Basarabia, lucrurile au stat sensibil diferit, datorită viziunii țariste, ulterior sovietice, asupra stăpânirii popoarelor. Intrați și ei în malaxorul ideologic țaristo-sovietic, bucovinenii vor avea o altă formație, susține autorul prefeței, pe care au păstrat-o până în zilele noastre: „tocmai calitatea educației a mărit conștiința distinctivității bucovinenilor în raport cu moldovenii. Românii bucovineni se distingeau etnic și lingvistic de ucraineni, dar se distingeau în plan mental, cultural și civic de moldoveni”. Nu știm dacă autorul se referă strict la moldovenii din dreapta Prutului sau la cei din stânga (basarabeni), însă, distincția rămâne, oricum, valabilă. În fine, un alt punct comun, pe care și bucovinenii, și basarabenii îl datorează celei mai înaintate ideologii din toate timpurile, este „repatrierea” cetățenilor sovietici începând din toamna anului 1944, conform art. 5 al Convenției de Armistițiu. Vânarea lor pe teritoriul României, pentru a fi „repatriați” direct în Siberia sau în Kazahstan, a durat câțiva ani, majoritatea celor care au reușit să rămână fiind deportați în Bărăgan, unii ajungând în închisorile politice. Soarta bucovinenilor și basarabenilor a fost comună în multe momente istorice, mai ales în comunism. 

Postfaţa ne introduce în bucătăria demersului: semnificaţia domeniului, istoricul ideii (cele două volume sunt rezultatul unei cercetări în urma parteneriatului dintre Indiana University, Bloomington şi Universitatea „Transilvania” din Brașov, cu sprijinul Fundației ASPERA ProEdu Brașov, derulat între anii 2001-2003), managementul cercetării de istorie orală, pedagogie socială. În încheiere, Mircea Ivănoiu face și o impresionantă declarație subiectivă despre legăturile sale intime cu tema bucovineană, ceea ce nu distonează cu scopul demersului, dimpotrivă: „Până la urmă, după ascultarea zecilor de ore de înregistrare, ideea obiectivității cu orice preț este puternic subminată. Lucrarea este evident o relatare și o scriere subiectivă atunci când citești unul sau altul dintre texte. Șansa la obiectivitate a cărții rezidă în lectura integrală a ei. Potențată de talentul povestitorilor, subiectivitatea transmite umanitate și autenticitate relatării, transmite o substanță care asigură liantul social al comunității în cauză, transmite credibilitate cuceritoare, care este consonantă cu cercetarea istorică recentă”.
Proiectul de istorie orală coordonat de Ştefan Ungurean şi Mircea Ivănoiu este unul impresionant, atât sub aspectul conținutului celor peste 40 de interviuri, cât și ca volum editorial. Este o muncă de folos comunității istorice şi sociologice, precum și tuturor celor care vor să întrețină memoria unor timpuri nu foarte depărtate de prezent. Rostul pedagogic extins al unei astfel de lucrări este evident, iar încărcătura emoțională transmisă are o funcție disipativă.
În privința interviurilor, câte povești de viață atâtea istorii, piese din tabloul cu un număr infinit de lumini, umbre, nuanțe puse în evidență sau estompate în funcție de adevărurile fiecăruia dintre martori. Din toate aceste holograme vii, mărturisitoare, din corul vocilor istovite ori regenerate de moștenirea directă/ indirectă se țese un suport verosimil, remarcabil pentru înțelegerea trecutului și evitarea capcanelor prezentului, un organism autoimun, pe care îl numim, îndeobște: Istorie.  

(text apărut în revista „Confesiuni”, nr. 37/ 2016; dintr-o eroare a redacției, a apărut abia în decembrie, deși a fost trimis spre publicare în rubrica „Paradigme basarabene” în luna martie; încurcătura este explicabilă în contextul trecerii revistei, la începutul anului, de la o frecvență lunară la una trimestrială.)


