joi, 3 septembrie 2020

Goma nu a intrat niciodată pe teritoriul României, după 1977

Drept la replică:
Goma nu a intrat niciodată pe teritoriul României, după 1977
(primit din partea singurului supraviețuitor al Grup Canal 77)

Stimate domnule Băciuţ (nicolaebaciut@yahoo.com),

Spre surprinderea şi nedumerirea mea şi a altor persoane apropiate lui Paul Goma, colaboratorul Dvs., dl Mircea I. Bătrânu, scrie un neadevăr în paginile revistei Vatra veche’din aprilie 2020, prin care întinează memoria marelui opozant anticomunist, acuzându-l indirect de colaboraţionism (In memoriam. Paul Goma, de Mircea I. Bătrânu, p. 15). Domnul Bătrânu susţine că l-a întâlnit pe Goma în vara anului 1991, la Centrul Cultural Român din Paris (devenit apoi ICR), care aparţinea atunci de Ministerul de Externe, deci o anexă a Securităţii, situat în localul Ambasadei României. Or, Paul Goma nu a fost cetăţean francez şi n-a avut toată viaţa în Franţa decât statutul de azilant politic şi-un act care-i permitea să călătorească în toate ţările, în afară de România. Ambasada României este, după cum toată lumea ştie, teritoriu românesc, unde Goma nu a pus niciodată piciorul.

În anul 1991, exilaţii români din Paris organizau frecvent manifestaţii de protest în faţa sediului Ambasadei României, unde Paul Goma venea de fiecare dată spre a-şi manifesta dezacordul faţă de politica dusă de guvernul lui Ion Iliescu. Să nu uităm că în septembrie a avut loc cea de-a patra „mineriadă’’. Aceste manifestaţii se ţineau însă în stradă, sub protecţia Poliţiei franceze, şi nu în interiorul clădirii. Aceasta ar putea fi o explicaţie a neadevărului scris de dl Bătrânu, care s-ar transforma astfel într-o regretabilă confuzie. Însă explicaţia nu poate veni decât din partea dânsului.

Vă rog să binevoiţi a publica această dezminţire, necesară păstrării nealterate a memoriei lui Paul Goma, model de curaj şi de probitate pentru conaţionalii săi şi nu numai.

Rămân, cu distinse salutări,

Al Dvs., Radu Negrescu-Suţu, 

Paris, 11 aprilie 2020



miercuri, 6 mai 2020

Destinul unui scriitor repudiat de confrații săi



(am primit de la dl Daniel Onaca acest text refuzat de o revistă)

Daniel Onaca

Destinul unui scriitor repudiat de confrații săi


În 25 martie, de Bunavestire, s-a mutat dintre noi cel pe care Eugen Ionescu l-a numit în 1979 „Soljeniţîn al românilor”. „Prin dispariţia lui Paul Goma, Uniunea Scriitorilor din România şi întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere”, se spune în încheierea unui comunicat publicat de această organizație, la moartea scriitorului. Citesc această formulare și nu pot să-mi rețin îndoiala; oare despre ce pierdere și, mai ales, despre ce suferință să fie vorba? Cum poți pierde ceva ce nu ți-a aparținut? Paul Goma a fost exclus din Uniune în anul 1977[1]. Înainte de a fi nevoit să se exileze în Franța în toamna aceluiași an, scriitorul a avut parte de un lung șir de persecuții, perioadă în care confrații săi (cu extrem de puține excepții) nu i-au stat alături. Pentru că nu este un scriitor adevărat, s-a spus, este un nescriitor, care a înlocuit talentul cu scandalul.


