ruptură din manuscrisul "Rupturi"

Unchiu’ Alexandru era mare vorbitor, mamă, ce era la gura lui când îl apucau ciricliile... Tăcea până exploda. Şi bine făcea, că în faţa lui încremenea şi cel mai tare activist. Oricâtă carte ar fi ştiut ei, cei mici, nu îi lua nimeni în seamă. Ehe, taică... ofta el, să vă ferească Dumnezău de comunişti. Da’ văd că nu vă fereşte... zicea tot el, cu minţile în altă parte, arătând spre Costică. Avea amândouă urechile şi, încă, proeminente (he, he, he ce mai MORSE prindeam în celulă cu ele!). Flăcăii cântau atât de înverşunat împotriva comuniştilor (pe când Ana-Luca-Teo-Dej băgau spaima în burgheji...). Cale de câteva comune se zvonise că o prinseseră pe Ana Pauker şi îi tăiaseră urechea dreaptă. De ce dreapta? întrebase un nepot. Ca să o caşte mai bine pe stânga... că din deviaţionismul de dreapta li s-a tras pân’ la urmă. Cui? Bă, aţi fost la şcoală sau unde dracu aţi fost? Păi, ce, bă, unchiule, noi învăţăm la şcoală despre comunism? Da’ de ce pierdeţi mă timpul pe-acolo? Pe nepot îl apucă pe la stomac a oftică, aşa că strânse din dinţi şi nu-i mai spuse ce teme aprofundează ei la orele de istorie.

Da’ despre Teohari, Ana şi Luca aţi auzit? Români adevăraţi, internaţionalişti, nu s-au lăsat până nu ne-au înfundat. A scăpat Dej de ei când i-a ajuns concurenţa la os... numa’ noi n-am avut scăpare! Dar mata ştii istorie, nu glumă! Nu ştiu, bă, istorie, am trăit-o pe pielea mea, voi vreţi să treceţi ca gâştele p’in apă.

Îl întrebase la un moment dat, fascinată de francheţea lui, ce sunt ciricliile. Ei, de un’ să ştiu eu? M-am săturat să tot spun draci, nebunii, păsărici, brabeţi... da-ţi place, nu? Avusese atâta nebunie în el (am făcut armata la grăniceri taică, sunt bărbat nu glugă de coceni, dar asta e altceva... o să-ţi spui eu vreodată, se sfiise el să vorbească în faţa unei femei tinere) încât nu reuşiseră să îl reeduce la Piteşti (darmite în aia „nonviolentă” de la Aiud, auzi, cică autoanaliză, ’ţi-ai dracu de intelectuali, păi câtă demascare am păpat io la Piteşti... mă încurcam cu autoanaliza de Aiud?). N-auzi, mă, căcat cu ochi, că nu semnez nimic, omoară-mă, oricum sunt mort, mi-aţi luat tot ce-am avut! Nu mai aveam unde trage, nu mai aveam pământul de la moşu’ meu, mama îşi vânduse până şi cămaşa de pânză în care s-a măritat fată mare ca să-mi trimită mie izmene la puşcărie. Izmenele care ajunseseră şofile de atâta purtare, din care am rupt fâşii de le-am înmuiat în scuipat să curăţ bubele tovarăşului meu de suferinţă, care-şi scuipa plămânii în poalele cămăşii. Mi s-a topit în braţe, ca mucul de lumânare. Scârba aia de planton a anunţat conducerea închisorii abia după câteva ore. Arde-l-ar focul, se uita pe vizetă, îl distra chinul nostru.

Făcuse ochii mari, şi-a dat seama că fata auzise povestea liberării lui de la rudele mai vârstnice. Dar el îi prinsese gândul... da, izmenele ălea în care m-am liberat, aşa am venit tot drumul, pe tren, de la Aiud. Crezi că mi-a păsat? Nici strop, ba, simţeam aşa, o mare eliberare, de-mi venea să strig: Mă cac pe voi toţi, după ce-am mâncat căcat din gamelă, în patru labe, ca un câine, ca să puteţi mânca voi franzelă, mă cac pe mutrele voastre... da’ n-am strigat că pe tren am dat peste oameni. Adică mai rămăseseră şi oameni. O femeie tânără mi-a băgat un cocoloş de hârtie în buzunarul de la cămaşă. Doar în gară la Craiova am dat peste el, adică mi-am amintit… erau bani. Aş fi mâncat o franzelă albă şi aş fi băut un lapte acru, dar mi s-a părut un sacrilegiu. Strângeam bancnota în podul palmei şi nu-mi venea să cred că e adevărată, de la o femeie în carne şi oase. Alţii mi-au dat mere, prune uscate, covrigi, ce avea fiecare prin desagă, să mănânce pe drum. Crezi că în vremea aia ar fi putut crede careva că am scăpat de la nebuni? Astăzi da, astăzi totul pare incredibil. Atunci nu. Fiecare avea o rudă, un prieten sau un vecin la puşcărie.

Din ’49 până în ’64 i se scursese toată viaţa. Avea 25 de ani, acum nu-i pasă cât mai are de făcut umbră pământului. Speranţa a murit când a trecut pragul libertăţii. Rezerva strategică de speranţă, spunea el.

Îl lăsase în ziua aceea sub corcoduş, la umbră, locul lui preferat. Îşi aprindea pipa şi dădea bună ziua cui îl băga în seamă. Nu-şi pierduse candorile. Ştia că oamenii îl privesc cu respect, chiar dacă uneori asta însemna neînţelegere. Stătea acolo, cu pălăria pe-o ureche, cu mustaţa albă şi răsucită, cu osul pieptului curbat şi ieşit prin plapca de la cămaşă, cu nojiţele de la izmenele de tort atârnându-i pe gleznele firăvite. Iubea imaginea asta a lui. O cutremura. După câteva săptămâni, de Sfinţii Petru şi Pavel (Să vii de Sân Pietru să-ţi dea taica mere verzi şi pepiori pentru sufletul Ilenii mele, care s-a stins de focul meu! Şi pentru Petra, care m-a scos dintre morţi.) îl găsise şi mai împuţinat, dar nu-i dispăruse verva. Avea darul facerii bucuriei. Din belşugul tăcerii, zicea el. Ea înţelesese încoace, târziu, de-abia când el nu mai era, ce-a vrut să spună.