luni, 12 decembrie 2016

prizonieri în visul de semitrezie al nației

istoria zilei în câteva puncte

1. Viitorul îl hotărăsc deopotrivă cei care votează și cei cărora le este mai aproape lenea minții și-a trupului, cei care nu votează. Să repetăm ca papagalii că viitorul ni-l hotărăsc bătrânii (nici măcar nu este adevărat, nu toți votanții PSD sunt în vârstă!, așa cum nu toți votanții celorlalți sunt tineri!) înseamnă să acceptăm că într-o societate contează numai o anumită parte a ei. Cine votează și reacționează mereu în scheme nu e cu nimic deasupra celui care ieri a preferat să stea în fața televizorului, să se dea cu schiurile, să se rupă-n figuri prin cluburi etc.
2. Cei care ne tot „amenință” cu plecarea din România – ca și când ar fi vreun titlu de glorie! – din cauza, chipurile, celor care au votat „prost” (pentru că, nu-i așa, sunt „proști”, proștii țării, ăia care-i trag de 27 de ani în jos pe deștepții țării etc.) sau n-au votat deloc nu le sunt cu nimic superiori acestora. Moralmente vorbind. Altfel, fiecare suntem așa cum se poate constata la o analiză mai atentă /sic/. Adică, noi, comunitate națională, noi, cetățeni români, n-am fost capabili să fim liberi atâta amar de vreme, dar dăm fuga la occidentali, că ei au primit democrația de-a gata, au primit un sistem funcțional nou și frumos ambalat, pe care-l întrețin marțienii, în timp ce occidentalii o duc bine și nici la bască nu-i doare... Pentru Libertate se luptă, individual, în fiecare zi. Și cea mai grea luptă e cea cu sine. Lucrezi asupra ta, în primul rând, în fiecare zi, ca să rămâi liber și să te comporți ca atare. O suna a platitudine, dar asta e.
3. Aud tineri plini de ei, care-au învățat limba de lemn afaceristă pe te miri unde, care spun că generația lor va schimba România. Nu, mulțumesc. Într-un conglomerat corporatist? Care spun că ei sunt bătăioși, că au ieșit în stradă. Pe bune? După accidentul nefericit de la „Colectiv”? Generația noastră (adică a părinților acestor tineri „bătăioși”) a ieșit cu miile și zecile de mii în stradă strigând „Jos comunismul” „Jos Iliescu!” „Jos cenzura!”. Într-o vreme în care nu ne făcuse nimeni educație democratică, eram născuți și crescuți în comunism de părinți conformi ideologic, unii mai speriați decât alții, poate, unii mai săraci decât alții, sigur, dar ne-am câștigat singuri discernământul, ne-am câștigat singuri libertatea-de-sine. Am făcut marile demonstrații din ianuarie, februarie 1990, Piața Universității, mineriadele, eram tineri și voiam să scăpăm de comunism, în vreme ce societatea se afunda confortabil în visul de semitrezie din somnul minții comuniste. Nimic nu este mai înșelător decât un vis de semitrezie pe care vrei să îl prelungești la nesfârșit, că-i plăcut și călduț și, mai ales, te ajută să evadezi din realitate. Lupta tinerilor de azi trebuia să fie aceeași. Din nefericire, ei nu ni se alătură pentru a înmulți rândurile ca să ne scuturăm de mentalitatea reeducată în care ne afundăm. Pentru că ei vor musai, acum, acum, acum, pe loc și fără drept de apel: condiții bune de trai, casă, mașină scumpă, slujbă plătită „ca afară”. Cam asta îi interesează pe ei și cam același lucru întreaga românime. Atâta vreme cât vom „lupta” numai pentru stomac și pentru acumulare materială (trăiască materialismul dialectic!) nu vom fi liberi. Vom continua să plasăm vina pe umerii bătrânilor de la țară (repet: nu toți sunt bătrâni și nu doar din mediul rural). Și, așa cum scria Felix Nicolau într-un comentariu: noi chiar citeam pe rupte, vedeam filme artistice în neștire, discutam între noi până la oboseală, nu despre ultimul telefon performant ci despre ce se întâmplă în țară, despre ce se alege de noi. Cultura înseamnă libertate.
4. Nu în (pen)ultimul rând, chestiunea „victoriei”. Nu se putea formula mai bine și mai artistic decât a făcut-o Cristian Fulaș în dimineața asta:
Senzația că învinșii nu sunt de tot învinși iar câștigătorii nu sunt mai deloc câștigători e una oarecum hazlie.
Haide, unii au dovedit că pot face din tastaturi bici, ceilalți au tot timpul să facă din bici alt rahat, poate și mai mare decât cel dinainte.
În realitate cine, ce, cum și cât a câștigat în ultimii aproape 27 de ani? Țăranii, talpa țării, „prostimea”? Cumva muncitorii frustrați de prin toate cotloanele țării? Cumva intelectualii cei mulți și fără nume răsunător? Cumva cercetarea românească din toate domeniile? Cumva: Învățământul, Cultura, Sănătatea, Infrastructura? Cine, cum, cât? Să tragem linie, să vedem ce iese. Poate afaceriștii și corupții transpartinici? Poate marcanții membri de partid, care se înjură pentru distracția votanților și se pupă în culise?
5. Așa ajung la acest provizoriu ultim punct: USR.
Cum scriam aseară pe facebook: Tragedia noastră națională e că USR a luat voturi de la PNL (care a ajuns o rușine de partid) și de la câțiva indeciși, nu de la PSD! Avem o problemă grea, pe care o ascundem în discursuri lemnoase și în așa-zise analize, ne comportăm ca o democrație în care sunt ȘI probleme. În realitate, suntem o democrație de formă, cu un fond mental sclerozat de reeducarea comunistă.
Am ajuns să îl felicităm pe penalul Dragnea pentru capacitatea lui de om politic. Am ajuns să premiem minciuna, șiretenia, viclenia, să le considerăm valori.
Asta ce ne spune? Păi, să recitim ce am zis mai sus...
Tot aseară, scriam, tot pe facebook:
Așa, și? Iar avem un popor de „proști”, iar noi cei care ne dăm cu părerea pe-aci suntem spuma intelighenției? Ce au făcut intelectualii (ăia care contează ca imagine publică), ce au făcut elitele culturale în acești aproape 27 de ani? Au jucat alba-neagra cu Puterea, au făcut compromisuri zâmbind și argumentându-și artistic adeziunile, i-au pus mereu pe oamenii care se uitau cu nădejde în ochii lor să aleagă „răul cel mic”. N-au vrut niciodată să rupă pisica-n două, să aleagă grâul de neghină! Nu! Pentru că și-ar fi tăiat craca de sub ei, ar fi pierdut privilegiile, ȘI-AR FI NEGAT TOT TRECUTUL! Or, ce-ar mai însemna ei, simbolic vorbind, fără trecutul lor cosmetizat? Un trecut conform ideologic, un trecut pe burtă ș.a.m.d.
De-a lungul timpului, unii „prieteni” virtuali (se/ mă) întrebau care-i legătura dintre o afirmație și alta... Nu e? Păi, să ne deschidem sertărașele din creier, să le lăsăm să se aerisească, să circule informația din unul în altul. Să lăsăm libertatea interioară să se-nfiripe.
Revenind la USR (cu care eu am votat ieri). Aștept liniștită să confirme că este forța „salvatoare” a nației, că nu se va dispersa în parlament, fie în „independenți”, fie la PNL sau cine știe pe unde. Că nu va lua rapid culoarea corupției mentale conducătoare în România. Și, ca o nuanță, ca o „pată de culoare”: Clotilde să încerce să mai țină gura închisă când o năvălesc panseurile (comparația dintre alegerile de pe vremea lui Ceaușescu și cele de ieri este... anecdotică, arătând cât de afaceristă e ea în toate, inclusiv în discursurile de adolescentă rebelă și mânioasă care nu pricepe mai nimic din istorie.).
Nu, să nu iubim nicicând oamenii politici, să nu le facem declarații, nici chip cioplit în timpul vieții. Este primul pas spre pierderea libertății (pentru cei care au apucat să o cunoască).
7 iunie 2022: nu, USR nu a confirmat, dimpotrivă, dimpotrivă, dimpotrivă. Supărarea de fond a acestor însemnări rămâne intactă. Se pare că suntem fără scăpare. Ne-am afundat de tot, reeducarea ne-a trecut de creștet. Facem „mumos”, facem „ca afară”, orice ar însemna asta. Și „facem”, pentru că nu ne cunoaștem pe dinăuntru. Ba nu, ne știm bine pe dinăuntru, dar ne temem să acceptăm ce și cum suntem. Pentru că de ce? Pentru că de sute de ani suntem înnebuniți după forme (fără fond), după sclipiciuri, fie că-s paiete-pentru fete, fie că-s intelectualitățuri fine ca pentru băieții care se cred vârfuri. Vârfuri de crengi, fără trunchi (coloană), fără rădăcini. Ne pute originea noastră, ne induce, așa, un sentiment de provincie prăfuită și fără orizont. Suntem proștii-care se cred deștepți ai Europei. Tocmai s-a terminat Bookfest. După doi ani de pandemie, de pauză de târguri de carte, m-aș fi așteptat la o regenerare a sentimentului umilității, pe care-l practică spiritele libere. Da de unde... am constatat că am rămas aceeași cultură meschină, incapabilă să se ridice în cele două picioare ale rectitudinii (morale), în poziția Homo erectus. Mai nou, traducătorii ălora „mari”, aflați pe lista scurtă a nobelizabililor /sic/, îi abordează pe scriitorii pe care îi taxează „mici” pentru a-i amenința, nici măcar subtil, să o lase mai moale, că se știe cine trebuie să iasă-n bobi. O mentalitate mai comunist-securistă, mai reeducată, de atât e greu de depășit. Cum să devii „mare cultură” pompând toate resursele, de orice fel, în maximum doi-trei indivizi. Îmi amintește teribil treaba asta de cum trăgeau sfori doi-trei scriitori înainte de 1989 pentru a-și împlini visul de aur al Nobelului. Nu îi băga nici dracu în seamă pe-afară, dar ei aici se credeau geniali (și erau susținuți de găști de breaslă, dar și de Partid, și de Securitate). Și, pentru a-și atinge visul, dădeau în alții, pe care-i percepeau ca fiind Pericolul. Cel mai însemnat pericol pentru ei a fost Goma. Acum ce s-a schimbat? Partidul are mai multe capete! Dar Securitatea? Cu găștile cum stăm? Acum „pericolul” are și el mai multe capete - de ambele sexe - și este mai consistent. Spre deosebire de anii 1970-1980, când marele scriitor român alb n-avea curaj (n-avea sânge în instalație) să publice afară (dar nici afară nu se accepta chiar orice literatură „textilistă”), ca să nu fie acuzat de „trădare”, ca fraierul de Goma (căruia i-au dat la cap colegii lui scriitorii, criticii, editorii), și să-și piardă privilegiile interne, în zilele noastre au fost traduși cu succes și alți scriitori români, nu doar icoanele nației. Scriitorul scrie dacă are ce. Dacă nu poate altfel. Nu cu gândul la Nobel. Nu chinuit de frustrări că mai există și alții pe lume.

duminică, 23 octombrie 2016

Noua celulă de bază a societății: unitatea de cuplare

Învățământul românesc și Constituția Statelor Europene Cuplate

acest text este mai mult un pamflet, orice asemănare etc. etc. etc.