Născut la 2 octombrie 1935 în Basarabia, Paul Goma și familia lui s-au refugiat în România, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. În anul 1952 îl găsim înregistrat ca elev la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Aici a fost reținut de Securitate, apoi exmatriculat pentru că vorbise în clasă despre partizani. Activitatea elevului recalcitrant a continuat și în anii studenției când nu s-a ferit să critice materialismul dialectic și adepții teoriei sovietice, cum că româna și moldoveneasca ar fi două limbi diferite. Devierea sa de la „calea cea dreaptă” a atins apogeul în timpul revoltei de la Budapesta, din 1956, fiind arestat pentru „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. S-a ales cu doi ani de închisoare la Jilava și Gherla, urmați de domiciliul forțat în Bărăgan. La începutul anului 1977, când s-a născut „Charta 77” în Cehoslovacia, Paul Goma s-a solidarizat cu aceasta, printr-o scrisoare semnată în nume propriu, apoi, a redactat el însuși o Scrisoare adresată Conferinței de la Belgrad, unde urma să se discute despre drepturile omului. Și-a îndemnat colegii scriitori să i se alăture semnând și ei documentul Mișcării pentru drepturile omului din România. Cei care susțin acum că suferă pentru pierderea lui, atunci nu au vrut să știe de el.
Ca explicație la lipsa de prestigiu a elitei culturale românești, din România post-decembristă, se invocă scuza că „noi nu am avut un Vaclav Havel”. Ba am avut unul! A fost tocmai Paul Goma, omul care, tot în anul 1977, a trimis la postul de radio „Europa Liberă” și o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceaușescu în care vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în România și în care îl invita, ironic, și pe acesta să semneze. Ce nu am avut, au fost oameni de cultură și mai ales scriitori, care să fie alături de el. Convingerea mea este că nici Havel nu s-ar fi impus ca lider al mișcării de opoziție din țara sa, dacă nu ar fi fost sprijinit de colegii de breaslă. De ce nu a fost Paul Goma sprijinit în protestul său împotriva regimului tiranic? Ei, bine… pentru că – clișeul nu poate fi îndeajuns repetat – „el nu a fost cu adevărat scriitor”. Cum te poți solidariza cu un autor care nu scrie opere de valoare, nu-i așa?! Bietul scriitor netalentat, care a debutat editorial în anul 1968 cu volumul de proză scurtă Camera de alături și a continuat cu Ostinato (roman despre închisorile din România, refuzat de editurile româneşti, dar publicat în Franța și Germania), Uşa și Gherla

După plecarea în exil a mai publicat în traducere Dans le cercle (1977), Garde inverse (1979), Le tremblement des hommes (1979), Les chiens de mort (1981), Chasseé-croisé (1983), Bonifacia (1986), Le calidor (1987) – toate bine primite de criticii literari de peste hotare. După căderea dictaturii ceaușiste a publicat în limba în care au fost scrise Patimile după Piteşti (1990), Sabina (1993), Roman intim (1994) și altele. Nu am enumerat toate titlurile cărților scrise de Paul Goma pentru că nu vreau să scot în evidență atât amploarea operei sale, cât mai ales argumentul ipocrit menit să mascheze lașitatea colegilor săi de breaslă. 
Dar… despre vii, numai de bine. Cât despre cel răpit dintre noi, aceste cuvinte de rămas bun:

S-a stins o stea pe cer făr’ de lumină
Tot așteptând vremi pașnice să vină.
Din care gherlă ori din care calidor
Scrutezi acum al nostru viitor?



[1] Membru al USR din 1968, Paul Goma a fost exclus, în timp ce era închis la Rahova. După 1989, M. Dinescu a pretins că USR i-a expediat o scrisoare, prin care a fost înștiințat de reprimirea sa în rândurile membrilor. Scriitorul nu a primit-o însă niciodată, iar urma ei nu s-a găsit în arhiva USR. A redevenit membru al ei în anul 2012 și a rămas până în data săvârșirii sale din viață, la 25 martie 2020.