PAUL GOMA, 1995, poate fi găsit în:




"PROGRAM

1. Dacă voi fi ales, voi fi preşedinte al tuturor Românilor, nu doar al celor ce m-au vrut – şi m-au votat;
2. Voi fi preşedinte al României, stat democratic de tip european-occidental în care apartenenţa la o etnie, la o rasă, la o religie, la o confesie nu va constitui motiv de discriminare; libertatea – de opinie, de expresie, de cult, de organizare – va fi garantată pentru toţi cetăţenii în mod egal, neexistînd „etnie favorizată”, nici „religie preeminentă” – dacă nu va exista „partid unic”...;
3. Voi fi preşedinte al României, ţară în care justiţia va fi independentă, ne-supusă presiunilor, influenţelor, „sugestiilor” – de oriunde ar veni: de la Preşedinţie, de la Guvern, de la Ministerul de Interne, dinspre asociaţii, grupuri, lobby-uri; magistraţii vor avea de dat seamă: în faţa legilor (pe care le aplică, dar li se aplică şi lor înşile), în faţa Consiliului Constituţional (ce va veghea şi asupra Corpului Didactic, a Corpului Medical, a Corpului Jurnaliştilor, a Departamentului Cultelor – de asemeni, în domeniile unde funcţionează un cod deontologic) şi în primul rând în faţa conştiinţei fiecăruia. Poliţia, Jandarmeria, Serviciul Secret, Vama, Frontiera şi Pompierii vor fi edificate după criterii noi, ale unui stat european ce intră în al treilea mileniu; supuse ierarhic Ministerului de Interne, vor fi constant controlate de Parlament şi de presă;
4. Voi fi preşedinte al României, ţară ce va continua, va restabili, va stabili cu toate statele doritoare legături bazate pe egalitate, reciprocitate; România va adera la şi va respecta convenţiile regionale şi internaţionale ce urmăresc menţinerea ori restabilirea păcii, întăresc legăturile culturale, turistice, de învăţământ, ştiinţifice, tehnologice, comerciale, sportive etc.
Cu ajutorul activ şi reparator al Germaniei (parte contractantă în pactul Hitler-Stalin de la 23 august 1939), al Marii Britanii, al Statelor Unite ale Americii şi al Franţei, vom restabili România în graniţele ei naturale, cele din l938. Vom cere Rusiei restituirea imediată, integrală a valorilor naţionale „depozitate” în timpul Primului Război Mondial; vom cere restituirea integrală a valorilor naţionale luate ca „pradă de război“ după 23 august 1944; vom cere despăgubiri materiale pentru imensele daune materiale şi mai ales umane pricinuite României „aliate”, prin distrugeri sistematice, prin jaf organizat, prin furt „spontan”; prin stoarcerea de vlagă a ţării, mult timp după achitarea datoriilor de război (Sovromurile).
Vom pretinde de la statul rus (nu ne interesează actuala lui subîmpărţire) scuze publice pentru nemărginitele, neînchipuitele suferinţe pricinuite sutelor de mii de cetăţeni români – umiliţi, jefuiţi, maltrataţi, violaţi, ucişi (în timpul „alianţei” de după 23 august l944); luaţi prizonieri-de-război după 23 august ‘44 şi deportaţi – Basarabenii şi Bucovinenii din Armata Română fiind lichidaţi prin foame şi prin sete în lagăre speciale, de „trădători ai Patriei Sovietice”!; civili arestaţi arbitrar („ca să fie la număr”) şi transportaţi în Rusia; localnici din teritoriile recent ocupate executaţi pe loc, în grupuri mari, pentru colaborare cu inamicul (inamicului: Românul); sute de mii (cu femei, copii, bolnavi, bătrâni deportaţi în mai multe valuri şi lichidaţi prin muncă de sclavi, prin foame, prin frig, în Arhipelagul Gulag; ucişi (în Basarabia) prin foametea planificată, „realizată” între 1945-47; cetăţeni români de etnie germană – civili şi minori – deportaţi în Rusia şi trataţi ca prizonieri de război.
Vom cere Rusiei să ne furnizeze toate documentele privitoare la tragedia din 1812 şi la martiriul Moldovenilor din stânga Prutului căzuţi sub cizma fratelui creştin ortodox; vom cere să ni se livreze toate documentele privitoare la „Republica Autonomă Moldovenească” (din l924), la subversiunea antiromânească – din Rusia, dar şi din România – avînd scop: reocuparea Basarabiei; de asemeni, documentele referitoare la invadarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei, după diktatul de la 26 iunie 1940. Vom cere şi vom da publicităţii aceste documente cu faptele, cu numele „cetăţenilor conştienţi”, vinovaţi de denunţuri; ale enkavediştilor, ale kaghebiştilor, ale activiştilor de partid culpabili de persecuţii, de umilinţe, de acte de barbarie, de execuţii ale Basarabenilor şi Bucovinenilor ocupaţi de Ruşi.
A existat un Auschwitz – dar şi un Nürnberg (şi bine că a existat); a fost un Arhipelag Gulag – în toate ţările „liberate” de Ruşi –, drept este să fie şi un Nürnberg II;
5. Voi fi preşedinte al României, ţară ce-şi va edifica economia pe principiul proprietăţii şi al iniţiativei individuale. Statul va deţine şi va controla ramurile, fie neprofitabile: căile ferate, sistemul de canale navigabile, apoi Opera, Teatrul Naţional, Filarmonica, Casa Cărţii (cultura şi arta nefiind rentabile, Statul va fi onorat să le subvenţioneze), fie ţinînd de domeniul Apărării.
Dacă restituirea către proprietari ori urmaşi a uzinelor, atelierelor, localurilor comerciale şi locuinţelor – după cincizeci de ani de distrugeri şi de modificări – se va face prin hotărîre judecătorească; restituirea imediată şi fără condiţii a pământului este o datorie:
Mai întâi, morală: pentru câte şi pentru cât au suferit ţăranii români de la comunişti, tocmai, din pricina pământului, supravieţuitorii şi urmaşii lor au deplinul drept să şi-l redobândească; dacă aşa li se năzare, n-au decât să steie într-o rână, tolăniţi pe hectarele, pogoanele, iugărele (pentru care au vărsat lacrimi şi sânge) un an, doi... – dar nu-i va lăsa inima să ţină sfântul pământ în pârloagă... Desigur, „economia generală” va avea de suferit – însă nu mai mult decât pe timpul colhozului, dar ţărănimea, câtă a mai rămas după masacrarea cu metodă şi dezînvăţarea de a mai lucra, va căpăta în al doisprezecelea ceas o neînsemnată compensaţie; o uşùre compasiune.
În România vor fi bineveniţi, vor fi invitaţi ne-români: industriaşi, investitori, specialişti, oameni de afaceri să construiască la noi, să vândă, să producă; noi să învăţăm de la ei să construim, să producem, să vindem, în stricta respectare a legilor interne, internaţionale.
În România vor fi încurajaţi, consiliaţi, ajutaţi cu împrumuturi cei ce vor iniţia mici şi mijlocii întreprinderi – idealul omului, într-o societate umană civilizată fiind nu industrializarea, ci bunăstarea;
6. Voi fi preşedinte al României, ţară ce are imperativă nevoie de un alt sistem de învăţământ, actualul fiind, nu doar ineficient, dar adânc nociv. Cauza primă: înşişi educatorii: din l948 s-au (ori au fost) compromis, demisionînd de la menirea lor – aceea de a-i învăţa pe copii binele, frumosul, adevărul. Va fi necesară creşterea altei generaţii de învăţători, de profesori: copiii, adolescenţii, tinerii nu mai pot (şi nu mai vor) să înveţe binele de la învăţători răi, nu mai trebuie să înveţe adevărul de la profesori mincinoşi, frumosul de la „maeştri” cu suflete urâte şi sfaturi schiloditoare (dar părinţii, primii învăţători strâmbi, strâmbători ai propriilor copii?).
Şcoala – de toate gradele – va constitui prioritate naţională: pentru a accede la stadiul de popor, comunitatea românească va trebui să înceapă prin a învăţa să se şteargă la nas (cu osebire la gură); să înveţe să spună Bună-ziua; să înveţe să-l privească în ochi pe cel căruia (ori care) îi vorbeşte. Abia după aceea să treacă la învăţarea istoriei – nu cea idealizată, alcătuită din doar bătălii câştigate şi mănăstiri înălţate; nici „istoria luptei de clasă”. Istoria adevărată a comunităţii noastre nu este nici mai glorioasă decât a vecinilor – dar nici de-ruşine. Aşa cum (şi câtă) este, cum şi cât va trebui neîntârziat scrisă – este a noastră, ca mama pe care n-o putem schimba, oricât de maşteră ar fi. Se cuvine deci să ne asumăm trecutul comunităţii noastre aşa cum a fost, nu cum ne-ar plăcea să fi fost – cu pagini de glorie, de demnitate, de afirmare a libertăţii – ca şi cu cele unde sunt înscrise greşelile, erorile, chiar crimele comise de statul român, fiindcă şi acestea fac parte din moştenire.
Alături de Educaţie, în mănunchiul de priorităţi naţionale, se vor mai afla: Sănătatea şi Ocrotirile Sociale, vizînd:
– restaurarea familiei, nucleu al naţiunii;
– restabilirea interesului – şi a respectului – pentru copil şi pentru protejarea lui;
– reconstituirea respectului faţă de femeie şi pentru protejarea ei, în toate ipostazele;
– reabilitarea respectului datorat bolnavilor, handicapaţilor, persoanelor în vârstă şi protejarea lor.
Voi sugera elaborarea şi legiferarea unui Cod al Familiei; voi veghea la promulgarea unor legi ce vor proteja copilul, femeia, bătrânul, handicapatul – şi vor pedepsi cu dreaptă severitate maltratarea, violentarea, violarea, abandonarea, exploatarea (femeii, a copilului). Voi veghea la reorganizarea, la crearea de noi aşezăminte pentru copiii orfani ori abandonaţi; pentru mame celibatare; pentru femei maltratate; pentru cele rămase fără venituri şi fără adăpost; pentru femeile ce vor dori să abandoneze prostituţia.
Voi veghea neadormit şi voi urmări pas cu pas re-umani-zarea Bisericii Ortodoxe Române, care va trebui să se ocupe de ceea ce a refuzat în aceşti patruzeci de ani: de orfelinate, de azile, de spitale, de cămine ale săracilor şi ale femeilor bătute, abandonate ori liberate din închisoare – în sfârşit, păstorii să fie alături de turmă (şi de Dumnezeu), nu „în rugăciune”... la cizma lupului cu epoleţi albaştri;
7. Voi fi preşedinte al României, ţară ce a cunoscut în ultima jumătate de secol uriaşe distrugeri ale solului, ale apei, ale pădurii – ceea ce alcătuia unicitatea (şi dulceaţa) peisajului carpato-danubian. În vederea opririi degradării – în prima fază; în a doua, de favorizare a ameliorării, a „reparării” solului, apelor, vegetaţiei (deci: a aerului), voi veghea ca Întâia Mare Lucrare din planul decenal de Amenajare a Teritoriului (la a cărui realizare se vor succeda ceilalţi şefi ai Statului Român) să fie: distrugerea digurilor de incintă ordonate de comunişti şi săvârşite cu lacrimile, sudoarea, sângele deţinuţilor anticomunişti în Delta şi în Bălţile Dunării, pentru a le reda rolul şi rostul lor normale; pornirea unui studiu amănunţit al întregii ţări pentru ca, în deplină cunoştinţă de cauză, să demareze Marile Lucrări: sistematizarea apelor, reglementarea ariilor construibile, ridicarea de diguri de protecţie, amenajarea bazinelor de retenţie; desemnarea ariilor cultivabile (neinundabile), precum şi a celor împăduribile; tratarea solului prin neutralizanţi chimici şi prin lucrări de consolidare, drenare şi plantare a alunecărilor de teren; construirea (refacerea) căilor de comunicaţie şi a lucrărilor de artă (şosele, căi ferate, canale navigabile, poduri, tunele), în deplină armonie funcţională.