Un gând de duminică (nedusă la biserică, și fac mențiunea asta ca să-și muncească fixațiile teroriștii ideilor de ambe tabere).
Dacă Școala și-ar face treaba, dacă ar încerca să-și respecte menirea, inclusiv la orele de religie, care-ar trebui să fie de cultură a religiilor, lumea ar fi un loc mai tolerant. Mă oarecum distrează și mă enervează cei care dau cu parul în capul ideii de cultură religioasă în școală. De unde mai exact să înceapă „efortul de culturalizare”? Să înceapă fără fundamentele diverselor culturi naționale, regionale, transregionale? Să îi învățăm pe copiii noștri direct ideologia corectitudinii politice? Atunci, să îi reeducăm din fașă, oricum, ăsta e trendul, pardon, tendinţa, mersul, viitorul. Aş face pariu că toți fanaticii antireligie se duc cu drag la nunți-botezuri!?, atunci nu li se mai umflă tărâţa ideologică împotriva vreunui Dumnezeu. Acolo e vorba de anturaj: familie, prieteni, tradiţii – pfuai! (huo, familia! trăiască-cuplul! jos fundamentaliştii heterosexuali! trăiască fundamentaliştii homosexuali! etc. etc.) (luați de valul revoluționar, adepții fără rezerve ai Președintelui n-au observat că statutul nu-i permite să-și eticheteze 3 milioane de cetățeni drept „fundamentaliști”! bașca, dovezile! unde-s dovezile papașa? i-ai căutat mata pe toți? heterosexuali „dovediți”, familiști „convinși” – și cu amanta/ amantul zece, care-i și întrece! – s-au găsit să-și umfle vena împotriva „fundamentaliștilor”, fără să observe cât de teroriști deveniseră ei înșiși, și cum făceau pe voia unui scenariu orchestrat de consilierii președintelui... niște mici copii, niște pioni acolo și ei, dar bine plătiți, spre deosebire de noi, „majoritarii”, cărora ne crește tensiunea pe gratis! estimp, „minoritarii” stau la umbră și fac pe victimele, în ciuda unei întregi mașinării propagandistice care le susține drepturile; poziția și sexul partenerului în actul sexual au devenit adevărate arme de luptă politică!)
(alți atoatecunoscători scuipă împotriva heterosexualilor familiști, pe care-i consideră inculți, pentru că au rămas captivi „poziției misionarului”; m-am întrebat dacă ăsta o fi vreun argument pro-cuplu/ anti-familie, adică un criteriu, așa, unisex de dat în capul fraierilor! atoatecunoscătorii ăștia sunt, în realitate inculți, așa, pur și simplu, și aici e o discuție istorico-antropo-culturală nesfârșită... în unii vorbesc frustrări profunde, altfel nu mai pricepi ce-i mână-n lupta de idei/ pe care nu le au, doar le împrumută fără să le înțeleagă)
În timp ce lumea de toate felurile se defulează cu aplomb, la școală e dezastru, iar „marile bătălii” se dau la televizor şi pe facebook. Mai an, cucoana Pralong, consilieră prezidențială europenizată la max, speriată foarte de perspectiva predării religiei în școală, se întreba afectată: „Vrem o naţie de oameni liberi care gîndesc independent, sînt autonomi, creativi şi întreprinzători, sau, dimpotrivă, vrem oameni docili, adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici, pe care să-i putem controla?” Păi, cine Necuratul predispune la obediență, timorare, slugărnicie, control mai mult decât Sistemul școlar actual, calchiat după cel Politic? Cine a făcut asta cu mai trainice rezultate decât comunismul, din care au ieșit triumfători „formatorii” noștri de „opinie” și coordonatorii noștri de „conștiință”? Un strop de istorie a religiilor, doi stropi mai mult de istorie, în general, le-ar tăia poate copiilor noștri avântul pentru parvenire, pentru plagiat, pentru europenizare la normă, pentru sclipiciuri, pentru intoleranţă, pentru vânătoare de forme fără fond. Şi nu impunându-le cu forţa corectitudinii politice că sunt toţi egali, sunt toţi la fel, în ciuda evidenţei că nu sunt, în ciuda unui sistem atât de corupt, în care drepturile şi libertăţile riscă să devină o retorică ordinară pentru deţinerea controlului absolut, evident, cu mijloacele sofisticate ale timpului nostru.
CE-AR FI DACĂ DIRIGUITORII ÎNVĂȚĂMÂNTULUI NOSTRU S-AR GÂNDI CĂ ÎN ȘCOALA ROMÂNEASCĂ TREBUIE SĂ SE MAI ȘI ÎNVEȚE! ESTE PRINCIPALUL MOTIV PENTRU CARE TRIMITEM COPIII LA ȘCOALĂ! ALTFEL, AR FI MAI PROFITABIL SĂ PASCĂ OILE!
Mă gândeam la toate astea şi la mult mai multe când o aud la ştiri pe Angela Merkel vorbind serios (colegii ei de partid credeau că face o glumă) despre dispariţia colindelor de Crăciun din obişnuinţele germanilor, vorbind despre tradiţie, despre casă! Insistând că nu glumește, că vorbește cât se poate de serios că trebuie ca germanii să revină la colinde, la tradiție. A fost pentru prima oară când femeia asta emana omenie autentică. Cel puțin, pentru mine.
Mă duc rar la biserică, şi în orice lăcaş intru, de orice confesiune, încerc să (re)trăiesc după posibilităţile mele culturale memoria și istoria locului. Nimic nu te face mai îngust la minte, mai înclinat către intoleranţă, mai singur în fața nedreptăților decât fundamentalismul de orice natură sau nuanţă.
Introduceţi fraţilor, în curriculumul naţional, ore de cultură religioasă/ istorie a religiilor, faceți să devină caducă opțiunea elevilor pentru ora de religie sau pentru o anume religie. Învățați-i pe copiii noștri ce înseamnă culturile fondatoare. Lăsați-o mai moale cu educația civică („predată” de te miri cine), această frecție la ciocanul de oțel al Corectitudinii! Comportamentul civic se naște singur dintr-o bună educație și dintr-o cultură generală făcută cu responsabilitate. Într-o societate în care domeniile Politicului/ Învățământului/ Culturii/ Sănătății funcționează corect.
Adevărul, Binele, Frumosul, Egalitatea, Dreptatea, Fraternitatea sunt exemple care trebuie date de instituții, prin programe, prin fapte, nu prin vorbe. Nu atât timp cât sunt copii în țara asta care nu au acces la cultură. Care nu au ce îmbrăca, ce mânca.  
Restul este feisbuceală, mai încet cu vorbăria. Lăsați-i să fie auziți pe cei care au pus mâna pe carte și chiar au trudit pentru a o scrie. Dacă tăceți mai mult, veți auzi (ce trebuie) mai bine. Nu mai acoperiți vocile oamenilor care au cu adevărat ce spune. Democratizarea prin internet este o falsă democrație (Eco avea dreptate!). În realitate, este Marea Scuipătoare Defulatoare, supapa inventată de cei puțini și puternici pentru cei mulți și „slabi”, care se lasă manipulați.

P.S.: Dar-însă-totuși... îmi fac autocritica, mă autodemasc, sunt heterosexuală (am fost și familistă), am un copil, născut de mine, regret că m-am născut într-o familie (bărbat+femeie) și nu în cuplu, mă dezic de părinții mei heterosexuali (care, deși oameni simpli, lipsiți de lumina înaltei culturi, am auzit că depășiseră monotonia „misionarismului”, bravo lor!, adică, Dumnezeu să-i ierte!, și pe mine, fructul păcatului lor, pe care nici nu m-au vrut, Glorie eternă Tovarășului Suprem, Cel mai Iubit Conducător, Trăiască Decretul!), deci, mă desolidarizez totalmente de tradiția în care m-am născut și o reneg, mă rup de toate practicile ei depășite, și îmi doresc să mă fi născut într-un cuplu corect politic, orice ar însemna asta. Propun ca noua fam..., pardon, noua celulă de bază a societății să se numească unitate de cuplare, în acord cu articolul (chi)x din Constituția Statelor Europene Cuplate.  


joi, 29 septembrie 2016

„Dac-ar face plopul pere și răchita micșunele...”, II.

„Dac-ar face plopul pere și răchita micșunele...”, II.
A copia = a fura!