joi, 23 aprilie 2020

Jurnal de Abandon

– fragment –

[31 martie 2020
E ziua mea. Împlinesc 51 de ani în vremea coronavirusului. Nu știu dacă nu visez sau aiurez. M-am deconectat de la facebook și de la tv. P. nu folosește decât Netflix pe televizorul lui. A lăsat și el fb-ul. Am dormit profund câteva ore, cred că este prima dată când mi se întâmplă în ultimii zece ani. M-am abandonat cu totul. Flacăra mea de veghe a suflat singură în ea și s-a stins. Mă simt odihnită. Este și asta o noutate. Mă simt vinovată că azi mă simt atât de odihnită. Să fie efectul ruperii de mediul virtual, de irealitatea pritocită obsesiv de canale...  P. încă doarme. Mi-a spus că nu se simte ca și când ar fi în „vacanță”. Se simte ca și când n-ar mai urma nimic.
Supraviețuim într-un nimic perpetuu. Zilele nu sunt diferite. Respirația o ia uneori la sănătoasa, înaintea ritmului inimii.

Cât fac o cafea, deschid tv pe digi24, unde rămăsese de acum două zile. M-am săturat de glumele proaste, dracu să-i ia! Pe monitor, de minute în șir, pe un fond lila care mă enervează:

Ultima Arcă a decolat la ora 10.45, ora Bucureștiului.
Supraviețuitorii sunt sfătuiți să nu părăsească perimetrul ghetoului.
Dumnezeu cu voi!