Marile Lucrări de Amenajare a Teritoriului vor dura multă vreme şi vor costa mulţi bani. Însă pe termen scurt – un deceniu – vor da de lucru multora dintre cei ce, azi, nu au; iar pe termen lung...Vom lăsa urmaşilor, nu piramide-în-noroi (ca „realizările” de ieri), ci un loc în care să fie plăcut de trăit; pe care tinerii să nu-l părăsească fără a se mai uita îndărăt şi să pornească în pribegie („oriunde, numai acasă nu...”). Le vom lăsa, nu doar un semn material al patriei lor, ci altă stare de spirit. Una europeană;
8. Voi fi preşedinte al României, ţară al cărei guvern va fi alcătuit din oameni oneşti – chiar dacă nu atât de „competenţi” precum comuniştii ce şi-au dovedit, vreme de jumătate de secol, înalta competenţă în a distruge o ţară: economia, cultura, identitatea. Cel (încă) incompetent, dar cinstit, o va câştiga; cel fasonat de activismul comunist: necinstit va rămâne până la moarte, pe deasupra, de nevindecat incompetent, ca un „cadru” ce se află.
Voi veghea ca, începînd cu guvernul, să existe o dreaptă participare a femeii: la Sănătate, la Ocrotiri Sociale, la Educaţie, la Externe, la Justiţie, la Cultură... Femeia va intra în Consiliul Constituţional, precum şi în organismele de supraveghere a respectării normelor deontologice: Învăţământ, Medicină, Presă etc.;
9. Voi fi preşedinte al României, ţară ce-şi va asuma trecutul; ce va recunoaşte public încălcările de teritorii străine; va recunoaşte şi va exprima public regrete pentru persecuţiile şi pentru tentativele de lichidare a două comunităţi: Evreii şi Ţiganii; va mărturisi şi va regreta că, după 23 august ’44, a consimţit ca cetăţeni români de etnie germană să fie consideraţi (de către „aliaţi”) prizonieri de război şi deportaţi în Rusia; va recunoaşte şi va regreta public deportarea „titoiştilor” din Banat în Bărăgan; în fine, România, stat constituit, va recunoaşte vina grea, de neşters, faţă de cetăţenii români refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi din Ţinutul Herţei: la l2 septembrie 1944 delegaţia română la Moscova (alcătuită, preponderent, din democraţi, nu doar din comunişti) a acceptat fără crâcnire ca aceştia să fie consideraţi „cetăţeni sovietici” şi şi-a pus la dispoziţia ocupanţilor întregul aparat administrativ şi poliţienesc: Românii (nu Ruşii) i-au hăituit, i-au vânat, i-au vândut – pe, totuşi, români; Românii i-au internat în „Centre de repatriere” organizate în fiecare capitală de judeţ; ei au asigurat serviciul de pază, de cercetare – în fine, de escortare a refugiaţilor români şi cetăţeni români până la proaspăta-blestemata graniţă cu URSS (pe Prut), în vederea „repatrierii în Siberia”.
Un popor se face pe sine prin memorie, nu prin „sabotarea istoriei”; nu poate fi popor acea comunitate (geografică, istorică, lingvistică) ce nu-şi asumă şi faptele rele, condamnabile ale înaintaşilor.
Un popor se face pe sine şi prin dreapta, severa judecare a vinovaţilor de trădare de ţară; a vinovaţilor de dezastrul ţării; a vinovaţilor de a fi acţionat în interesul (şi numai al) Rusiei; a vinovaţilor de a fi persecutat, umilit, jefuit, şantajat şi obligat la delaţiune; a vinovaţilor de rele tratamente, de torturare şi de ucidere a unor semeni – în această ultimă categorie intră nu doar miliţienii, gardienii de închisoare, securiştii – ci şi grănicerii (şi nu doar ofiţerii, ci şi ostaşii în termen care au ucis „din ordin”: ce li s-ar fi întâmplat dacă refuzau să tragă?, ar fi fost împuşcaţi ei?).
„Reconciliere naţională”? Cine cu cine să se reconcilieze?: victima cu călăul? „Iertare creştinească”? Cine pe cine să ierte: nu cumva tot ei pe noi? „Compromis în interesul ţării”? – interesul ţării nu se află în mâna care a lovit patru decenii la rând şi va lovi atât timp cât victima va colabora cu torţionarul; „interesul“ (compromisului) este numai şi numai al bandei de tâlhari ce a pus stăpânire pe România cu ajutorul neprecupeţit (şi dezinteresat!) al Armatei Roşii. „Fără violenţă!”: slogan tipic securist (ei se temeau de dreapta răzbunare a celor mereu violentaţi) – de ce nu de-a dreptul caragialescul: „Pupat Piaţa Endependenţi”?
Totdeauna, oriunde, vinovaţii au cerut „concordie”, „armonie”, „frăţietate” – s-o fi cerut înainte de decembrie ’89! Vinovaţii de la noi sunt siguri: victimele noastre, românii nu vor avea curajul de a-i arăta pe călăi; vinovaţii de la noi sunt convinşi (îşi cunosc bine victimele): cei ce au suferit le vor da, de frică!, iertare (creştinească...). Dacă până şi unii „directori de conştiinţă” declară fără să clipească: „Toţi am colaborat – mai mult sau mai puţin”; şi: „Am făcut pactul diabolic (sic!) – ca să obţin paşaport cu mai multe intrări-ieşiri”, în fine: „Dacă toţi am fost vinovaţi, rezultă că toţi sântem... nevinovaţi...” – ceea ce ar însemna că în categoria „inocenţilor” intră nu doar „bieţii martori” (colonei şi generali de Securitate), dar şi Groza şi Dej şi Pauker şi Pătrăşcanu şi Ceauşescu şi Teohari Georgescu şi Drăghici şi Nikolski şi Enoiu şi Pleşiţă şi Stănculescu şi Voican şi Măgureanu şi Roman şi Chiuzbaian şi Drăgan şi Iliescu şi...
