joi, 28 noiembrie 2013

precizare: Paul Goma, azilant politic în Franţa

Pentru că sunt întrebată adeseori, mai ales pe facebook, de ce nu vine Paul Goma în România, ţinând cont că am fost implicată şi sunt în clarificarea statutului său, deoarece am obosit să răspund fiecăruia în parte (nu sunt robot, dar şi pentru că am spus-o de atâtea ori), fac această precizare, la care voi trimite de câte ori va fi nevoie şi îmi rezerv dreptul de a-i aduce completări:


Am spus şi am scris în diverse locuri... aproape că am obosit: Familia Goma, din momentul în care a cerut azil politic statului francez, NU MAI DEŢINE NICIUN DOCUMENT LEGAL DE IDENTIFICARE A CALITĂŢII DE ROMÂNI. Toţi cei trei membri ai familiei Goma se identifică şi azi cu acte franceze, pe care scrie că pot călători oriunde CU EXCEPŢIA ROMÂNIEI. 
În ciuda faptului că Ministerul de Interne m-a anunţat în 2006 via Monica Macovei, ministru al Justiţiei, că Paul Goma figurează drept cetăţean român (asta după ce mai întâi secretarul ministrului Justiţiei m-a sunat în privat încercând să mă convingă să îl conving pe Paul Goma să depună în nume propriu cerere de redobândire a cetăţeniei române, conform legii în vigoare! conversaţie pe care am refuzat să o continui, insistând să mi se răspundă legal, în scris, la petiţie...)... aşadar, în ciuda acestui anunţ, făcut în mod ciudat după 16 ani de libertate a expresiei, ani în care Paul Goma (dar şi alţii) au tot reclamat pierderea cetăţeniei, scriitorul şi membrii familiei sale continuă să aibă statut de azilanţi (refugiaţi) politici în raport cu statul român de drept, continuatorul statului totalitar comunist.
Paradoxul are multiple faţete: 1. România (statul din care s-au refugiat la 20 nov. 1977) şi Franţa (statul care le-a acordat azil politic) sunt membre ale Uniunii Europene, în care drepturile omului sunt garantate şi respectate, cunoaştem problematica... 2. Deşi MAI a anunţat că Paul Goma figurează drept cetăţean român, acesta nu a fost repus în drepturile sale de cetăţean român; 3. În baza acestei informări a MAI, având împuternicire de la Paul Goma, am reuşit anul trecut să mă ocup de dosarele de pensionare şi de indemnizaţie de fost deţinut politic ale lui Paul Goma; precarităţile de fond rămânând în continuare în sarcina instituţiilor statului, în ceea ce îi priveşte pe Paul Goma şi pe membrii familiei sale, deoarece, pentru a mă exprima cât mai sec: familia Goma, chiar dacă ar vrea să vină în România, nu poate: statutul de azilanţi politici care figurează încă pe actele lor de identitate franceze nu s-a "stins". Cartea de rezidenţă a lui Paul Goma este prelungită de statul francez până în 2014. Pe ea scrie, la "cetăţenie: refugiat român". Ministerul de Externe, care ar fi trebuit să rezolve problema prin Consulatul român de la Paris, s-a împotmolit în meandrele politicianiste. Există un mic grup de "gomişti" care a făcut frecvent presiuni pentru restabilirea acestei situaţii, MAE nici măcar nu s-a autosesizat să iniţieze discuţii cu scriitorul pentru a şterge această pată urâtă de pe obrazul ruşinat al românilor şi al României; până când să mai tragem instituţiile statului de mânecă? Nu suntem decât nişte bieţi câţiva oameni, care s-au convins că instituţiile statului nostru, bine consiliate de indivizi şi grupuri cu interese care ne scapă, nu au niciun interes ca Paul Goma să revină în România.Aşa cum nu au niciun interes ca Paul Goma să meargă în Basarabia.

vineri, 22 noiembrie 2013

Chişinău: 20 noiembrie 2013 - Paul Goma, 36 de ani de azil politic


Chişinău: 20 noiembrie 2013 - Paul Goma, 36 de ani de azil politic
Câteva concluzii