Ăștia au văzut mai multe filme cu teme apocaliptice decât mine. Mă uit instinctiv pe ecranul telefonului: ora 12.03. Râd în hohote: probabil că sunteți deja pe Marte, v-a întâmpinat Elon Musk cu capsule de pâine și sare! Râsul îmi îngheață repede. Gluma se îngroașă. Deschid computerul, accesez pagina de fb. Pe wall-ul principal, strigăte, îmbulzeli, lamentări, sfaturi grave, pițigăiate, înalt-fals-filosofice, toate vechi de câteva ore. Să fi dat năvală cu bagajul de mână spre una dintre navele-Arcă și n-a apucat niciunul să stingă lumina?
Îmi dau insistent cu apă rece pe față (bine că mai curge; de ce naiba am gândit asta?) Nu simt nicio urmă de teamă, doar surprindere. Mă râcâie oltenește un gând stupid. Îi sun pe ai mei. Soră-mea și cumnatul, închiși în casă, nu avuseseră mijloacele să ajungă la Craiova, să se îmbarce. Fratele și cumnata, nepoții, la fel. Asemenea lor, tot satul. Le simt frustrarea, spaimele, le spun automat totul va fi bine. Și doar pentru mine: de câte ori credeți că putem muri... Știu că n-ar fi avut nicio șansă. Locurile erau de mult rezervate, plătite cu viețile noastre, ale prostimii, ale pulimii, lua-v-ar dracu să vă ia, de proști ce suntem, trebuia să ieșim în stradă când ni se băga obsesiv în simțuri, pe toate canalele: #stămîncasă! #șitustaiîncasă!? Încă mă frec la ochi. Este sau nu o farsă. A fost sau nu coronavirus endemic. Este sau nu asta realitatea palpabilă. Gândul meu stupid nu fusese stupid.
Sun în continuare, în ordinea locului lor în viața mea retrasă. Cât de pretențios sună acum aceste două cuvinte: viața mea. (Ce-ați făcut nenorociților din ea?) Nu îmi mai răspunde nimeni. Poate că n-au fugit toți de spaima coronavirusului, poate că unii și-au uitat telefoanele pe „mute”, ca mine, ca P. Poate că au bateriile descărcate. Poate sunt în zone fără semnal. Poate au otrăvit fântânile, au ars câmpurile și s-au retras în inima muntelui despădurit. Să reziste. Cum să reziști fără codru, doborât la pământ de drujbele corupției. Corupția s-a mutat, sper din toată încordarea, pe Marte. A fugit de noi, ca de vreun virus, după ce ne-a supt de energii. Poate că noi am fost coronavirusul. Nu, noi suntem antidotul. Sau virusul care-și conține antivirusul. 
Ce popor rezistent suntem noi, când ni se termină drojdia. Simt că-mi vor exploda toate frustrările.
Suspect de liniște în cartier, într-o zi de marți, după ora prânzului. Ies pe balcon, nici țipenie afară. Florile și salata arată bine. Mai bine decât cele din casă. Așteptam să se mai încălzească până să le scot pe toate la aer. (Și la coronavirus? – dublura sarcastică.)
Până la urmă, nu pare glumă. Privesc spre monitor, același fond lila, cuvintele împietrite. Dau mai sus, pe Realitatea, apoi pe Antena 3. Același text. Nu mai emite niciun canal. Nimic.
La apeluri pierdute, doar trei din Ro: unul de la soră-mea, unul de la D. – ea, altul de la D. – el. Din Franța, șapte apeluri de la B. Ei, mândro, continui să glumesc, nu e de ici, de colo să faci cât zece apeluri pierdute. Târziu, mai intră câteva apeluri pierdute din Italia, de la nepoate și de la verișoara mea, unul din Germania, de la F.
Clipa e-n cumpănă, dar nu mi-a dispărut încrederea. Constat că respir mai bine. Deocamdată, nu vreau să știu ce e pe străzi, în case, în spitale. Dacă nu e un scenariu apocaliptic, marea minciună, minciuna cu M, minciuna perfectă, atunci poate chiar este o ultimă pregătire înainte de ofensiva finală cu toate rezervele strategice... Cred că mulți oameni s-au sinucis ori au fost omorâți în marea înghesuială din cadrul Marii Salvări Planetare. Salvarea speciei evoluate Hi-Tech. Neanderthalii post-postmoderni rămaseră pe loc. În așteptarea extratereștrilor. Să ne ia sânge de analize, să ne dea antivirus. Deși cred că îl pot inventa doar dacă ne scanează sumar. Sau ne injectează un cip cu un virus mult mai evoluat și permanent. Apoi ne transformă în sclavi.
Nu, nu am putut să cred, nu eram pregătită mental să cred... speram inconștient că ne vor salva americanii, ca în filmele lor în care o mână de eroi sau unul singur salvează Omenirea din diverse dezastre teroriste, naturale sau extraterestre. Credeam că trecând simbolic prin atâtea sfârșituri ale omenirii montate la Hollywood... ne-am imunizat cumva.
Am reușit să stau de vorbă cu mai mulți „supraviețuitori”, cu cei care nu au închis televizoarele. Și nici nu s-au îmbulzit spre inaccesibila New Frontier. Poate e mai bine că nu am asistat. Înainte de a părăsi planeta, șefii din comitetul de urgență sau cum dracu se numea au hotărât să îi eutanasieze pe toți bolnavii din spitale, pentru a crește șansele celor care, inevitabil, rămân pământeni. Populația a fost îndemnată la resemnare, pentru a conștientiza importanța sacrificiului de sine întru continuitatea speciei. Marele Salt pe Marte. Marele Bla.]


