duminică, 11 ianuarie 2015

Regimul comunist - O „cruzime calculată, rece, inumană!”

(text apărut în revista „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2014)

Intelectualul în comunism, un „pericol social” iminent

Dmitri Vitkovski, O viață în GULAG, trad. din limba rusă de Antoaneta Olteanu, Editura Corint, București, 2013, 144 p.

„A trecut suficient timp de la evenimentele descrise încât să crească o nouă generație, care nu știe aproape nimic despre ororile stalinismului, mai ales că, în zilele noastre, în Rusia unii se aventurează să reabiliteze această perioadă. Este imposibil să-ți imaginezi că în Germania s-ar putea  vorbi serios despre Hitler ca despre un «bun manager» sau ca un om din Gestapo să se afle la putere. În timp ce în Rusia organizația responsabilă cu moartea a milioane de oameni și care a distrus viața altor milioane conduce în continuare țara, fără a avea parte de condamnarea pe care o merită.”
(Ana Pilkington, fiica lui Dmitri Vitkovski)

Considerată de către sovietologul Nicolas Werth o carte ce „ar fi putut fi a doua mare operă a literaturii ruse despre universul concentraționar sovietic, după O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn”, cartea de față nu a putut fi publicată nici înainte de 1990 și nici în timpul vieții autorului ei. Autorul Arhipelagului Gulag spune despre Vitkovski că trebuia să fie corectorul cărții sale, însă a fost împiedicat de boală, deși a apucat să lectureze câteva capitole „care l-au convins și l-au asigurat că se va spune totul”.
Inginerul Dmitri Petrovici Vitkovski s-a născut în 1901 și a fost arestat pentru prima oară în 1926, la vârsta de 25 de ani, în urma unui denunț, pentru că în 1919 fusese mobilizat în armata amiralului Kolceak. Astfel, a devenit „un element social străin”, fiind încadrat la „pericol social”, pe baza unei rezoluții secrete a Comitetului Executiv Central al URSS, din 24 martie 1924. A executat pedeapsa cu deportare timp de trei ani într-un sat din Siberia, pe Enisei. Aflat în libertate un an, în 1931 este rearestat ca „speț burghez” (specialist burghez) și trimis pentru un an în Insulele Solovki, apoi la canalul Baltica-Marea Albă − Belomorkanal, unde devine „șef de șantier”. Ulterior, ajunge pe șantierul de pe râul Tuloma, dincolo de Cercul Polar, unde se construia o hidrocentrală. „Având în vedere zilele de muncă și ca urmare a încheierii pedepsei, sunt eliberat din detenție. Am făcut doar cinci ani. Unde să mă duc? Ce să fac? Nu am casă, nu am familie, nu am nicio avere în afară de pelerina din lagăr”. A poposit la Moscova numai trei zile, cât să-și dea seama că nu avea nicio șansă de a se stabili acolo, iar „după o lună de peregrinări obositoare și fără rezultat prin Asia Centrală și Siberia, mă angajez ca șef de secție la o fabrică chimică din Cimkent, iar peste încă un an mă mut în Vladimir”, la aproximativ 200 km de Mosvova. De unde va fi arestat pentru a treia oară în 1938, după numai un an de „libertate”. Din fericire pentru el, Vitkovski a fost arestat la câteva săptămâni după stoparea Marii Terori, motiv pentru care acuzația de „complot contrarevoluționar” conform celebrului articol 58 nu își va face efectul pe care îl avusese cu puțin timp înainte.
Sunt recognoscibile în povestea lui Vitkovski metodele de anchetare ale Securității după model sovietic. După ce l-au umilit, l-au amenințat cu execuția, adresându-i invective, unul dintre cei trei care se aflau în cameră i-a spus: „Acum du-te și adu-ți aminte de crimele tale. Noi știm tot și am notat tot aici, arătă el spre un dosar, dar trebuie să recunoști tu singur.” Va fi eliberat după doi ani, „din lipsă de probe” și fără să fi recunoscut ceea ce nu făcuse.