Cei ce acceptă „reconcilierea” comit, nu doar o eroare, ci un păcat: Isus, în ciuda recomandărilor de a oferi şi celălalt obraz, nu i-a „iertat” pe neguţătorii ce prefăcuseră Templul într-o Cântare a României. Iertîndu-i, trecînd-peste, căci-oameni-fiind-cu-toţii – îi absolvim, ba le acordăm certificate de onorabilitate, chiar diplome-de-respectabilitate şi îi asigurăm că nu vor primi răsplată după faptă –, ba, îi încurajăm ca, la proxima ocazie, să facă ce-au mai făcut (ba mai mult decât atât); iertîndu-i pe vinovaţi, pierdem ultimul strop de credibilitate, de încredere pe care-l mai încearcă tineretul în noi (să nu uităm: în aceste decenii primii învăţători-mincinoşi au fost părinţii; întâia şcoală-deformatoare a fost familia): înseamnă că ceea ce au văzut, au trăit ei, tinerii în decembrie ’89 – dar şi în 13-15 iunie 90 – nu au fost nefericite, tragice accidente, ci constante: aşa trebuia să se întâmple – şi nu altfel. Au dreptate să se întrebe tinerii: Acesta să fie binele?, adevărul?, aceasta justiţia imanentă? Înseamnă că a face rău nu este rău (dacă cel rău nu a fost pedepsit pentru fapta rea, nici măcar arătat cu degetul, numit, numite faptele rele). Aşadar, tinerii vor sfârşi prin a crede că a fi cinstit este semn indubitabil de lipsă de inteligenţă; că a face bine este rău (inversul fiind... bun), că cinstitul şi bunul rămân mereu păgubaşi; etern păguboşi...
 Ca preşedinte al României voi veghea ca memoria – integrală – a naţiunii româneşti să fie întreţinută, cultivată, încurajată; ca „uitarea”, mană cerească pentru ticăloşi, să fie considerată defect, anomalie, deficienţă.
Ca preşedinte al României voi veghea ca vinovaţii să fie judecaţi: indiferent de sentinţă, procesul, acoperit de presă, propus, impus ca temă în şcoli va avea o acţiune purificatoare şi educatoare. Distrugerea secretului (aliatul călăilor) prin facerea publică a numelor, a amănuntelor biografice: locul naşterii, familia (care a profitat din plin, înainte, de toate supradrepturile materiale şi nu doar, fără a strâmba din nas, aflînd ce face securistul, activistul „la el, la servici” – să suporte oprobriul public); în fine: prin facerea publică a faptelor-în-scris, intelectualii ce „şi-au salvat cultura” să şi-o (re)vadă; (re)tipărită; (re)difuzată: „antologia ruşinii” – pe cheltuiala autorului, fireşte.
Voi veghea, deci, împotriva uitării; întru memorie.
O comunitate fără trecut nu are viitor – deci nu merită să devină popor;
10. Fiind preşedinte al tuturor Românilor, voi face apel la toţi Românii, oriunde s-ar afla în lume; la exilaţi, la emigraţi, la repatriaţii germani, evrei, italieni, elveţieni, greci, turci; francezi, belgieni, britanici, unguri, cehi, sârbi...; îi voi invita pe Armenii şi pe Evreii obligaţi să plece de la noi, în căutare de alt pământ de exil să revină; întâi în vizită, apoi...: ei şi descendenţii lor ştiu mult mai multe decât noi despre muncă, despre comerţ, despre agricultură – despre Bună-ziua; să ne (re)înveţe. Îi voi pofti pe miile de intelectuali, mai ales profesori, să se întoarcă; să ne înveţe: nu ştim nimic, iar ce ştim am reţinut strâmb. De toţi avem nevoie, toţi avem nevoie unul de altul: sântem lipsiţi de tot şi de toate;
11.[1]
Nu am promis nici lapte, nici miere; nici obiele de mătase „pentru toată populaţia” (visul comunistului rus); şi nici ras-tuns-frezat gratis.
Nu cerşesc voturi, deci nu am nevoie să-i mint pe eventualii votanţi, făgăduindu-le tinereţe (fără bătrâneţe); bogăţie; ba chiar frum’seţe.
Ca unul care am făcut câte ceva pentru ca realităţile de teroare, de incúrie, de nebunie din România comunistă să fie cunoscute în Occident, îmi îngădui să cer de la compatrioţi mai degrabă sacrificii decât (binemeritate) recompense; îi chem la efort, la acţiune, la rigoare, la reînvăţare – şi mai ales la... tăiat în carne vie: starea actuală a României nu poate fi „reparată”, cârpocită, tratată cu descântece, dreasă cu văruială peste cărămizi; acestea sunt paliative, nu fac decât să ascundă boala (gravă; mortală), să grăbească sfârşitul – au mai existat naţiuni, popoare ce au dispărut şi nu le plânge nimeni, fiindcă şi-au meritat soarta.
Îi îndemn pe compatrioţi la muncă grea: să ne construim pe noi înşine. Dacă nu vom putea lăsa copiilor noştri un „viitor luminos”, le vom lăsa măcar amintirea efortului nostru de a ne depăşi; de a depăşi starea de legumă; de a ispăşi măcar în parte greul păcat al laşităţii; al indiferenţei; al egoismului sălbatic; păcatul colaborării cu totalitarismul comunist; păcatul (capital) al învăţării copiilor noştri să mintă, să gândească una, să spună alta, să nu le pese de alţii, să se facă frate cu dracul, să mintă, la nevoie; la nevoie, să denunţe, să facă orice (cum făcusem şi noi la vârsta lor) – pentru a răzbate; pentru a supravieţui; pentru a rămâne... nisipul fostei pietre – cea peste care a tot trecut apa...