marți, 14 aprilie 2020

Nicholas Dima: In memoriam Paul Goma

Ne-a părăsit Paul Goma


Evocare de Nicholas Dima


Confratele Paul Goma ne-a părăsit recent la Paris după o viaţă plină de zbucium şi de căutări. A fost un om direct, integru şi uneori incomod. Toată viaţa a căutat dreptatea, pe care însă nu a găsit-o. Şi nu a găsit-o pentru că nu a acceptat să facă compromisuri. Şi era greu să găseşti dreptate în lumea meschină în care a trăit generaţia lui. Paul Goma a fost primul şi poate singurul dizident genuin al ţării noastre. Atitudinea lui a şocat România aşa cum a şocat țara cutremurul din 1977. L-am întâlnit la Paris, unde fusese exilat, şi apoi în America, unde l-am invitat în 1978 în numele comitetului Adevărul despre România. La Washington, unde s-a întâlnit cu mai mulţi lideri Americani, a locuit în apartamentul meu de lângă Capitoliu. Părea mulţumit de întâlnirile zilnice pe care i le facilitasem, dar seara îşi destăinuia mâhnirea pentru că mărturiile lui nu aveau efectul politic dorit. La vremea respectivă eram redactor la postul de radio Vocea Americii şi îi trăiam amărăciunea. Personal, începusem să o simt zilnic. Şi totuşi, numai după marea înscenare din decembrie 1989 mi-am dat seama de amploarea tragediei pe care o trăiam: Pleac-ai noştri. Vin ai noştri! Paul Goma, marele nostru dizident, a intuit înaintea altora teatrul absurd pe care eram obligaţi să-l jucăm şi pe care el îl respingea.
Fratele Paul s-a purtat ca un erou şi a murit ca un martir! Şi prin viaţa şi activitatea sa şi-a câştigat o pagină de onoare în adevărata istorie a neamului nostru, istorie care va trebui scrisă. Altfel, nu ne vom redobândi niciodată onoarea.
Redau în continuare un moment al întâlnirii noastre de la Washington, inclus în cartea Mărturii Dedicate Eroilor şi Martirilor Noştri, şi apărută la Bucureşti în 2018. Fotografia din ataşament a fost publicată în cartea Maratonul Vieţii, apărută anul acesta. Ambele cărţi au fost redactate de dna Flori Bălănescu, reprezentanta lui Paul Goma în ţară.
Nicholas Dima, SUA,
27 martie 2020.

În 1978, eram deja redactor la Vocea Americii, și împreună cu fostul diplomat Brutus Coste făceam lobby la Washington şi promovam cauza României. În acest scop, am adus în Statele Unite mai mulţi lideri din ţară şi din Basarabia, iar unii dintre ei au depus mărturii în Congres. Între aceştia a fost şi scriitorul Paul Goma, aflat în exil din noiembrie 1977, care la Washington a locuit în apartamentul meu. Ulterior, am scris un articol despre vizita lui, articol pe care îl redau în continuare...