Condițiile de detenție și de anchetă erau similare celor din sistemul concentraționar românesc: mizerie, înfometare, anchete nocturne. Iar descrierea acestor condiții seamănă izbitor, din punct de vedere al conținutului și stilului, cu descrierile  unora dintre supraviețuitorii închisorilor politice din România. O dovadă în plus că ideologia comunistă, pusă în practică în zone socioculturale destul de diferite, a generat tipuri de realități similare, până la identificare pe anumite niveluri. Explicația rezidă în aceea că într-un astfel de regim ideologic metodele de inhibare a voinței ajung să se exercite asupra funcțiilor vitale proprii speciei: „Toate gândurile, ca și visele, sunt pline de reprezentări ale mâncării, toate discuțiile, ca și visele, revin la mâncare. Iar când treizeci-patruzeci de asemenea oameni flămânzi sunt adunați la un loc și nu pot să se împrăștie deloc, gândurile și vedeniile lor se accentuează reciproc și iau forma unei psihoze severe în masă.” Și pentru că anchetatorii erau instruiți în acest sens, în timpul anchetelor încercau să înfrângă rezistența unora dintre deținuți cu o farfurie de mâncare.
„Crezi că o să pățesc ceva dacă te împușc azi? N-o să primesc decât mulțumiri. Va fi o jigodie mai puțin.” îi spune anchetatorul Saharov într-o noapte, încercând să-l intimideze pentru a semna o declarație scrisă integral de anchetator. Nici bătaia până la sânge, nici statul în picioare două zile și două nopți nu l-au convins să semneze. Și poate n-ar fi reușit să reziste fără ajutorul celor doi soldați care l-au păzit, permițându-i pentru scurtă vreme să se rezeme de perete. Unul dintre ei a avut chiar curajul de a-i oferi un pahar cu apă în care și-a dizolvat rația zilnică de cuburi de zahăr.
După această detenție, Vitkovski trăiește în exil, în Caucazul de Nord, iar în timpul războiului este mobilizat într-o unitate specială, fostul deținut explicând astfel această ciudățenie: „împreună cu alți soldați răniți și care o terminaseră cu lupta, am fost trimiși − acestea sunt paradoxurile vieții noastre − la trupele cu destinație specială ale GPU, pentru «paza și protecția obiectivelor de stat și de importanță deosebită».” Din cauza stării precare a sănătății, părăsește războiul și se angajează cercetător într-un institut al Academiei de științe medicale. „Totul trece, dar multe se repetă”, consemnează Vitkovski în memoriile sale, cu trimitere la statutul de „pericol social” pe care un deținut politic nu îl pierde niciodată în timpul regimului comunist. După 6 ani de relativă normalitate, mai ales profesională, este îndepărtat din serviciu, pe motiv că a folosit în laborator, absolut regulamentar, cianură de potasiu. „Și așa, iar s-a ruinat tot! Familia, un serviciu bun, o anumită liniște, viitorul, speranțele. (...) Ce cruzime calculată, rece, inumană!” În 1951 a fost deportat la Priluki, apoi la Berezotocika, în Ucraina, primind permisiunea de a se întoarce la Moscova în 1954. A murit în somn, în dimineața zilei de 5 august 1966.
Formația științifică a lui Dmitri Vitkovski și-a lăsat amprenta și asupra amintirilor sale de O jumătate de viață (titlul ediției în limba rusă), dar nu într-o manieră seacă, ci cu reale accente poetice. Nu devine captiv entuziasmelor și patetismelor postfestum. Spre deosebire de Soljenițîn, care pare cuprins de febra sfârșitului lumii, motiv pentru care face descrieri amănunțite din punct de vedere istoric, Vitkovski stăruie asupra naturii înconjurătoare și umane. Deține deopotrivă „rețeta” prezentării contextului și pe cea a situării de sine în acest context.  