Pentru a înţelege ce înseamnă Revenirea lui Paul Goma acasă, trebuie mai întâi să înţelegi ce înseamnă "acasă". Logica obişnuită nu are ce căuta aici. Ca să înţelegi, trebuie să ştii. Ca să ştii, trebuie să vrei să înţelegi. Pentru toate: trebuie să te documentezi, să citeşti, să fii corect informat, să pui surdină preconcepţiilor şi să ţii la distanţă noile planuri de măsuri pentru discreditarea, compromiterea, anihilarea ca om şi scriitor a lui Paul Goma. În fapt, aceleaşi vechi planuri ale Securităţii (eterne, cum ar spune însuşi Goma), azi altoite pe interese care nu mai sunt ale fumegândului regim comunist, ci ale urmaşilor ideologici ai acestuia. Nu în ultimul rând: să fii empatic.
Pentru mine, venind din dreapta Prutului la Chişinău, acasă pentru Paul Goma nu (mai) înseamnă decât ce a decretat însuşi scriitorul cândva: limba română. Nu România, nu Republica Moldova. Eu nu mai am iluzii în acest sens, de aceea, tot ce voi mai face de acum înainte este să mă ocup în continuare de studiul "cazului Goma" şi să susţin iniţiative ale altora în măsura în care îmi permit competenţele. Ştiu că voi contraria pe mulţi. Dacă nu am fost singura nemulţumită de slaba prezenţă la Conferinţă a unor oameni pe care îi credeam - chiar dacă nu masiv, măcar într-o măsură relevantă - interesaţi de "tema Goma", cu siguranţă am fost singura care a dat glas unei atare nemulţumiri. Că s-a găsit cineva cu pretenţia că mă pune la punct, nici nu contează. Nicio punere la punct nu poate şterge ceea ce am învăţat de-a lungul timpului cunoscându-l pe Paul Goma prin cărţile lui şi nici ce am reuşit să pun cap la cap studiind arhive şi surse complementare pentru a-mi limpezi aspecte din biografia de om normal, de scriitor liber, de profil paradigmatic a lui Paul Goma. 
Organizatorul Conferinţei, Dumitru Crudu şi-a dat silinţa să popularizeze evenimentul. Mai mult, şi noi, de aici, am făcut-o. Paradoxal, cu cât suntem mai informaţi (cu cât circulă informaţia mai rapid), cu atât devenim parcă mai dezinteresaţi de realitatea neajunsurilor noastre. Nevoia de evadare, de ficţiune este parcă mai vie ca oricând.
Oamenii au venit pregătiţi cu texte ca pentru conferinţă, că doar de aceea au fost invitaţi. Ne-am trezit că trebuie să lăsăm textele pregătite şi să luăm taurul de coarne, să vorbim şi pentru (mai ales) elevii veniţi acolo cu profesorii lor de limba şi literatura română. Doar nu era să vorbim între noi, cei câţiva care stăpânesc mai bine anumite zone din tematica Goma. Şi-atunci, sigur că a trebuit să reiau pe scurt istoria Mişcării Goma, pentru a ajunge cumva la ziua de 20 noiembrie şi la semnificaţia ei. Mă întreb dacă nu cumva - deşi, repet, suntem în epoca supertehnologizărilor - trebuie să ne reşapăm, fiecare după ale lui competenţe, în pedagogi, să interiorizăm cumva un spirit paşoptist. Cum în curriculumul şcolar româno-român scriitorul Paul Goma nu este menţionat, ar trebui să trezim mai întâi interesul profesorilor pentru scriitor şi scrierile lui (în atenţia celor care vor simţi nevoia să mă pună la punct: Paul Goma nu agreează termenul "operă" în relaţia cu persoana lui), pentru ca aceştia, o parte a lor, să propună elevilor la lecturi suplimentare, chiar să analizeze fragmente din cărţile lui Paul Goma în cadrul orelor opţionale prevăzute de curriculum.
Dana Tapalagă şi Viorel Ilişoi citesc din romanul Din Calidor
S-a spus la conferinţă că nu ar fi tocmai adevărată afirmaţia că romanele, memorialistica şi publicistica lui Goma au o reprezentare slabă pe piaţa de carte şi în conştiinţa publicului, deoarece, iată, au apărut nişte teze de doctorat ce infirmă spusele mele. Interesul punctual al câtorva oameni pentru scriitorul Goma nu înseamnă automat că scriitorul Goma este bine şi corect promovat şi asimilat la nivel editorial şi public. (Să reiau aici discuţia despre ideologia "rezistenţilor prin cultură" şi canonul impus de ei? S-a dezbătut aprins alaltăieri!) Sigur, tezele de doctorat sau de licenţă care îl au pe scriitor în centrul atenţiei sunt gesturi ce ne permit să întreţinem speranţa că interesul pentru Goma are un traseu ascendent. Este mult de discutat şi pe 20 noiembrie chiar s-a discutat!