Am stat cu Paul Goma în aceeaşi celulă, dar nu ne-am cunoscut. Da! Exact cum am afirmat. Era prin primăvara lui 1958. Am stat împreună circa două săptămâni în aceeaşi cameră de la parterul celularului din Gherla, dar, dacă ne-am întâlnit cumva, nu ne-am cunoscut. Şi nu ne-am cunoscut pentru că în acea cameră de tranzit şi de groază fuseserăm înghesuiţi peste o sută de deţinuţi şi era aproape imposibil să faci câţiva paşi fără să te loveşti de alte trupuri. Toată ziua era o hărmălaie de nedescris. În cameră aveam două tinete pentru necesităţi şi coada la ele era continuă. Noaptea încercam să ne întindem pe podea că să dormim, dar în pofida tuturor încercărilor, nu era niciodată suficient loc să se întindă tot omul la orizontală. Paroxismul a fost atins când uşa camerei s-a deschis şi prin ea ni s-au aruncat o sută şi ceva de saltele goale iar ceva mai târziu ni s-a împins prin aceeaşi ușă o claie de paie cu care să umplem saltelele. Cum puteai cunoaşte pe cineva în acel vacarm? Ne-am dat seama totuşi că am fost amândoi în aceeaşi cameră mulţi ani mai târziu, când Paul Goma m-a vizitat la Washington. Despre acea vizită am scris în cartea Călătorie spre libertate...
Am auzit prima oară de Paul Goma când a publicat în Occident romanul Ostinato, el fiind încă în ţară şi devenind astfel un bine cunoscut dizident. Goma a fost unul dintre puţinii dizidenţi pe care i-a avut România şi probabil primul dintre ei. Eu eram deja plecat şi mă aflam în Statele Unite. Aveam cunoștinţă de acuma de dizidenţii din Uniunea Sovietică. Personal, la început am fost sceptic despre fostul deţinut şi scriitor Goma. Nu puteam să cred că în România torturată de Securitate, răul cel mai mare al ţării, cum l-a numit el însuşi, putea să se afirme un dizident adevărat. Şi totuşi, istoria noastră a cunoscut un „moment Goma” şi prin el a intrat în conştiinţa Occidentului altfel decât voia să o prezinte regimul Ceauşescu.
La începutul anilor 1970, fostul diplomat Brutus Coste împreună cu mine şi cu alţi câţiva susţinători, am înfiinţat Comi­tetul Adevărul despre România. În numele acestui comitet l-am invitat şi l-am adus în Statele Unite pe scriitorul Paul Goma. Înainte de a veni în America, am avut prilejul să-l vizitez la Paris pe proaspătul scriitor exilat şi l-am găsit aşa cum reieşea din tot ceea ce scrisese: demn, onest, intransigent şi direct – brutal de direct. Poate că aceste mari calităţi au fost şi defecte. Alţii l-au găsit inflexibil, vulgar şi lipsit de tact. Oamenii trebuie luaţi însă aşa cum sunt. Eu l-am apreciat pentru curaj, probitate şi integritate. Cine altul a mai denunţat atât de ferm regimul Ceauşescu? Cine altul a reabilitat adevărul în legătură cu Basarabia, aşa cum a făcut-o el? Câţi dintre dizidenţi au refuzat categoric să se lase cumpăraţi? Judecat după avuţii materiale, Paul Goma trebuie să fie un om sărac. Sufleteşte însă, fratele Paul este foarte bogat. Adevărul şi demnitatea nu se măsoară în bani. Aşa l-am cunoscut pe Goma şi aşa este şi acum, când scriu aceste rânduri. Să revin însă la vizita sa la New York şi la Washington.
Paul Goma a sosit în America în octombrie 1978 şi din punctul nostru de vedere, al organizatorilor, vizita sa a constituit un mare succes. La New York comitetul iniţiator a organizat întruniri de sală la care au participat sute de români. La Washington, unde scriitorul a fost găzduit în apartamentul meu de lângă Capitoliu, am organizat întruniri şi audienţe cu mai mulţi lideri americani şi am fost primiţi personal de renumiţii senatori Jackson, Helms, Thurmond şi Bob Dole, acesta din urmă candidând ulterior la preşedinţia Americii. Deputatul Dante Fascell din Florida, care era preşedintele Comisiei Americane pentru Acordurile de la Helsinki, a organizat o sesiune specială de audieri cu Paul Goma, sesiune dedicată problemei drepturilor omului în România. Delegaţia noastră a fost primită și de George Meany, preşedintele marilor sindicate Americane AFL-CIO, de asemenea, și de alte personalităţi. Vizita scriitorului a avut mare ecou în presa românească din exil şi a fost menţionată în unele publicaţii americane. Nu se poate spune că vizita a avut consecinţe la nivel politic la Bucureşti sau la Washington, dar Paul Goma şi-a făcut datoria. Şi de fapt scriitorul îşi face neabătut datoria de câteva decenii.
Dumitru Danielopol,
Nicolae Dima, Paul Goma, Sasha
Stoianoivici şi Brutus Coste, Washington, 1978.
  

În calitate de geograf specializat în studii europene, precum şi ca jurnalist care de mai multe decenii se loveşte de mutilarea adevărului, îl admir pe Paul Goma în special pentru modul în care a abordat problema Basarabiei. Puţini scriitori au avut curajul să spună lucrurilor pe nume în ce priveşte suferinţele românilor basarabeni. Paul Goma a făcut-o!
Şi ca să revin la prima idee. Soarta a făcut să trecem unul pe lângă altul în 1958, dar ne-am cunoscut de-abia în 1978. Într-una din seri, după o zi de lobby pe la birourile senatorilor americani, ne-am înapoiat împreună în apartamentul meu şi am început să ne depănăm unele amintiri. La un moment dat, ne-am amintit amândoi de o cameră de groază din Gherla unde un deţinut care îşi pierduse minţile în abominabila experienţă de la Piteşti repeta periodic cu o voce tare şi spartă ca venită din iad: Criminalii din NKVD şi din Securitate care ne-au schingiuit şi omorât la Piteşti, la Canal şi în alte închisori, vor fi traşi la răspundere şi îşi vor primi pedeapsa... Cornel Grosu repeta periodic zguduitoarea lui declaraţie, timp în care în cameră se făcea o linişte mormântală şi toată lumea îl asculta. Goma şi cu mine fuseserăm în aceeaşi cameră!
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu nefericitul Grosu, care vorbea din disperare. Ştiu însă că Paul Goma vorbeşte raţional şi limpede şi că aceia care ar trebui să-l asculte se fac că nu-l aud. Am scris aceste rânduri când Paul Goma împlinea 75 de ani...