Cartea lui Dmitri Vitkovski emană o liniște în totală contradicție cu ororile prezentate în ea. Este adevărat că autorul este stăpânit în permanență de grija de a nu fi ostentativ în relație cu suferințele sale. Parcă ar transmite că nu este decât unul din milioanele de deținuți din GULAG, dar unul care a avut posibilitatea să lase o mărturie. Conștient „că totul trece în lumea asta, așa cum trece viața însăși. Nu e deloc precaut să uiți regula asta”.    

vineri, 2 ianuarie 2015

Gânduri de început de an

Gânduri de început de an
(sau despre cum să vânăm antisemiţi imaginari, militând împotriva fascismului, la pas cu comunismul recurent)

Pe măsură ce trec anii, se adeverește că Paul Goma, acest scriitor ucis ritual, zilnic, după propria-i expresie (folosită în Dialogul pe care l-am realizat împreună şi publicat în 2008), a avut și are dreptate. A fost de ajuns să citesc ultimele ziceri pe subiectul premierii președintelui AFDPR de către președintele României ca să-mi resuscit memoria. Jocuri de putere între grupurile vânătorilor de antisemiți (care au ceva de împărțit între ele), soldate cu lovituri fără șir aplicate memoriei celor care au supraviețuit ideologiei comuniste în anii ei cei mai glorioși de „preluare a puterii”, de „construire a noii societăți” și a „omului nou”. Dl Vladimir Tismăneanu consideră că „Prețuirea publica pentru pseudo-moralitatea unor mișcări terorist-demonice (comunismul si fascismul) nu poate face parte din pedagogia democratică. Nimeni nu poate interzice cuiva să prețuiască pe cine are chef. Dar un stat democratic nu legitimează, prin cea mai inaltă distincție a sa, asemenea opțiuni.”. Adevărat. Doar că adevărul nu are măsuri diferite. Dl Tismăneanu nu face decât să inducă subliminal că dl Bjoza, președintele AFDPR, este membru al Mișcării Legionare (care nu mai există de foarte multă vreme), adică al unei mișcări fasciste. Ceea ce nu este adevărat. În logica aceasta, ar mai rămâne să se spună şi că preşedintele României, dl Klaus Iohannis, este nazist, pe motiv că se trage dintr-o familie de saşi...
Câte ilegalități a comis, oare, ca să luăm un singur exemplu, fostul președinte al statului român de drept, Ion Iliescu, un comunist sadea, care în 1956 vâna studenți pentru a-i trimite în închisoare, tovarăș de nădejde care a făcut parte dintr-o „mișcare terorist-demonică”, pe numele ei: comunism, până în 1989? Când a preluat el însuși puterea, prin lovitură de stat. Și pe care Dl Tismăneanu l-a nemurit într-un volum de dialoguri? 
De ce memoria (istoria și Istoria) dlui Tismăneanu este „mai” adevărată decât a altora? Și de ce crede dumnealui că este legitim să amestece într-o frază numele lui Dorin Tudoran cu al lui Eugen Barbu? Orice părere am avea despre Dorin Tudoran, privind prestațiile sale publice de după 1989, pe care și le-a asumat (eu însămi având o neînțelegere cu Dsa, consumată în spațiul virtual privat), să nu uităm un detaliu biografic esențial, atât pentru memoria noastră comunitară, deci și pentru istorie, cât și pentru construirea unui discurs civic sănătos: Dorin Tudoran s-a luat la harță cu cenzura și cu sistemul, a făcut greva foamei, în vreme ce Vladimir Tismăneanu a fost un privilegiat al sistemului, născut din doi părinţi care au hrănit şi consolidat o „mișcare terorist-demonică”. Vorbesc de același sistem ideologic, impus de o „mișcare terorist-demonică”.
De ce elitele comuniste și urmașii lor au dreptul, nestingherit, la cuvânt, chiar să facă rating diverselor posturi de televiziune, unde îşi mai anchetează-umilesc-omoară încă o dată victimele, iar prăpădiții supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste și urmașii lor au numai drepturi cenzurate de corectitudinea politică impusă de ordonanțe, impuse la rândul lor, de comuniștii antedecembriști, transformați după noaptea dintre 1989 și 1990 în formatori în ale democrației?
Să opunem, în oglindă, expresiei dlui Tismăneanu: „antisemitii trecuti, prezenti si viitori”, o expresie pe măsură: antifasciștii trecuți, prezenți și viitori. Și să-i amintim că după invadarea teritoriului românesc de către tancurile sovietice, vânătoarea de fascişti a devenit o preocupăre de căpătâi a serviciilor şi instituţiilor româneşti, al căror control a fost preluat de comunişti şi de consilierii sovietici în următorii ani. Nu doar legionarii - recunoscuţi ca atare sau inventaţi - au devenit „fascişti”, ci şi alţi indezirabilii politici. Maniu, de exemplu. Am pus termenul între ghilimele, deoarece după 1945 fascismul (fascistul) este transformat de discursul oficial românesc în categorie a limbii de lemn, adică într-un „produs” ideologic.   