Am pornit această scrisoare în glumă, o închei serios. Ştiu: niciun candidat cu capul pe umeri nu va anunţa un program atât de... negativ.
Eu însă nu lupt ca să ajung preşedinte al României (sânt de mulţi ani scriitor de cărţi – deci mai mult decât atâta) – ci, ajuns preşedinte, să lupt pentru scoaterea din groapă a României şi pentru tragerea la locu-i cuvenit: în Europa[2].

Paul Goma


[1] Acest punct din program va fi comunicat în prima zi din cel de al doilea an de preşedinţie – sânt convins: în majoritate zdrobitoare, Românii îl vor accepta.

[2] Text publicat în volumul Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995, ediţie îngrijită de Laszlo Alexandru. Programul, comentat, a apărut în Aldine din martie 2000."

Patria ecumenică

Anei-Maria Goma, lui Paul Goma

și tuturor celor care au suferit

în timpul Războiului, în România comunistă

și în Basarabia sovietizată,

indiferent de originea și de religia lor

În stăpânirea Răului Absolut
e o Patrie a sfinților îngenuncheați în rugă:
„Eu dorm, dar inima mea veghează” –
În Patria aceasta numai umbrele
se-nchină pentru morți
și pentru toți morții vii
Testamente lăsate din gură în gură
din perete în perete
din carceră în carne zdrobită
din moarte în suflete chinuite
din inimă în reînviere
fiecare după Cartea de la căpătâiul
tatălui său
Gratiile vibrează fără odihnă
peste un râu de sânge lacrimi urină și sudoare
el hrănește Poezia de sub
Stăpânirea Răului și a Binelui
unde se mărturisește iubirea de aproapele
a oamenilor oameni care-au trecut
dincolo de Cărți

Cristina Nichituş, Expoziţie foto "Precum în cer", Palatul Suţu, 23 ianuarie 2012

foto Flori Bălănescu

fragment din volumul în curs de apariţie "În mâinile tale"

Craiova, primăvara anului 1989

18 aprilie

Mai obosită decât ieri. Chiar fără să fac nimic. Aş vrea să fiu uitată într-un colţ. Pur şi simplu uitată pentru o vreme, nu lăsată.

(Trebuia să fac analiza periodică de prolactină cu cel puţin 2 luni în urmă...)

Ca să mă pot întoarce în mine, să înţeleg povestea din visul teribil de ieri-dimineaţă. Uneori am impresia că visez scene foarte reuşite, pentru ale căror detalii şi efecte m-ar invidia cei mai buni regizori. Se făcea... de fapt, m-am pomenit dintr-o dată în centrul Craiovei, unde pe vremuri era piaţa de flori – azi habar n-am ce au ridicat acolo! –, în capătul străzii Lipscani, numai că acum erau resturi îmbietoare de arhitectură interbelică, păreau chiar mai vechi. Mă simţeam cuprinsă de o febră de bucurie că sunt acolo, că mă pot plimba singură. Străzile erau pustii; la un moment dat a apărut un grup de elevi adolescenţi /băieţi/ în uniforme – identici cu cei din fotografiile de epocă de dinainte de război; alergau în manej strâns, în frunte cu căpitanul, care părea să le fie profesor. Am mers în jos, spre Kogălniceanu, însă, deşi ştiam că locurile acelea au fost altfel, şi înainte de ’89, şi după, tot coboram, hipnotizată de tabloul din faţa mea, care a luat dintr-o dată o perspectivă fascinantă. Mergeam fără să-mi ghidez paşii, cu senzaţia aşteptării a ceva nemaivăzut şi, totodată, a neaşteptatului, acea senzaţie pe care aş trăi-o dacă m-aş duce, de exemplu, în Peru. Nu avusesem niciun indiciu pentru spectacolul de dinainte-mi. M-a izbit vederea drept în faţa ochilor a unui zid medieval foarte înalt, de cetate, cu tencuiala pe alocuri scorojită, pe alocuri umedă şi înverzită. Nu-mi venea să cred că am stat ani de zile în Craiova şi nu-l văzusem! Craiova a fost – este – centrul urbanităţii, reperul civilizator al tuturor satelor din jur, până foarte departe. Când eram mică mă stăpânea o emoţie ciudată de câte ori puteam ajunge în oraş. Frageda mea memorie era îmbălsămată cu poveşti spuse de mama, despre boierii de altădată, cucoane educate şi dichisite, domnii cei învăţaţi, pricepuţii negustori evrei, Piaţa Mare – dărâmată de comunişti ca să ridice teatrul, numit atât de nefericit azi „Marin Sorescu”, mama era transpusă când povestea despre piaţa asta, ca şi tata de altfel (acolo văzuseră în adolescenţa lor fragedă o balenă, din care negustorii de peşte vindeau hălci) etc. Or, ce vedeam eu – până şi în vis îmi spuneam dacă n-aş vedea cu ochii mei n-aş crede – era de neînchipuit pentru oraşul de pe Jiu. Mă apropiam din ce în ce mai mult, atrasă ca de magnet şi... mi s-a tăiat răsuflarea. Deşi coborâsem mereu, acum eram în plin urcuş. Sau poate doar privirea percepea înălţimea datorată peisajului din planul secund, care se proiecta dominând totul în spatele zidului. O piramidă în toată splendoarea ei, poate chiar piramida lui Keops! Era atât de mare că îi vedeam desluşit treptele. Dar numai pentru că eram foarte aproape. Am explodat: Dumnezeule, unde au stat ascunse toate astea, eu de ce nu le ştiu? Habar nu aveam că este un oraş magnific, poate cel mai frumos din România. Mă apropiam ameţită, atmosfera era tot mai lăptoasă, lăsând impresia vulcanului Fuji de aproape, de cât de aproape îl poate surprinde complet cel mai performant obiectiv. Nu mi-am dat seama când/ cum am ajuns pe după un parapet, privind numai în faţă, m-a izbit dincolo de cetate oceanul. În mijlocul apei piramida. Era atât de limpede, încât primul „etaj” se vedea foarte clar prin pânza lichidă. Cum privirea nu mi se dezlipise de pe înfăţişarea neverosimilă din faţa mea, am început treptat să mă întorc spre zid, coborând din vârful piramidei, uşor, spre apă, apoi... ochii executară un adevărat travelling. În vis nu a fost suspans, doar tranformarea lui în poveste aduce plusul de mister, emoţie şi şoc. Eram deasupra unui gol imens, pe o plasă transparentă, dar foarte îngustă, care încorseta zidul cetăţii. M-am speriat, neştiind cum de am ajuns acolo şi cum o să mă întorc în oraş, „pe uscat”. Dar apa albastră mă ţintuia. Jos, la baza cetăţii era incredibil de albastră, precum scrobeala mamii când o dizolva ca să-nălbească rufele. Un tablou viu, autonom: dinspre piramidă înspre cetate apa avea o culoare în degrade: bleu spumos, apoi din ce în ce mai transparent, devenit la cealaltă tivitură de un albastru-curcubeu. Fantastic! Nu am fost atât speriată că mă voi prăbuşi în hău, cât surprinsă că până atunci nu ştiusem. M-am ţinut cât mai aproape de zid şi atingându-l cu spatele m-am tras înspre capătul prin care avusesem acces. Să nu cad. Apoi nu a mai fost nimic.