Maria Pilchin şi Maria Şleahtiţchi
De ce din punctul meu de vedere acasă pentru Paul Goma nu este Republica Moldova. De ce nu mai este România am tot spus-o, în diverse feluri. Pe 20 nov. a.c., la Chişinău, mi-am prezentat şi opinia (îndrăznesc să spun, documentată) despre statutul de cetăţean român al lui Paul Goma. Pentru că actuala republică nu mai este totuna cu Basarabia lui Goma. Calidorul lui Goma s-a înveşnicit în romanul omonim, nu mai există în realitate. Pentru că Basarabia lui Goma a devenit un ţinut mental pregnant rusificat, încât te cuprinde jalea plimbându-te prin Chişinău, intrând în magazine, restaurante, mergând pe stradă etc. Sigur că nu generalizez, dacă aş face-o, ar trebui să afirm că ne aflăm încă în Uniunea Sovietică, dar asta nu este adevărat. (Cea mai de impact "revelaţie" am avut-o stând de vorbă cu un şofer de taxi basarabean... rar aşa om simplu normal la minte!) Dar cel mai mult, te cuprinde neputinţa gândindu-te la aceşti câţiva oameni (poeţi, prozatori, profesori, oameni de televiziune, chiar oameni de afaceri etc.) care-şi dau silinţa să nu le fie alterată cu totul identitatea. De aceea m-a durut că Dumitru Crudu nu a fost mai bine susţinut de ai lui în curajosul şi importantul său demers. Nefericirea a făcut că Andrei Ţurcanu fiind bolnav şi internat în spital nu a putut participa. Cu siguranţă, ar mai fi tras şi pe alţii după dumnealui.
Pentru a spune lucrurilor pe nume până la capăt: basarabenii se tem. Şi românii de dincoace, de la Bucureşti, se tem. Dar ei nu au şi spectrul partidei ruse deasupra capului. "Compensează" cu alte spaime, cum ar fi spaima de încadrări incorect politice. Până la urmă, eforturile individuale (căci aşa rămân, de vreme ce nu reuşim să dăm fiinţă unei închegări adevărate, care să reprezinte şi să impună un punct de vedere puternic, care să aibă efecte relevante în privinţa reglementării  corecte a situaţiei lui Paul Goma) nu se pierd, pe urma lor câţiva oameni, fie ei elevi de la un liceu de informatică sau de la o şcoală profesională, au aflat şi au înţeles că există în istoria lor culturală şi naţională un scriitor care şi-a sacrificat confortul, sănătatea, bunăstarea familiei pentru a rosti necondiţionat adevărul. Un scriitor care a scris cărţi mari. Nu este puţin lucru. Cu atât mai mult cu cât au fost menţionaţi şi alţi scriitori români pe care elita profesională din Basarabia îi citeşte şi analizează, cum ar fi Ion D. Sîrbu sau N. Steinhardt. 
Aliona Grati, Nina Corcinschi, Dumitru Ungureanu, Viorel Ilişoi, Dumitru Crudu