miercuri, 25 martie 2020

Mesaj din partea supraviețuitorilor Grup Canal 77


În noaptea de 24/25 martie 2020, a decedat la Paris curajosul opozant şi scriitor Paul Goma. Ce nu au reuşit comuniştii în ţară și în exil, cu toate metodele lor de exterminare, a reuşit virusul Corona, într-un spital parizian, în libertate. 
În numele Grupului Canal ’77, din care am avut onoarea să fac parte, alături de Dan Niţă, Ion Marinescu, Raymond Păunescu şi Nicolae Windisch, cu toţii semnatari ai Apelului Goma, adresăm fiului, Filip-Ieronim, îndurerate condoleanţe pentru pierderea acestui om, model de curaj şi probitate pentru românii anticomunişti. Dumnezeu să-l ierte şi să-l hodinească!

Radu Negrescu-Suţu (Paris) şi Gabriela Niţă (Los Angeles) 

Paul Goma a urcat la Calidor



PAUL GOMA (2 octombrie 1935–25 martie 2020)

„nu uit și nu tac”
Aflu că noaptea trecută Paul Goma a urcat la Calidor. L-a ajutat un „agent chinez”, tot roșu, tot comunist, cu vreo două nume de cod, cretine: coronavirus/covid19. Când soarta e nenorocită, e până la capăt! Toată viața i-a fost distrusă de comunism, chiar și în exilul parizian, acolo unde a avut răgazul să privească în urmă și în adâncime cu multă seriozitate. Uneori cu ardoare. Dar dacă nu el, atunci cine ar fi fost mai îndreptățit?

Pavel îmi spune: ar trebui să plătească statul român incinerarea!
Sigur că ar trebui, așa cum ar fi trebuit să facă multe îndreptări statul român. Dar nu statul lui Iliescu-Băsescu-Constantinescu-Iohannis. Statul comunist drapat în statul de drept. Sau de drepți.
Scriu și parcă-l aud pe Goma. Ați fost neobosiți în a-l marginaliza, maimuțări, diaboliza, minimaliza, anihila, cot la cot cu Securitatea și cu postsecuritățile. 
Unii dintre voi l-ați tăcut (pentru că nu v-a tăcut el!), l-ați vrut uitat (pentru că el n-a vrut să uite nimic). Parcă și văd ce-o să scrieți, acum că nu mai e, cât de toleranți, de mărinimoși, de empatici cu suferința planetei. Ce de merite vă veți descoperi. Nici nu v-ar băga în seamă, să nu se enerveze. N-a suportat niciodată „purtătorii de cuvânt”, intermediarii, trepădușii. Cât a putut, s-a prezentat singur și o face până la sfârșitul sfârșiturilor. Scriitorul înseamnă cărțile lui. Pe care le citesc, încă, destui români. Scrisul-cititul înseamnă ne-uitare. Înseamnă: memorie.
A urcat la Calidor în ziua Buneivestiri. E un semn. Îl vom descifra noi, cândva.
Ce s-ar mai distra Goma acum pe seama noastră, dacă nu cumva, ușurat de durerile cărnii și-ale sângelui, s-a apucat să scrie ultima Carte.
Dumnezeu să-l ierte și să-l țină la loc cu lumină și odihnă!