nici ploi calde repezi de vară aduceri aminte şi curcubee n-ar mai hohoti neruşinate pe cerul flămând

(ai observat câtă poluare iarna a devenit o primăvară precoce şi râzgâiată vino de vezi vacile cum pasc în ianuarie vino să ne ţinem de mâini sub bolţi de rogvaiv! le aud cum rup colţul ierbii cu fălci hămesite doar şi eu le-am păzit cândva pentru tine)

trenul mă duce acum pe un alt drum mă întoarce la tine...

născută dincoace de gratii am rămas nedorită. mama era o femeie care iubea viaţa vrând s-o omoare cu zile aşa că mă văd uneori trecută dincolo ca să nu-mi spurc plămada în care ne-am respirat. în Amnios acolo să ne ridicăm o dulce căsuţă

(de n-o veni peste noi vreun anotimp hain)

acolo te aştept să privim lumea printr-o băşică de porc peste culmi de basm săraci să ne iubim într-o cochilie de Ceylon

(pe-nserare când ape lenevite în culcuş sângeriu de lună se trag şi fetele mari cată cu ochii la stele)

dintre ierburi otrăvitoare să te smulgi pentru floarea cu nume vii (când apropii ciobul de faţă picurii de ametist pe chipul tău de inorog îmi odihnesc...)

(măcar un capăt de drum. să nu-l pierd)

sunt rea şi sunt bună fructă de miere sălbatecă şi crudă sunt fată şi sunt muiere ruptă pe dinăuntru sunt catifelată speriată lilice domniţă când pe pământ când printre stele

uimească-se Dumnezeu cum rodesc pui vii cărora le dau chipul tău...

(câte unul pentru fiecare anotimp în care am jelit şi m-am pierdut fără rost prin vieţile altora)

şi ei cad din mine se desprind mici şi uscaţi ai nimănui

(când vei înţelege iubirea femeii vei avea ochii deschişi îl vei vedea pe Dumnezeu orb orb orb scârţâind de uscăciune. altfel n-am aluneca noi pe inutile semiramide. tu însuţi vei vedea şi nu va fi prea târziu. vei simţi cum se agaţă copiii tăi în mine cum mă caută ciorchini fără ochi cum dorul se lasă din inimă-n mitră. vei înţelege până şi tu chinurile facerii o vei simţi pe femeia renunţărilor)

mi-am amintit brusc dintr-o iarnă trecută şi vie

(era o iarnă adevărată cu zăpadă ger viscol şi zloată era atât de alb şi de rece anotimpurile îşi urmau încă era frig şi alb cu griuri frivole şi aşteptam să înverzească primăveri fără voie)

cum un negru speriat mă privea cu ochi roşii tiviţi de neîmplinirea tribului său poate că l-a speriat vedenia mea de aiasmă poate că îmbătător iz de pelin pe buze purtam şi extraterestră adiere... poate că se temea să nu-i rămână oasele prin România strivit de uşile troleibuzului 79...

(atât de aproape că nu putem trece depărtările dintre noi)

Dumnezeu este orb ca în prima zi. Şi atât de viu.

„ROMÂNIA, NU UITA: NU AI CU CINE VOTA!”

„ROMÂNIA, NU UITA: NU AI CU CINE VOTA!”

Am 43 de ani, am „făcut” Revoluţia, mitingurile împotriva lui Iliescu şi a puterii neocomuniste, Piaţa Universităţii şi Mineriadele şi acum, iată, o mini-Piaţă a Universităţii. Trecând peste toate detaliile care se prefiră în ultimele zile, şi care nu fac decât să aţâţe zâzanii în paharul cu nemulţumiri de tot felul, consider că am discernământul necesar să spun câteva cuvinte despre ce se întâmplă.