Ne-am bucurat în prima parte a zilei să le ascultăm pe Maria Şleahtiţchi şi pe Maria Pilchin, cea din urmă având un text pregătit pentru a doua parte a conferinţei, dar pe care nu l-a mai citit, din motivele expuse mai sus. Ca şi Nina Corcinschi sau Dumitru Ungureanu, de altfel. Până la urmă, am vorbit liber, în funcţie de aspectele care se tot cereau evocate, detaliate, explicate, confruntate, începând cu Dumitru Crudu, continuând cu cei numiţi şi cu Aliona Grati, Radmila Popovici, Anatol Moraru, Viorel Ilişoi. Au mai intervenit Lucian Postu şi Elena Negru, cercetător la Institutul de Istorie de la Chişinău. A fost impresionant să constatăm că în sală ne urmăreşte cu atenţie încordată un domn, inginer pensionar, care auzise despre conferinţă la Vocea Basarabiei. Deci, se poate. A fost cumva uimitor când unul dintre elevii de la şcoala profesională (15-16 ani), care ascultase cu mare atenţie ce se vorbea, a întrebat dacă "numele ăsta, Paul Goma, chiar există, este adevărat?" Probabil îi părea un pseudonim. Le-am împărţit copiilor multe exemplare din broşura cu Bio-bibliografia Paul Goma şi i-am rugat să o citească, măcar să o ducă acasă. Peste toate, se pare că tinerii au fost mult mai atraşi de lectura din romanul Din calidor, făcută în prima parte a zilei de actriţa Dana Tapalagă în tandem cu Viorel Ilişoi, iar a în a doua parte numai de Dana Tapalagă. Ghenadie Brega a fost prezent, ca de obicei, pentru a înregistra prima parte a conferinţei. O doamnă de la TV Moldova a făcut mici interviuri cu mine, cu Nina Corcinschi (nu mai ştiu dacă şi cu alţii), iar operatorul care o însoţea a filmat destul de mult. De asemenea, a fost prezent un domn de la radio (îmi cer scuze că nu le-am reţinut numele celor de la tv şi de la radio).
Ce nu putem face însă niciunul dintre noi este să concurăm cu târgul de carte Gaudeamus de la Bucureşti (20-24 nov.), unde se pare că sunt prezenţi o parte a celor anunţaţi pe afişul Conferinţei de la Chişinău. Nu ştiu în ce măsură prezenţa în Basarabia a unor pseudoanonimi ca noi a impulsionat pozitiv desfăşurarea mai micului eveniment din capitala Republicii Moldova. În orice caz, este o chestiune de priorităţi pentru fiecare dintre noi. Tot aşa cum nu ştiu în ce măsură voinţa basarabenilor de a se comporta mai liber este anesteziată de acţiunile şi de reacţiile unor indivizi plasaţi strategic în establishmentul mediatic, politic şi cultural, indivizi care vântură din când în când etichete pe seama lui Paul Goma sau, pur şi simplu, din scaunul în care se află dau aviz negativ unor demersuri temerare şi legitime, aşa cum este încercarea lui Andrei Ţurcanu de a obţine un sediu pentru Centrul de studii Goma.
Evenimentul iniţiat şi organizat de Dumitru Crudu s-ar putea constitui într-un exemplu pentru alţi scriitori sau profesori, care să organizeze astfel de întâlniri în diverse locuri şi cu asistenţă cât mai variată. Să discutăm între noi, cunoscătorii, nu mai este o soluţie, atâta vreme cât nu lăsăm "urme".