Ni se va spune că nu sunt vinovaţi copiii de isprăvile părinţilor lor. Adevărat. Dar copiii aceia au o „moştenire”, pe care o asumă fiecare în felul său. Nimeni nu rămâne pur, neatins, de istoria&memoria familiei sale. Este firesc. La fel de firesc este să nu ţipăm mai tare decât cei care au suferit pe nedrept (şi din cauza alor noştri), doar ca să distragem atenţia de la vina-(răspunderea) pe care noi înşine o avem.
În discursul istoriografic şi politologic lucrurile sunt mai aşezate, mai scuturate de emoţie, chiar mai neutre, adică „obiective”, acesta fiind rostul cercetării şi al existenţei cercetătorilor&analiştilor pe pământ. Pentru ca omenirea să nu o ia razna, cu totul, să ajungă să se înţeleagă pe sine, în toată complexitatea. Dar omul rămâne un hăţiş al propriilor emoţii, sentimente, memorii, istorii, un hăţiş pe care îl descâlceşte dacă are capacitatea de a primi informaţie din exterior, de a capta stimuli din mai multe zone. De aceea, nu ne poate rămâne indiferent că foştii membri (în tinereţea lor de acum 60-70 de ani) ori simpatizanţi, ori pe nedrept arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi, ai unei mişcări politice inexistente azi, sunt consideraţi criminali, fără să fi comis crime, ci în numele apartenenţei (reale sau atribuite forţat) la o „mișcare terorist-demonică”, aflată la putere pentru câteva luni de zile, în numele căreia câţiva membri au comis, e adevărat, crime, şi au fost, e adevărat, împotriva evreilor; în timp ce criminalii adevăraţi din regimul comunist (45 de ani!), atât cei de la manete (elitele...), cât şi bătăuşii, cei care au apăsat pe trăgaci ori au omorât cu parul, la ordin, nu au fost atinşi măcar cu o floare. 
Dl Vladimir Tismăneanu a condamnat în 2006 comunismul, cu ajutorul preşedintelui Traian Băsescu (un personaj care n-ar fi avut ce să caute în fruntea statului român de drept, la fel ca şi Ion Iliescu, la fel ca trei sferturi, probabil, dintre cei care ne conduc azi, dacă am fi avut o lege a lustraţiei!) şi poate îşi imaginează că ţine în mâini talerele balanţei, în echilibru perfect. A condus o comisie prezidenţială din care i-a făcut vânt lui Paul Goma, dinainte ca scriitorul opozant să fi ajuns să facă parte! Azi are un statut care-i permite să-şi folosească frustrările pe post de adevăruri imuabile: „Mi-e scârbă de josnicia in care va complaceți, de penuria, chiar abulia voastra morală, de incultura voastră istorică, de incapacitatea de a ințelege ce-a fost secolul XX si de ce nu e bine să ne jucăm cu focul cand vine vorba de totalitarisme.
Abulie morală? Incultură istorică? Incapacitate de a înţelege totalitarismele? Expresii ce pot fi puse pe seama oricui, indiferent de tabără. Căci, indiferent de luările de poziţie foarte vocale ale formatorilor de specialişti în corectitudine politică, adevărul „obiectiv” are câteva coordonate clare: Dl Bjoza nu este membru al ML /nu a fost și nu este! am intervenit ulterior în text pentru a sublinia acest lucru! a se citi http://www.gandul.info/interviurile-gandul/confesiunea-legionarului-octav-bjoza-tanar-fiind-intrand-la-19-ani-si-cateva-luni-in-temnita-eram-avid-in-a-lua-de-la-fiecare-daca-gaseam-ce-avea-el-mai-bun-si-am-luat-de-la-toti-13742440 /, nu a comis crime, nu a îndemnat la crime, domnul Bjoza are dreptul la propria-i memorie, în conformitate cu propria-i biografie, nu prelucrată în conformitate cu preceptele politice, preşedintele României are toată legitimitatea de a-l decora pe preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici; în ce-l priveşte pe Dl Tismăneanu, Dsa se contrazice: în ciuda afirmaţiei că „Prețuirea publica pentru pseudo-moralitatea unor mișcări terorist-demonice (comunismul si fascismul) nu poate face parte din pedagogia democratică.”, se pare că nu este relevant să fi fost membru (marcant sau ordinar) al PCR, este imoral-ilegal-abuziv şi chiar incult (sic!) să fi fost membru (simpatizant sau doar prieten cu vreunul dintre aceştia) al ML. Şi asta în vreme ce PCR a devenit FSN (apoi şi-a creat sateliţi, care de care mai la derută, unul fiind România Mare!), preluând astfel... democraţia! 
De-aia zic, Paul Goma a avut mereu dreptate: criticându-i pe toţi (pe toţi cei care au vreo relevanţă în câmpul public, al moralei, al conştiinţei înţelese ca pedagogie naţională), păstrând distanţa faţă de toţi! Singur împotriva Lor! Singur este şi astăzi, chiar dacă are câţiva prieteni statornici şi o masă de cititori fideli. Şi va rămâne singular în istoria opoziţiei româneşti la comunism, dar şi în istoria literaturii!
Acest text este, indirect, şi un răspuns la întrebarea adresată mie cu câteva zile înainte de Crăciun: De ce nu facem demersuri către preşedintele Iohannis pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români. Pentru că ar fi o acţiune sortită eşecului, Comisiile de monitorizare pe diverse teme vor intra imediat în funcţiune.

Mă disociez din start de toţi cei care vor prelua abuziv textul meu, de orice limbaj pamfletar, vulgar sau extremist care va însoţi o potenţială preluare.