O capcană în care cad chiar și cei mai inteligenți dintre noi este că lucrurile merg bine/ rău datorită/ din cauza unei persoane aflate într-o situație/ funcție-cheie. Sunt mulți care opinează că nu cred o iotă din faza cu plagiatul Codruței. Au argumente? Nu au. „Argumentul” lor ar fi contextul în care a explodat știrea, context care ar face din informație un element de diversiune și manipulare. Oare?
În primul rând, așa-zisa știre nu este o noutate, ci o înghețată reîncălzită, care se dorește a fi reînghețată, de dragul binelui națiunii, pentru că, nu-i așa?, Dna Kovesi este Cavalerul /sic/ Dreptății în România.
O întrebare, așa, la nivelul „superficial” al percepției vizual-mentale: V-a făcut vreodată impresia că este o tipă foarte... nici nu găsesc termenul potrivit, să zicem: tare? O lăsăm așa, vagamente evazivă, ca expresia să le poată cuprinde pe toate: inteligentă peste media politicienilor și funcționarilor, hotărâtă, dură, spontană, cu iniţiativă, cu umor englezesc etc.
Diversiunea s-a produs, dimpotrivă, în momentul primei explozii, cea reală, atunci când cei care veghează la binele și la siguranța noastră /ha, ha, ha/ au decis să mușamalizeze plagiatul șefei DNA, dintr-un înalt simț patriotic și tralala. Pentru că, nu-i așa?, nu e momentul să dai de pământ pentru o nimica toată cu cea mai dintre cei mai luptători pe viață și pe moarte cu corupția din România. Și mușamalizarea au făcut-o de comun acord, cine alții?, șefii Corupției din România.
Să ne mai mirăm că în scumpa noastră țărișoară Corupția este trainică, beton-armat, asemeni unui stabiliment cu felinar roșu la poartă? Toată lumea știe ce-i acolo, unii îl vizitează, majoritatea îl ocolesc, din diverse motive, poliția mai face câte o razie din când în când, așa, la sanchi!?
Dacă lupta anticorupție este pe bune, de ce n-ar mai continua ea în caz că Dna Kovesi ar fi nevoită, moralmente vorbind, să-și dea demisia, așa cum e firesc? Cât de puternică este, încât să se prăbușească totul odată cu plecarea ei? Parcă trebuia să însănătoșim sistemul cu lupta împotriva corupției, nu să ne mințim la infinit cu o așa-zisă luptă împotriva corupției.
Au trecut 27 de ani și încă n-am ieșit din tiparele gândirii controlate. Încă nu putem, la nivel de majoritate (electorală), să discernem între bine și rău, între corupt/ necorupt, profesionist/ neprofesionist, adevăr/ minciună. Pentru că, acesta este adevărul (care doare, dar degeaba): ne place să stăm cu gura căscată la tătuci și mămuci, să ne simțim pierduți când dispare unul dintre ei (înlocuit din motive de imagine sau pur și simplu la pușcărie, de penal ce este!), pentru că am rămas niște inculți din punct de vedere politic, social, pur și simplu cultural în sensul cel mai larg. Dacă nu ai cultură, nu ai nici discernământ. Dar măcar pe un cât de cât bun simț am putea să mizăm! Cât de tari şi profesionişti ar fi cei din capul treburilor ţării, ei nu muncesc-gândesc-acţionează în locul nostru. Sau da??!!
Unul dintre cele mai simple lucruri în România este să obții un doctorat-plagiat. Și plagierea nu este neapărat din cauza doctoranzilor trecuți prin studiile superioare ca gâsca prin apă, lipsiți de norme elementare de etică profesională și metodologie științifică (acestea există indiferent că ești inginer, medic, actor, literat sau istoric atunci când scrii o lucrare: de grad/ licență/ masterat/ doctorat). Ei sunt niște victime-solidare-la-furt. Ci, mai ales, din cauza formatorilor, a profesorilor, a sistemului de învățământ din țara noastră. Sistem înseamnă oamenii care îl întrețin. Să o spunem tare: în România sunt foarte puțini profesori universitari necorupți, profesioniști în toată puterea cuvântului! Toți cei care avem un dram de demnitate știm acest lucru, toți ne-am izbit de probleme din cauza lor. Toți avem și rude sau prieteni care au susținut examene de grad/ licență/ masterat/ doctorat. Eu însămi pot da multe exemple, care îmi permit să spun: este un sistem corupt, cu detalii mizerabile, de promiscuitate, inacceptabile în asemenea grad, într-o țară civilizată.
Așa că de ce ne-am mira că șefa DNA ar fi plagiat. Este dovedit! Mai mult, se pare că a furat nu doar din cele trei lucrări deja numite de o comisie, dar un scriitor cunoscut scrie pe pagina sa de facebook că a copiat și dintr-o carte a tatălui său!
M-am confruntat eu însămi cu această boală națională, fiindu-mi luate cu japca textele și puse într-o lucrare de doctorat, devenită carte ulterior. În ultimii ani am descoperit, redactând diverse volume, de autor sau colective (în unele fiind și eu autoare), cum unii dintre colegii noștri din lumea cercetării copiază fără jenă. Dar chiar fără nicio jenă! Încât am ajuns să mă întreb dacă au învățat la facultate (deși cred că măcar teoretic se învață chiar la liceu) cum se elaborează o lucrare, care sunt normele citării etc. Am 22 de ani de experiență ca redactor și cercetător și sunt îngrozită de halul și nivelul la care a ajuns meteahna copiatului la noi. Și asta denotă corupție mentală profundă. În loc să încercăm să o scoatem basma curată pe șefa DNA, aplicând altă măsură decât unica măsură căreia trebuie să ne supunem toți, mai bine să ne întrebăm:
De ce crede majoritatea românilor că un om în funcție-cheie nu poate fi înlocuit? Dacă, într-adevăr, fără Codruța se pierde bătălia anticorupție, înseamnă că este o luptă falsă, o manipulare. Pentru că niciun om nu poate lupta singur împotriva unei armate, fără propria sa armată. Un sistem nu se poate baza pe un singur om. Așa cum o dictatură nu se menține la putere cu un singur om. Un om puternic într-o funcție înaltă și unde se văd rezultatele înseamnă, în realitate, o armată de oameni puternici și profesioniști alături de el. Altfel, dacă se ține morțiș la o persoană anume, e limpede că un grup de interese ține cu dinții la persoana respectivă, care este un pion manevrabil, care la rândul lui manevrează, manipulează. Iar marile interese, frauduloase, din România sunt transpartinice. E limpede ca lumina zilei. Și, cum spuneam, nu cred în ruptul capului că Dna Kovesi este acel cap al oștirii, comandantul suprem al armatei care ține trupa unită în frontul de luptă, care asigură coeziunea și strategia de război etc.
Deci, s-o lăsăm pe Codruța să-și revadă în liniște lucrarea de doctorat, da data aceasta cu un ochi autocritic.
O să devenim mai demni atunci când, indiferent de contextul politic, orice abuz/ furt va fi pedepsit, indiferent cine este persoana vizată. Abia atunci vom putea spune că și în România funcționează treburile, indiferent cine vine la conducere. O să fim sănătoși la minte și vom avea o conștiință mai curată atunci când vom accepta că a copia din lucrările altora fără semnele citării și spirit critic și analitic este egal cu a fura. A fura! Direcția Națională Anticorupție se ocupă de fraudă, de furt calificat. Iar la conducerea ei trebuie să fie cineva dincolo de orice suspiciune.


Am mai scris despre tema plagiatului-la-români în iulie 2012


vineri, 26 august 2016

„Ce v-a venit fraților să vă legați la cap cu Goma, să vă dați foc la valiză...?”

„Nu pot să iert românilor apetența pentru amnezie, lipsa

de discernământ, absența nevoii de solidarizare”

interviu apărut în revista „POLEMICI”, nr. 7-8/ 2016


Daniela Sitar-Tăut: Dragă Flori, până în primăvara acestui an, ne-am întâlnit doar internetic, pe e-mail sau facebook, datorită preocupărilor comune. Am scris despre două dintre cărțile tale, ne-am intersectat în câteva circumstanțe, ți-am luat un interviu amplu acum 5 ani. Cine eşti tu, „uraganule Flori”, de ai curajul de-a te război mereu cu „rezistenții prin cultură”?