 

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

„stalinismul nostru geto-dac”



(text apărut în revista "Tribuna", nov. 2013)


Frânturi din „stalinismul nostru geto-dac”[1]




Sunt zile în care vrei să dai dracului „colaborarea” cu Facebook şi cu orice altă formă de internetizare, nu se ştie când eşti acuzat de vreo atrocitate de către cei care monitorizează principialitatea (după norme reinventate) sau de vânătorii de antisemiţi&torţionari... Tot aşa cum ar trebui să nu mai publici în niciun ziar, în nicio revistă, nimic, niciodată, până nu dispar câteva generaţii de români, pentru că niciuna nu este curată în sensul în care ne-am dori unii dintre noi, al unei utopice maxima moralia: fără „moguli”, fără patroni&asociaţi foşti lucrători în veşnica Securitate sau membri de nădejde ai Partidului conducător, fără informatori recunoscuţi sau agenţi de influenţă, fără foşti-actuali intelectuali activi în diversele „servicii”... 
Dacă ne ţinem de acest deziderat etic, atunci nu doar în „România Mare” sau în „Tricolorul” nu avem „voie” să publicăm, ci nici în „Observator cultural”, „Dilema”, „România literară” sau „Caţavencu”... Pot merge chiar mai departe cu logica: nu mai poţi publica nici în revistele aflate sub oblăduirea unor oameni cu care deseori te întâlneşti pe aceleaşi baricade ale bunului simţ şi ale principialităţii, pentru că şi ei reacţionează la stimuli extrem de subiectivi: îmi cer scuze, de data asta nu îţi pot publica textul, pentru că nu vreau să mă pun rău cu X! În schimb, le-ar conveni să-l atacăm niţel pe Y... Sunt asocieri forţate? În această logică, nu! Să spui „cum e turcu' şi pistolu'” (expresia mea, pentru a traduce un paragraf amplu) în ce-i priveşte pe ziaristul Viorel Ilişoi şi pe Paul Goma, conform logicii: Ilişoi e ziaristul lui Voiculescu, Goma a scris o Declaraţie în care vorbeşte de bine despre Breban, nu-i o (mare) forţare? Am trăit să o citesc şi pe-asta: că Viorel Ilişoi e omul cuiva, nici nu contează al cui! Totul este la vedere despre ziarist, prin ceea ce scrie de 20 de ani. De ce trebuie compromis Ilişoi? Pentru că astfel se mai pot exersa câteva obsesii pe seama lui Paul Goma. N-au fost de ajuns variantele Securităţii puse în practică prin dispozitiv specializat zeci de ani pentru a-l „compromite şi anihila” (expresie securistă consacrată de documente). Atitudinea conexă a românilor, a celor „mai buni” dintre ei, educată la foc mic şi sigur de instituţiile represive ale regimului comunist, este completată cu succes azi. Nu contează cât de tineri sau copii eram unii dintre noi în 1989, tot ce contează este că după acest punct de cotitură unii au fost preluaţi de alte sisteme de educaţie.
Este ceea ce majoritatea (intelectuală) nu reuşeşte să-şi însuşească, pentru că nu a pus nimic la bătaie, nu a avut niciodată de pierdut cu adevărat, pentru că mereu a vrut să câştige. Paul Goma s-a pus la bătaie, dintotdeauna, pe sine, în contul unui adevăr simplu – sunt ceea ce cuvânt(ez). Nu întâmplător, până şi revenirea sa acasă, în Basarabia natală, este încetinită, sabotată de tot soiul de indivizi (grupări) şi de interesele lor.
Da, Goma a trimis o Declaraţie în sprijinul lui Breban, în contextul judecării acestuia pentru colaboraţionism cu Securitatea. Am citit-o şi am ajuns la următoarele concluzii: 1. Goma arată că solidarizarea poate avea rost chiar şi în democraţie, deşi aşteptase astfel de gesturi când era vânat şi torturat de Securitate (şi chiar de colegi din USR); deşi Breban nu s-a solidarizat public cu el în 1977 (dar câţi scriitori şi intelectuali au făcut-o?), a fost singurul cobreslaş care a arătat omenie când soţia şi copilul lui au rămas pe drumuri; 2. prin această declaraţie Goma susţine un principiu pe care nu l-a încălcat niciodată: cu Securitatea nu se dialoghează, nici măcar peste decenii. De ce? Pentru că procesul împotriva lui Breban este o mostră de comunism-securism de primă clasă, nu pentru că scriitorul N. Breban n-ar fi fost „agent de influenţă” (conform normelor CNSAS), ci pentru că – aşa cum