Unul dintre cele mai evidente lucruri este că românii s-au săturat să audă că va fi bine, iar binele acela se tot depărtează, ca o Fată Morgana ce seamănă tot mai mult cu chipul hidos al manipulării ideologice. La adăpostul acestei manipulări subtile şi complexe (chiar dacă sesizăm la un prim nivel al percepţiei o serie de metode din arsenalul binecunoscut) îşi fac de cap şi îşi trăiesc viaţa – fără să aibă problemele noastre, ale celor mulţi – aşa-numiţii oameni politici de toate denumirile. Căci, am ajuns la un alt aspect foarte evident: toţi sunt la fel, deşi se îmbracă după mode diferite. Sau, cumva mai plastic, dar grăitor, cum am tot scris zilele trecute: partidele româneşti sunt cioburile aceleiaşi oglinzi, ce s-a spart în decembrie 1989. 

Să nu ne prefacem că nu ştim: am fost mereu un segment relevant aceia care nu au avut cu cine să voteze, iar soluţia alegerii „răului cel mai mic” nu are cum şi nu trebuia să funcţioneze într-o lume ieşită dintr-un sistem totalitar. Numai că în decembrie 1989 şi în lunile ce au urmat s-au aruncat la „facerea de bine” toate târfele versate ale activismului comunist, iar foştii deţinuţi politici care au încercat să se implice nu au făcut decât rău. Să nu ne mai scandalizăm, vă rog, când cineva pune aceste victime ale regimului concentraţionar într-un context mai puţin favorabil. Sunt unul dintre nu mulţii oameni din ţara asta care se ocupă de recuperarea memoriei lor! Aici e vorba de implicarea în politică: nici PNŢ, nici PNL, cu atât mai puţin PSD-Independent al lui Titel-Petrescu, nu mai existau în 1989. Iar scenariile din celulă ale unor membri ai diverselor partide erau escapade periculoase într-o lume imaginară. Şi s-au hrănit nepermis de mult din ele. Au fost luaţi pe nepregătite în 1944 şi au ajuns majoritatea absolută în puşcării, nu neapărat pentru că s-au împotrivit, ci numai în virtutea faptului că reprezentau politic Vechiul Regim ce trebuia să dispară. Suferinţa lor nu este de aceea mai mică, foarte mulţi dintre ei s-au comportat în puşcăria politică exemplar, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume. În realitate, în decembrie 1989 ei erau mai nepregătiţi de a face politică decât tinerii necompromişi, dar setea de revanşă i-a învins. Le-a lipsit discernământul. S-au îmbulzit să preia comanda, uitând ce însemnase regimul comunist prin Securitate pe spinarea lor. Nu şi-au dat seama că le sufla tocmai Securitatea şi în ceafă şi ce să facă. În loc să fi împins în faţă, consiliindu-i, nişte oameni tineri, care să fi inspirat încredere şi puterea tinereţii. După zeci de ani în care au fost nevoiţi să stea cuminţi acasă şi să se gândească la tinereţea lor politică, aşa cum rememorezi un basm, brusc, în decembrie 1989 au uitat ce înseamnă mecanismele Securităţii şi au profitat în felul lor de sacrificiul imberbilor noştri compatrioţi. Psihologic, este de înţeles. Strict politic şi civic, este inacceptabil. Aşa se face că în loc să fi pregătit un sâmbure de societate civilă, au făcut pe martirii anonimi, unii dintre ei au colportat deliberat zvonurile Securităţii în timpul Mişcării pentru drepturile omului, mişcare iniţiată de Paul Goma în iarna-primăvara lui 1977, dar şi câteva luni mai târziu, când s-au răsculat minerii din Valea Jiului. Au făcut mult rău, deoarece tineri nemânjiţi ideologic au avut încredere în ei – credit oferit gratuit prin simpla calitate de foşti deţinuţi politici, dar în detrimentul unor mişcări ce aveau toate şansele de a se materializa, aşa cum sună o lozincă strigată zilele astea, în: „ROMÂNIA, TREZEŞTE-TE!” Cehoslovacia – cel mai invocat exemplu în ultima lună, s-a trezit pentru că a avut cine să strige! Un vuiet copleşitor se naşte din unirea multor strigăte mici. Havel nu a ajuns „mare” numai pentru că era talentat şi bine intenţionat, ci pentru că a fost susţinut de o mulţime de compatrioţi conştienţi de regimul în care trăiau şi de drepturile lor.

Să nu ne mai amăgim, măcar acum, după 22 de ani, să punem toate lucrurile la locul lor. Să nu ne mai minţim singuri: suferinţa părinţilor şi bunicilor noştri a fost provocată de răutatea şi reaua-credinţă a părinţilor şi bunicilor noştri. Nu este niciun paradox, este realitatea. Pentru că şi activiştii, şi securiştii, şi turnătorii au fost şi sunt părinţii şi bunicii unora dintre noi. Şi, ce este mai grav, după 1964 s-au minţit şi au convieţuit. Şi ne-au lăsat nouă moştenire această lume hidoasă în care actualul preşedinte nu culege decât ce a plantat: a condamnat comunismul pe hârtie, iar binele nostru a rămas tot o inscripţie pe hârtie. Se vor întreba pragmaticii zilelor noastre, deştepţii care fac analize de tot soiul – aburindu-ne cu cifre şi statistici, cu ratinguri de ţară şi aşa mai departe, ce legătură directă este între falsa condamnare a comunismului şi situaţia de criză economică, politică, socială şi, mai ales, morală.

Este! Dacă s-ar fi vrut condamnarea comunismului, atunci s-ar fi pus în practică lustraţia! S-ar fi făcut reforma Justiţiei! Să mai continui? Nu cred!

Dar cred că noi toţi ştim lucrurile astea, numai că nu toţi suntem fraieri! Adică, liberi!

Cea mai cruntă problemă a noastră, a celor fraieri, este: „ROMÂNIA, NU UITA: NU AI CU CINE VOTA!”

Suntem aici pentru că atât urmaşii direcţi ai PCR, cât şi rămăsiţele PNŢ şi PNL - preluate de băieţii abili - NU AU VRUT să adopte Legea lustraţiei.

      

Cerul Bucurestiului, în clipele de explozie a luminii, ep. II

Cerul Bucureştiului, în clipele de explozie a luminii. ep. I