Flori Bălănescu: Văd că expresia asta a lui Paul Goma despre mine, pe care a emis-o într-un moment de exuberanță, riscă să facă școală... tocmai scrisesem un text critic, cred că un drept la replică, fulminant, adresat lui Nicolae Manolescu, prin 2006, sper să nu mă înșel asupra anului. De fapt, nu mă războiesc cu nimeni, pentru un război e nevoie de două tabere, iar eu sunt o ființă solitară și umilă. Lor nu le pasă de mine. Ei sunt mai mult decât o „tabără”, ei sunt o mentalitate, una care a acaparat toate puterile. Ca mine mai sunt și alții, soldați rezistând în pădurea posttotalitară. Pe care nu-i ia în serios nicio armată. Aș fi putut spune, „corect”: ei reprezintă o mentalitate. Însă, n-ar fi fost întocmai ce vreau să nuanțez.

Daniela Sitar-Tăut: Dar situația asta nu te afectează, profesional sau altfel? Nu ai nimic de pierdut?, ca să folosesc o expresie uzuală.

Flori Bălănescu: Am „pierdut” când m-am născut într-o țară spălată pe creier, ca un copil nedorit ce am fost (din cauza sărăciei și a existenței altor doi copii), ar fi trebuit să mulțumesc regimului că m-a născut cu forcepsul ideologic (chiar am fost extrasă cu forcepsul dintr-o mamă epuizată!), pe bază de Decretul 770/1966. Nu mulțumesc regimului comunist, ci îl blestem, le mulțumesc părinților mei că m-au iubit, deși nu mai voiau alți copii, că m-au crescut cum au putut ei mai bine, în condiții foarte grele, în ciuda politicii de partid și de stat. Și fraților mei mai mari, care m-au îngrijit cu dragoste, ei fiind încă la vârsta copilăriei. Așa am ales istoria, deși în adolescență eram configurată pentru literatură. Nu regret nicio clipă. Literatură poți face, dacă ai ce spune cu adevărat, și dacă îți câștigi existența ca tractorist. De altfel, când eram copil, întrebată ce vrei să te faci când crești mare, răspundeam invariabil: sudoriță! Aveam o verișoară îndepărtată, din alt sat, prietenă cu sora mea, și pe la 17-18 ani mi se arăta uimitor de frumoasă, încât, este evident, că trebuia să ajung sudoriță, ca ea...
Am fost crescută cu aparatul de radio scalat pe Europa Liberă, Vocea Americii și BBC, de către un tată vertical, care avea 2 clase, și cu povești despre lumea de altădată, despre regii și reginele României, despre război etc. de către o mamă cu 4 clase, care, dacă ar fi avut o șansă, ar fi ajuns o mare profesoară de geografie și istorie, fiind și o desenatoare autodidactă, o povestitoare nativă. Deci, sunt ceea ce sunt, atât cât „au permis condițiile”. Alții, care au avut părinți bine înfipți în Partid, în Securitate, sau intelectuali foarte ambițioși, au avut șanse la care eu nici nu credeam că pot visa în copilărie. Așa că, tot ce am reușit să fac, atât cât se vede, am făcut „crescând” singură, fără o bibliotecă a familiei, fără meditatori la română, matematică și limbi străine, plecând de acasă într-o lume absurdă, în condițiile în care până la 18 ani rareori trecusem pârleazul mai departe de Craiova, care-i la 14-15 km de satul meu. Craiova fusese axis mundi în universul unui copil sărman (sora mea, care-i cu 10 ani mai mare, tocmai îmi spunea ieri că a fost pentru prima oară la Craiova când avea cam 11 ani, că visase mult la acea „întâlnire”... a fost pentru ea o experiență cu valențe ritualice, impresionante; pentru fratele meu, mai mare cu aproape 14 ani, născut în ajunul Revoltei budapestane, distracțiile preadolescenței erau să se cațere pe tractoarele CAP-ului, să colinde pădurea și câmpurile). Cu toate acestea, trăind la țară, eram clienta fidelă a bibliotecii comunale, cu sediul în căminul cultural, eram prietena librăresei (în fapt, un magazin cu de toate, mai mult papetărie, unde se mai aduceau și cărți de la „centru”, din Craiova, atent triate), care-mi punea sub tejghea volumele pe care le alegeam, până strângeam din puținii bani de buzunar sumele de care aveam nevoie (am cumpărat prima carte pe la 8 ani, un volumaș de Elena Farago, în BPT, și am fost fericită, puneam bazele bibliotecii proprii). După cum vezi, regimul tuturor echităților era departe de a asigura egalitate de șanse... Scuză, dacă poți, acest ocol, e o meteahnă de istoric, vreau să fiu corect înțeleasă. În concluzie, aș răspunde cu o întrebare: Ce înseamnă să fii afectat profesional în România?
Daniela Sitar-Tăut: Nu știu, să nu poți promova, de exemplu.
Flori Bălănescu: Ah, asta... am considerat mereu că promovările cu orice preț (să zicem, doctorate plagiate, prostituție intelectuală etc.) nu au nicio legătură cu vocația. Să privim spre două domenii care sângeră la ora actuală: Învățământul și Sănătatea... Ai sentimentul că aceste două sisteme cu rol fundamental în soarta unei națiuni sunt populate de oameni de vocație? Nu, nu „pierd” nimic din ce „am”, ce am eu nu se poate pierde. Am munca mea, proiectele de cercetare, studiile și cărțile mele. Unele apărute, cele mai multe în stadii mai avansate sau incipiente de lucru. Și mai am toate cauzele în care mă arunc, uneori știind din start că voi suferi, că niciun bine nu rămâne nepedepsit... ceea ce numesc autoironic patriotismele mele. Muncă voluntară într-o țară populată masiv și condusă de ariviști, hoți, mincinoși. Dar nimeni nu poate rămâne „normal” și de folos comunității de unul singur. Am întâlnit oameni adevărați, de ispravă, cu o mare disponibilitate sufletească, am prieteni (nu le-am strâns mâna tuturor, pe viu) peste tot în lume, care pun de câte ori este posibil umărul. Fie pentru a da o mână de ajutor în diverse cauze, fie pentru a-mi sprijini capul și inima... Am prieteni și colegi minunați, pe care nu vreau să îi numesc aici, pentru că aș uita sigur pe cineva, dar mai ales pentru că nu vreau să mi-i murdărească nici un comentariu răutăcios. Este una din situațiile acelea în care Monica Lovinescu folosea expresia „grădinile secrete”.

Daniela Sitar-Tăut: Este asta lumea în care ai sperat să îl crești pe fiul tău? Recent, Pavel Ştefan a absolvit ciclul gimnazial şi a dat examenul de capacitate, pentru admiterea la liceu.... 

Flori Bălănescu: Este și nu este, nu există lume perfectă, și, spre surprinderea unora, nu este lumea pe care să vreau să o părăsesc pentru alta, mai bună. Da, băiatul meu, care poartă prenumele unor oameni speciali din viața noastră, Paul Goma și Ștefana Bianu, a intrat la Colegiul Economic „Kirițescu”. A crescut auzind în juru-i discuții despre comunism, totalitarism, pușcării politice, oameni condamnați și chinuiți fără vină, copii născuți în detenția politică etc. Știe mai multe despre acest domeniu decât mulți adulți, chiar decât mulți profesori de istorie. Este în stare, la 14 ani, să povestească despre reeducare, despre închisori, despre regimul de detenție și atunci când se întâmplă să fie în preajma unui fost deținut politic pune întrebări. Unele încuietoare. Seamănă, cumva, cu mama lui, mai ales la sensibilități, probabil că se transmit prin cordonul ombilical... Nu îi place să „tocească” (nu m-am împăcat niciodată cu aiureala din școala românească), dar, sigur că suferă de sindromul epocii în care trăim: computerul. La citit nu și-a moștenit părinții. Citește tot mai aleatoriu, mai puțin, deși are o înclinație naturală spre umanioare. Sunt sigură că se va limpezi în următorii 4 ani asupra a ce vrea să profeseze. A cochetat și cu Liceul Militar... Eu m-am născut în 1969, și am avut totul de descoperit și de înfruntat, singură. El în 2001, și a găsit totul așezat pe tavă. Fiecare este și produsul epocii sale. Este un truism, dar nu am o replică originală la îndemână.