este şi cazul torţionarilor Vişinescu&Ficior –, cu o floare nu se face primăvară, cu un proces nu se condamnă comunismul. Nişte băieţi deştepţi-foc trag de sfori aruncând la răstimpuri presei şi mulţimii câte un „caz”, din motive diverse: interes de a distruge pe cineva anume, de a abate atenţia de la teme arzătoare (pentru unele grupări „culturale” sau de afaceri, pentru preşedinţie, pentru guvern etc.); cu alte cuvinte, aceşti „băieţi” n-au avut niciun interes din 1990 încoace să trimită comunismul românesc în judecată, de sus în jos, cum era normal, de la vârful piramidei totalitare (aşa cum s-a întâmplat cu nazismul). Nu!, aceşti băieţi foc de deştepţi prostesc lumea, iar Paul Goma, care îi miroase de la o poştă, n-a vrut să le facă jocul.
Declaraţia benevolă dată de Goma în timpul judecării lui Breban nu este citită în contextul istoric, biografic şi mental care a determinat-o, ci s-a preferat aruncarea pe piaţă a unor scheme simpliste. Cum ar fi putut oare să-l îngroape şi Goma pe Breban, când generalul sfertodoct şi criminal Pleşiţă a murit de bătrâneţe, după ce mai înainte îşi bătuse joc de victimele lui şi ale Securităţii la ore de maximă audienţă televizuală? Nu ar însemna că Goma se alătură Securităţii-de-după-Securitate în condamnarea unui om care, da, a greşit! (am citit şi eu dosare de urmărire informativă, documente, studii, memorii!), dar a greşit din egotism, nu cu proiect ideologic!? Proiect ce aparţine acelora care ne conduc (la suprafaţă şi mai ales de prin diverse subterane), de care sunt responsabili ei şi urmaşii lor, de peste 65 de ani! Un scriitor-intelectual nu poate fi „judecat” la tribunal pentru că a dat dovadă de slăbiciune omenească într-un context totalitar. Astfel de probleme se rezolvă în timp, prin dezbateri oneste, intelectuale. Nu la televizor şi în gazetele de scandal. Să nu uităm că Goma a fost poate cel mai drastic apărător al lui Ion Caraion (care i-a delaţionat într-un mod abject pe Monica Lovinescu, Ierunca, Goma şi pe alţii), alături de Mariana Sipoş, atunci când, cu ani în urmă, a izbucnit „scandalul Caraion”. Principiul a fost acelaşi: Ion Caraion, fost deţinut politic, cu o experienţă carcerală atroce, este victimă a regimului ideologic, nu torţionar. Nu el trebuie judecat, ci aceia care l-au adus în halul în care a reacţionat după ieşirea din închisoare. Şi nu breasla avea îndrituirea morală să îl „judece”, cu atât mai mult cu cât în cazul lui Caraion s-a produs revirimentul moral, a regăsit în el grăuntele de conştiinţă pe care reeducarea comunistă nu l-a distrus, dovedind astfel că procesul reeducării este reversibil. Ceea ce nu s-a întâmplat nici până în zilele noastre cu directorii de conştiinţă autoînscăunaţi ai Culturii, care nici puşcărie n-au făcut, nici opozanţi ai comunismului n-au fost, dimpotrivă, dar care au hrănit cu „rezistenţa” lor „prin cultură” rezerva strategică de laşitate şi lipsă de discernământ a poporului român.
Vorba lui Ovidiu Cotruş, într-o discuţie cu Ion D. Sîrbu, înregistrată de Securitate în februarie 1977: vorbind ei despre Gheorghe Enoiu, Cotruş îi replică lui Sîrbu – „... nici vorbă [să fi fost ucis], a fost scos la un moment dat la pensie şi acum omul a fost reintegrat. ... dar de ce să fie împuşcat? Că nu au împuşcat ăştia oameni pentru că au torturat, de ce să fie împuşcat Enoiu? Pentru că te-a bătut pe tine şi pe Ivasiuc? Pe Goma?[2] Chiar aşa, pentru ce ar putea fi vinovat col. Enoiu, şeful Anchetelor Penale din MAI? De ce să îi judecăm pe responsabilii şi vinovaţii de atrocităţile comuniste din România? Doar pentru că au urmărit, hăituit, împuşcat sumar, arestat, judecat, condamnat, reeducat, torturat, batjocorit, umilit, desfiinţat integritatea a milioane de cetăţeni români? Nu e mai bine să îi judecăm pe un Breban, pe un Vişinescu, acum, la spartul târgului, să ne facem că facem?
Sunt azi români care au avut acces la o educaţie pe care fraierii (frei-erii!) supuşi tuturor invectivelor, etichetărilor şi diversiunilor, nu o înţeleg... Şi de ce nu o pot „înţelege”? Pentru că cei mai buni dintre noi, cei din sistemul perimat de educaţie românesc, nu sunt dotaţi cu „biluţe” puternice, fecunde, nu au suficientă energie în vene, nu deţin „morbul” conştiinţei şi al identităţii... Dar avem scriitori şi intelectuali şi artişti care au colaborat fără ruşine-şi-teamă cu Securitatea, iar după 1990 nu au avut minima decenţă să recunoască. Avem aceşti oameni şantajabili, pe care nici nu este nevoie să îi şantajeze cineva, pentru că fac singuri „ciocu' mic”; aşadar, cine să poarte în ţara asta un război demn cu mentalitatea securistă şi cu etichetările-ameninţările nedemne? 
Scriitorii (şi intelectualii) din România n-au înţeles nici până acum că rostirea adevărului, sprijinirea acestui adevăr, face parte din „fişa de post” a lor. Majoritatea sunt preocupaţi de scrierea operei nemuritoare, sunt liniştiţi că nu mai există cenzură oficială şi îşi imaginează probabil că vor îmbogăţi zestrea culturală naţională şi universală. Se ceartă pe burse şi premii, se invidiază, sunt ademeniţi cu stagii de formare a formatorilor sau de cine ştie ce specializare pe te miri unde, rareori îşi amintesc de menirea lor de oameni ai cetăţii. Chiar şi atunci, numai pentru a-şi pune numele pe vreo listă, că aşa dă bine.
Nici nu mai este nevoie de cenzura-de-stat, de 23 de ani acţionează cu efecte maxime cenzura de grup de interese şi de influenţă. Dar cel mai bine funcţionează autocenzura şi şopârlele intelectuale subliminale. 
Desigur, Paul Goma ar fi putut să nu declare nimic în sprijinul lui Breban, dar ce şi-ar mai fi frecat unii mâinile dacă Goma l-ar fi „îngropat” pe Breban! Nu-i aşa că, oricum o dai, Goma te ia pe nepregătite, rămânând mereu în propria-i „puşcărie”? Nu vrea deloc, dar deloc! – vorba lui – să intre în tipar, să se ridice la nivelul (coborât al) aşteptărilor celor care nu încetează de a-i pune culpe imaginare în spate. 
Pe 2 octombrie 2013, Paul Goma a împlinit 78 de ani. Viorel Ilişoi, care este mai mult decât un ziarist, este un excelent jurnalist de reportaj, peste toate, un individ cult şi un om care trăieşte în consecvenţă cu principiile pe care le susţine, şi-a permis să scrie sub impulsul momentului omagial un text dedicat scriitorului care trăieşte cu statut de azilant politic la Paris. (Da, încă suportă efectele acestui statut în raport cu statul român, după 36 de ani, în ciuda faptului că în primăvara a.c. a primit cetăţenia statului moldovean şi, deci, nu mai este apatrid!). Cineva s-a repezit să îi desfiinţeze pe jurnalist şi pe scriitor. Nimic nou, doar că total inadecvat, ceva de genul: Nu te suport, te atac de câte ori te prind pentru că eşti ciumat (a se citi: antisemit). Norocul nostru că Goma şi Ilişoi ţin la tăvăleală, cum se spune în popor... Goma a pierdut tot, nu are decât de câştigat în eternitate. Ilişoi nu are ce să piardă, din momentul în care a ales să nu-şi bată joc de sine şi de meserie, s-a imunizat, este insensibil la cântecelele de sirenă ale vremii...
De făcut scenarii şi asocieri de toată mâna suntem în stare cu toţii, dar să rezişti atâta amar de vreme Singur împotriva Lor (cum spune un titlu de-al lui Goma), împotriva tuturor etichetelor de: „scriitor fără talent”, „nebun”, „poponar”, „kaghebist”, „vândut americanilor”, „evreu”, „jidovit”, „antisemit”, „antiamerican” şi aşa mai departe... nu este chiar de nasul oricui!  






























[1]Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, p. 374; expresia îi aparţine lui Sîrbu. Mă întreb ce etichete i-ar fi fost atârnate lui Sîrbu, dacă ar fi apucat să treacă pragul peste decembrie 1989! Ştiindu-i jurnalul şi corespondenţa, mă tem că ar fi făcut o pereche de invidiat cu Goma! Cum omul a avut inspiraţia să moară înainte de „loviluţie”, dar cu securişti în misiune de supraveghere la mormânt!, cobreslaşii îl lasă oarecum în pace, într-o marginalizare şi minimalizare confortabile pentru ei, înghesuit la grămadă, alături de Goma, Steinhardt, Norman Manea, în capitolul: iaca-acolo nişte memorialişti!
[2] Ibidem, p. 176, sublinierea îmi aparţine.