Daniela Sitar-Tăut: Chiar urma să te întreb care crezi că sunt carențele într-ale educației? Ai răbufnit deseori împotriva sistemului nostru de învățământ şi-a dascălilor. Mulți ani ai lucrat într-o echipă de redactare şi editare a manualelor alternative. 

Flori Bălănescu:  Da... păi, problema este una veche, de la Maiorescu, Eminescu, I.H. Rădulescu, Hasdeu și alții citire: forma fără fond. Ne tot îndeamnă Titu Maiorescu, de peste 100 de ani, să dăm de pământ cu orice formă fără fond, că este preferabil să nu facem o școală decât să fie una rea... iar noi tot ridicăm arhitecturi efemere. Am lucrat mulți ani la editura Sigma, în perioada marilor speranțe, se tot prefăcea curriculumul, apăreau programe noi pentru manualele ce aveau să educe generațiile viitorului românesc... bla-bla-bla! La Sigma am trăit războiul manualelor alternative din anul 1999, declanșat politic prin intermediul unui pion al dispozitivului comunist-securist din Parlament (care mult rău a făcut culturii române și minților oamenilor), Sergiu Nicolaescu. Atunci am înțeles pe viu ce este o cetate asediată. Am mereu de a face cu învățători, profesori, cu părinți, cu ziariști și constat că nici acum nu au înțeles, au fost infestați, și faptul că ei nu mai citesc nimic folositor după ce termină studiile (cu lucrări de licență/ masterat/ de grad în general copiate de pe unde se poate) nu le este (și nu ne este!) de niciun folos. Nu au vrut să priceapă că problema este una din structura sistemului: editurile respectă caietul tehnic impus de minister. Nu puteai să scrii pe două pagini despre Mihai Viteazul, de exemplu, pentru că toată programa (stufoasă) trebuia înghesuită în foarte puține pagini, în care trebuia să desfășori și partea strict didactică, de evaluare a competențelor etc., altfel prețul manualului creștea, pierzând orice șansă de a intra în licitație, chiar cel mai bun manual din univers de-ar fi fost. Pe de altă parte, de când și în ce colț al lumii civilizate, gospodinele, taximetriștii și regizorii de film le dau lecții istoricilor sau literaților despre cum trebuie scris un manual? De unde până unde au ei rol de formatori în domeniul istoriei și limbii române?
Revenind la teoria formelor fără fond: s-au importat niște criterii, câteva modele de curriculum din statele occidentale. Crede-mă, am văzut manual de istorie francez, am văzut german, am văzut britanic sau spaniol. Păi, ăla din Franța era armă albă, puteai năuci un taur cu el dacă îl loveai în cap! Nu mai vorbesc de calitatea hârtiei, a culorilor etc. Beneficiarul francez nu își face probleme de numărul de pagini/ cost. Îl interesează calitatea. Adică fondul!, nu forma! Și asta, desigur, are legătură cu mentalitatea curentă și cu mentalitatea la putere într-un anumit spațiu identitar, cu politica educațională, cu pedagogia națională etc.. Încă îi mai interesează istoria, pentru că au fost întotdeauna atenți cu memoria lor individuală și națională. Au dat semnalul, au stabilit trendul în materie de fond, nu și-au întemeiat viitorul pe formele nepotrivite ale altora. Așadar, câtă dreptate avea Maiorescu atunci când ne transmitea (da, de peste veacuri!) că o formă fără fond nu doar că se dovedește fără folos, dar, mai ales, provoacă stricăciuni grele, aș spune, iremediabile! Lipsă de fond la noi înseamnă și profesori (nu le-aș spune „dascăli”, este un termen care nu-i prinde deloc)... profesori seci, ei înșiși reflexul și produsul unei îndelungate practici a formelor fără fond. Să mă ierți, ești profesoară! Dar numai în basme primăverile cresc dintr-o singură floare sau dintr-un buchet, fie! Vorbeam de vocație mai devreme... Să închei aici, să nu ne întristăm de tot. 

Daniela Sitar-Tăut: Ok, să schimbăm... Pe pagina ta de start de pe Facebook, ai următorul motto: „Albă, ortodoxă prin naștere, nu din vocație, olteancă, heterosexuală. Şi nu mă dezic de Paul Goma!” Relatează-mi, te rog, circumstanțele apropierii de Paul Goma.

Flori Bălănescu: Inevitabila temă Goma!, altfel nu ne-am afla acum față în față. M-am apropiat de Goma, așa cum se apropie fiecare cititor de scriitorul care îi devine preferat. Ăsta a fost primul pas. Al doilea pas a fost cel al corespondenței, în primii ani și clasică/ poștală (cred că a debutat în 1996), apoi aproape numai electronică. Al treilea, a fost întâlnirea pe viu, prima, la sfârșitul anului 1999. Am trecut în anul 2000 fiind la Paris, și iar ne-am văzut. Atunci i-am cunoscut și pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, apoi, în 2001, i-am reîntâlnit pe Ana și Paul Goma, am cunoscut mai mulți membri ai exilului parizian, majoritatea foști deținuți politici sau urmași de pușcăriași politici. Între timp (au trecut deja mulți ani, nu mai știu acum exact câți), m-a rugat să mă ocup de treburile sale editoriale în România. Treaba asta a venit cumva firesc, cred că nu mai era nimeni la fel de nebun ca mine, între cunoscuții săi, care să-și dedice practic viața (fără exagerare, cred că așa se numește când prioritatea devine Paul Goma)... În fine... mă pot „lăuda” că am dormit pe pat ridicat din cărțile lui Goma, atunci când eram foarte strâmtorați cu spațiul locuibil și cu viața, în general. Nu pot să iert românilor apetența pentru amnezie, lipsa de discernământ, absența nevoii de solidarizare din gena noastră morală, felul în care l-au disprețuit și îl disprețuiesc pe Goma!

Daniela Sitar-Tăut: Ca o consolare, mă pregăteam să te întreb despre seria de autor... De anul trecut tânăra editură orădeană, Ratio et Revelatio, a inițiat o serie de autor Paul Goma, coordonată de tine cu note bogate, studii introductive, tabele cronologice. Ce dificultăți întâmpini?

Flori Bălănescu: Dacă munca grea nu este o dificultate în sine, ci doar un disconfort, atunci pot să-ți spun că ne învârtim în cerc: dificultatea majoră o constituie rezistența establishmentului cultural, în general, la tot ce înseamnă Goma! Soții Raluca Lazarovici Vereș și Otniel Vereș sunt adevărați pionieri, dar unii atipici, pentru că ei și-au propus să sfarme barierele pe un teren gata luat în stăpânire: cel editorial. Trebuie să ai vocație de martir ca să te apuci să editezi Goma, cu o editură mică și nouă, mică în sensul de debutantă, altfel, cred că are deja titluri pentru care este mult invidiată, din domeniile filosofiei, memorialisticii, analizei și, nu în ultimul rând, domeniul Goma. Să o spunem limpede, este o editură care crește din greu, dar prin eforturile ei: fără infrastructura, susținerea financiară și sprijinul logistic de care au beneficiat edituri considerate la noi „cele mai mari”. Au apărut în doi ani la R&R: Astra, Scrìsuri 3, Din calidor, Culoarea curcubeului, separat: Cod „Bărbosul”, Camera de alături, volumul de debut din 1968, de care sunt foarte mândră, Patimile după Pitești. A mai apărut Paul Goma 80. Memorie și istorie a cotidianului, volumul meu, și o carte-studiu, tot a mea, care n-ar fi existat dacă nu avea legătură cu Goma: Grup Canal 77. „Paraziții sociali” și Mișcarea Goma pentru drepturile omului. Recent au apărut două cărți de exegeză, semnate de Ramona Jitaru (Jurnalul la Paul Goma. Revanșa scriitorului) și Daniela Iederan (Configurații simbolice în opera lui Paul Goma). Cred că pentru o editură inimoasă ca R&R e mai mult decât își poate imagina orice editor fudul și extrem de „selectiv” când vine vorba de Goma! Nu lipsesc nici „prietenii”, binevoitori, cum altfel?, din lumea editorială, care-i întreabă părintește pe prietenii mei: Ce v-a venit fraților să vă legați la cap cu Goma, să vă dați foc la valiză, după ce l-a împins la colț toată lumea bună!? Îți sună cunoscut? Pregătim și o surpriză editorială Goma pentru Gaudeamus.

Daniela Sitar-Tăut: Abia aștept! Înțeleg că nu am nicio șansă să ne spui...
Flori Bălănescu: Nț!
Daniela Sitar-Tăut: În acest volum recent, Paul Goma 80, editat anul trecut, când exilatul perpetuu al culturii române, cum l-ai numit într-un text, a împlinit opt decenii, afirmi: „De multe decenii, Paul Goma este excepția care face diferența. În ciuda tuturor încercărilor instituționalizate, de grup ori individuale de a-l desfigura ca om și ca scriitor, Paul Goma a fost și rămîne reperul nostru, indiferent cîte statui efemere se înghesuiesc pentru a ocupa spațiul notorietății de o clipă.” Te rog să detaliezi.

Flori Bălănescu: Mă vei scuza, sper, dacă îți răspund cu cuvintele lui Paul Goma, am venit blindată, cu bibliografia în sacoșă. Cred că vei fi de acord că următorul paragraf, pe care ți-l voi citi, dintr-o scrisoare a lui Goma către, pe vremuri, prietena sa Gabriela Adameșteanu este un text mai relevant decât orice aș răspunde eu la întrebarea ta:
„Dragă Gabriela,
Cei doi ani trecuți de la răsturnarea lui Ceauşescu ne-au arătat cu vârf şi îndesat că urmele comunismului, ale piteştismului, ale românismului-socialist sunt amețitor de adânci, înfricoşător de durabile. Suntem, nu un câmp de ruine (ca alte țări debarasate de comunism) ci o groapă. Imundă.
Iar voi, cei de acolo, cei de la «afaceri», voi, «conştiințele nației», voi «directori de opinie ai României», de parcă v-a luat Dumnezeu mințile, încercați să… reparați; să cârpiți; să cârpociți – ce să reparați, ce să cârpociți, oameni buni, la o groapă? Ar trebui ca măcar acum să înțelegeți, să acceptați că «rezistența prin cultură» a voastră a fost, nu doar demisie, ci – fiind voi şi scriitori – complicitate cu comunismul terorist. Înainte de a-i «certa» pe Occidentali (că nu vă înțeleg – pe voi, culturalii), pe exilați (că tot vând la România céea şi tot nu găsesc un cumpărător), mai bine v-ați uita în oglindă şi ați recunoaşte, creştineşte, ca la spovedanie, că, nefăcînd nimica, sub vremi, ați dat o zdravănă mână de ajutor comunismului la năruirea țării, la azvârlirea în deznădejde a celor peste douăzeci de milioane de oameni care n-au avut «şansa» de a fi scriitori; deci, de a «rezista» cum ați rezistat voi, de se vede de aici, din depărtare…”.
Scria asta pe 1 aprilie 1992 și nu e nicio păcăleală, găsești mai multe în volumul 2 din Scrìsuri... Mi se arată, după, iată, 24 de ani și 4 luni, de o actualitate destabilizatoare. Dar însemnătatea acestor spuse/ scrise nu este că au rămas actuale, ci că au fost rostite, fără spaime sau false pudori, cu atât de mult timp în urmă, pe când alții nici nu îndrăzneau să ridice ochii. Deși, tot cu o expresie gomiană, primiseră voie de la miliție să o facă! Iată piteștizarea noastră națională, iată, în plină desfășurare, hrănindu-se, veșnic hămesite, din prejudecăți și iluzii, din minciuna de sine, din furarea propriei pălării, formele fără fond. Ăsta ar trebui să fie brandul nostru național!

Daniela Sitar-Tăut: Iată și rațiunea pentru care, în momentul în care am decis să reînființăm revista „Polemici”, serie nouă (prima funcționând în perioada 1988-1991, la New York), te-am invitat să ne fii alături în colegiul de redacție. Ai demarat atunci serialul Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă, care nu e unul tocmai comod, fiindcă depune constant mărturie despre o epocă a obedienței vasalice şi a colaboraționismului.

Flori Bălănescu: Da... Este o rubrică de care vreau să mă achit onorabil, la care țin, la care trudesc, pentru că mă obligă să studiez dosarele lui Goma, să corelez multă informație. Este, dacă vrei (și este detaliul care m-a împins să răspund prezent), o repetiție pentru cartea pe care vreau să o dedic vieții lui Paul Goma și operei sale civice, statutului său în istorie.

Daniela Sitar-Tăut: De ce nu și operei literare? În discuțiile noastre numele tătucului postdecembrist al USR apare constant. Ce-i reproşezi sau, mai bine zis, ce nu-i reproşezi tu lui Nicolae Manolescu?

Flori Bălănescu: De literatură se ocupă specialiștii, eu nu am astfel de competențe. Este o evidență. Nu chiar toți românii se pricep la istorie, fotbal și... literatură. Ca să mai și glumim, că urmează un răspuns care nu-mi face plăcere.
N-aș vrea să acordăm prea multă atenție subiectului propus de tine, mă bucură să vorbesc despre Goma! Tot atât de mult pe cât mă întristează când trebuie să vorbesc despre el prin raportare la alții, din speța „rezistenților prin cultură”. În ultima vreme s-a scris atât de mult pe seama președintelui USR, a lipsei sale de discernământ, a modului ilegal și neelegant în care a acționat și s-a exprimat în diverse ocazii, împrejurări în care postura de președinte al Uniunii Scriitorilor i-ar fi impus mai multă reținere și chibzuință, încât îmi provoacă o stare de respingere, și aproape de milă să insist vorbind despre el. Paradoxal sau nu, poți să fii mic, umil, chiar neînsemnat, și să-ți fie milă de cineva cunoscut în țărișoara lui, de cineva care a trudit la șlefuirea propriei statui. Este un sentiment omenesc.

Daniela Sitar-Tăut: Am cam rămas fără replică... nu mă așteptam, recunosc, să nu vorbești despre... Deşi-i critici pe români sau poate tocmai de aceea, pari patrioată foarte. Te rog să faci o paralelă/ antiteză între românul de acum şi cel de sub comunism. Care sunt ofurile tale, Flori?

Flori Bălănescu: Mă bucur că nu sunt chiar atât de previzibilă cum cred unii /sic/!
Păi, românii în comunism aveau mai multe în comun, decât au românii de azi, în ciuda evidenței că mulți dintre ei sunt aceiași, fizicamente vorbind. În primul rând, majoritatea (azi ce este o majoritate?) trăiau și visau alb-negru (pentru că alimentele cartelate, electricitatea, carburantul, transmisiile televizate  raționalizate, cenzura etc. nu emanau calorii pentru trup, minte și suflet). Majoritatea știau cine este dușmanul comun, supraviețuiau fără să reziste activ la îndoctrinare, se lăsau conformizați/ deformați/ reeducați pentru viitorime. Și aici ajungem la singurul numitor comun (căci e cel mai evident, cel care contează în perspectiva la care mă refer) dintre românii de dinainte și de după loviluție. Când eșalonul comunisto-securist care a preluat conducerea în decembrie 1989, preluare pregătită, premeditată, a schimbat cipul din mașinăria propagandistică, dând-o pe limbajul „democratic” însăilat cu gogorițe din arsenalul gândirii/ limbii de lemn, nu a picat pe un ogor netocmit, necunoscut, ci pe unul cultivat decenii în șir, îngrășat cu virusul reeducării, piteștizării, cum spune Goma. Așa a prins marea manipulare fesenistă. Așa am ajuns unde suntem.
Și suntem goi pe dinăuntru, sunt revoltată, din ce în ce mai revoltată. Zilele astea am avut discuții cu unii dintre consătenii mei, inclusiv cu primarul, pe tema îmbolnăvirii mediului cu gunoaiele menajere. Suntem campioni la a produce rahat și la a-l ambala în staniol. Mulți oameni din sat plătesc pe cei care au căruțe să le ducă gunoaiele din curte. Toată lumea știe. Toată lumea închide ochii. Nu mai poți intra în pădure, nu mai poți pune talpa în liziera drumului național, câmpurile sunt garnisite cu mormane de gunoaie: scutece de copii, materiale plastice de toate formele și culorile, geamuri, moloz, fiare, sticle, azbociment, tot, tot, tot! În țara asta nu-și mai face nimeni datoria!? Nici poliția, nici consiliile locale, nici protecția mediului! Nicio instituție! Asta e situația de la București până la Craiova, pe traseul CFR, via Roșiori. Îmi spun cunoscuții că așa este în toate zonele. Asta nu mai e o chestiune de excepție, este Marea Infestare Națională. Dacă avem comportament murdar, iresponsabil, așa avem și mințile: îmbâcsite, reeducate. Mă întreabă o comentatoare de pe pagina de facebook a comunei mele: „ce treaba au parintii si copii in discutia dv.”. Bine, îți spun eu că e o întrebare, într-o aproximativă gramatică a limbii române, chiar dacă nu pare... Educația de acasă/ de la școală și comportamentul nostru în lume, dictat de mentalitatea care ne stăpânește, părintele care își trimite copilul să ducă gunoiul vecinilor, contra cost, în pădure, vor fi având vreo legătură între ele?
Ne mai unesc pe noi, românii de dinainte și românii de după 1989, dragă Daniela, superficialitatea, lipsa de responsabilitate (prezente la case mari, la oameni cu pretenții, titrați, cunoscuți, profesori, scriitori etc.), lasă-mă să te las, treci și tu cu vederea că e și el amărât, are doi copii, nevasta oloagă, ce câștigă încălcând legea bea la prăvălia din colț... ba, mai primește și ajutor social! Care sunt ofurile mele? După cum vezi, pot fi rezumate în două-trei idei, pe care, însă, le pot argumenta, în neștire, deși scriu greu o carte, pentru că încerc să fiu responsabilă, spre deosebire de hoții și criminalii fizici și morali ai poporului român care scriu „cărți științifice” în pușcăriile lor de 2-3 ani, deseori suspendate... Unii dintre noi trăim navigând împotriva scuipaților și mucilor pe care îi suflă-n spațiul nostru vital corupții și papagalii. Oful meu e că românii își iau drept modele „morale”, „etice”, „estetice” cele mai perverse producte ale reeducării extinse. Și nu oameni ca Goma, I.D. Sîrbu, Steinhardt, Doina Cornea, Vasile Paraschiv și atâția alții. Oful meu este consubstanțial răfuielii cu intelectualitatea, cu „elitele” noastre, care nu și-au făcut datoria de câini de pază ai cetății, nici înainte, nici după decembrie 1989.
Daniela Sitar-Tăut: La final, ar fi urmat să aduc în discuție și satul tău natal, Coşoveni, unde îți instalezi cartierul general în fiecare vară... 
Flori Bălănescu: Unde eram când am vorbit prima oară la telefon, noi două, în vara anului 2010...
Daniela Sitar-Tăut: Așa este, discutam colaborarea la volumul îngrijit de tine, dedicat lui Paul Goma, la 75 de ani! Parcă a trecut o viață de atunci... dacă nu mă înșel, ai lucrat în niște condiții nu tocmai potrivite.
Flori Bălănescu: Ești drăguță că folosești un eufemism... condițiile erau nasoale de tot, era caniculă ca și acum, iar noi (eu, familia mea, adică sora și cumnatul) reconstruiam casa părinților noștri, pe care am moștenit-o noi, fetele. Ca urmare, pentru că trebuia să „locuim” undeva, ne-am improvizat fiecare câte un adăpost. Al meu a fost chiar improvizația totală, adică: patru lemne înfipte în pământ, înfășurate în uși vechi de la casă și celofane, acoperișul fiind din tot felul de strânsuri. Acolo a tras șeful echipei de muncitori un fir electric, să am sursă pentru computer, telefonul fix (de la care țineam în mare parte legătura cu lumea civilizată și care permitea accesul la internet). În timpul zilei soarele îmi încingea coverca (termen oltenesc) în asemenea hal, încât nu mai puteam respira deloc, cred că erau 60 de grade, afară, direct sub soare, erau peste 40. Mai aveam și tot felul de alte îndatoriri, la care se adăugau zgomotele și praful șantierului, disconfortul total provocat de vară. Dar lucrurile astea nu se vedeau din țară, de la Paris, Chișinău, Viena sau New York, nu-i așa? De pe unde erau colaboratorii mei, cei care au răspuns afirmativ și au trimis materiale. Au fost și refuzuri, tăceri, nemulțumiri... O doamnă foarte respectabilă mi-a reproșat absența sa din volum, în ciuda faptului că îi trimisesem invitația, așa cum am trimis tuturor. Da, dar trebuia să mă sunați, mi-a spus dumneaei... că eu nu sunt fitecine, cam ăsta era sensul reproșului. Inclusiv Paul Goma mi-a reproșat, în jurnal, în corespondența privată, absența doamnei din volum. Dar nu eu am împiedicat-o, dimpotrivă, am invitat-o, ci orgoliul său nemăsurat, aș zice unul pe măsura staturii științifice și profesionale, Dumnezeu s-o ierte! La câțiva ani după apariție, altcineva, de altfel prezent în volum, mi-a reproșat cu o ardoare suspectă că am adus între copertele cărții tot felul de indivizi și nu pe cine trebuia. Așa e-n istorie, nu se vede întotdeauna la timp tot ce ar trebui să conteze. Dar era proiectul meu, personal, un cadou pentru Goma, la 75 de ani, nu era o lucrare a Academiei Române sau Raportul Tismăneanu! Când a apărut cartea, m-am dezmeticit, abia atunci, și m-am întrebat cum naiba de am fost în stare să o duc la bun sfârșit, în condițiile în care am lucrat. Cred că atunci când avem voință uităm și ce este somnul! Știu că vrei detalii biografice... așa că îți mai dau unul haios (acum, că atunci...). În coverca aia s-a năspustit asupra mea o furtună uraganică, cu vijelie incredibilă, cu apa până la genunchi, în mai puțin de două minute, cât le-a luat alor mei să răzbată ca să mă salveze, printre crengi doborâte, prin fluviul care se formase... a căzut „tavanul” de improvizație peste mine, care eram disperată pentru că nu puteam să-mi protejez computerul... a luat fiecare câte o bucată, cu cablurile târâș, și am reușit să ne adăpostim sub placa de beton proaspăt turnată... atunci mi s-a stricat computerul, cred că placa de bază, din fericire nu am pierdut fișierele, hardul nu a fost afectat.
Revenind la Coșoveni... aici sunt părinții mei, frații mei, rudele mele. Aici sunt eu. Pentru că aici m-am născut și de aici am plecat în lume. Aici este sursa mea de energie. Nu am posibilități pentru a cutreiera lumea, nici măcar România, așa că în concediu mă găsești acolo.

Daniela Sitar-Tăut: Așa fac, îți mulțumesc.