joi, 21 februarie 2013

atrocităţile sovietice

Primăvara poate răsări şi dintr-o conştiinţă vinovată, poate răscolind-o ne vindecăm, ne primenim...

Un film al regizorului leton Edvins Snore despre atrocităţile sovietice.
Între alte multe teme documentate de către regizor: Cum a orchestrat Stalin decimarea ucrainenilor prin foamete, luându-le absolut tot, un model de "succes" pe care îl va aplica în 1946 basarabenilor (de văzut cartea cu mărturii ale supravieţuitorilor, pusă cap la cap de Alexei Vakulovski, În gura foametei, INST, 2010, care trebuie reeditată, cele câteva sute de exemplare ale primei ediţii ajungând în Basarabia; cartea-document şi cartea-mărturie despre comunism nu au succes la editorii români, care cer bani autorilor - cvasitotalitatea lor victime ale regimului comunist).

http://www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_Story_Povestea_sovietelor_incredibil



duminică, 10 februarie 2013

De ziua limbii române în Basarabia




Între corectitudinea politică şi tradiţia eticii (pierdute)
I[1].



„Tu nu poţi rămâne aici, trebuie neapărat să pleci în lume,
deşi aceasta ne doare pe toţi.”
(Tatăl către Eugeniu Coşeriu)

Poate că unii dintre noi sunt persoane umile ca nuanţă intrinsecă a fiinţei lor, alta decât aceea care se arată lumii drept marfă, reclamă. Poţi înţelege foarte bine cum se foloseşte argintăria fără să-ţi doreşti să o foloseşti. Există o nobleţe a simplităţii consecvenţei în faţa vieţii şi a istoriei, există persoane încărcate de simbolistica moştenită şi există, din păcate, cel mai adesea, actorii unei superiorităţi ce nu poate fi compensată de erudiţia personajului sau de faima sa. După cum nu originea nobiliară a familiei din care te tragi garantează un viitor măreţ, de artist, de om cu har, de personalitate benefică aproapelui sau neamului tău.
Născut la 27 iulie 1921 în comuna Mihăileni, jud. Bălţi, Eugeniu Coşeriu a sfârşit la Tübingen, la 7 septembrie 2002. Pentru compatrioţi, numele său nu are răsunet, exceptând, desigur, specialiştii în lingvistică. Altfel spus, nu este un român demn de stima noastră naţională. Dar nu despre lingvistică vrem să vorbim, ci mai degrabă despre meteahna de a fi român verde, român mândru, român care a fentat multe la viaţa lui (milenară). Vitalie Ciobanu spune foarte bine ce vreau să zic. „...noi, românii, avem o boală naţională: nu ştim să ne preţuim oamenii de talent în timpul vieţii şi această insensibilitate încercăm să o suplinim cu o aversă de gesturi pioase, atunci când nu mai e nimic de făcut, când ne rămân doar vorbele, iar vorbele la noi nu obligă. Ele sunt felul nostru de a ne fenta responsabilităţile. Avem o credinţă cvasimistică în ceea ce spunem, nu în ceea ce facem. Nici un necaz, nici o belea pricinuită nouă de străini nu echivalează cu felul nostru de a ne ignora, uneori sadic, oamenii de ispravă. (...) Un mare român ignorat în ţara lui a fost profesorul Eugeniu Coşeriu, originar din Basarabia – poate cel mai redutabil lingvist al secolului XX, creatorul «lingvisticii integrale», cunoscător a peste 30 de limbi – un spirit care reprezintă, cu siguranţă, una dintre «porţile» noastre de acces la universalitate. Ei bine, Academia Română nu a elaborat nici până azi un program de traducere şi editare a operei sale, mare parte din ea scrisă în alte limbi decât româna.” 
Când eram copil, credeam că trăiesc în România ca într-o cuşcă de aur. Nu aveam pâine, carne, vată, hârtie igienică, portocale etc., dar aveam parfum bulgăresc, creveţi vietnamezi, uneori ciocolată chinezească şi, peste toate, pacea asigurată o veşnicie – pentru copii şi nepoţi, măcar. Tot atât cât avea să trăiască „omul între oameni” – Ceauşescu, „brav şi iubit conducător”. Aici, unde poporul s-a născut odată cu creştinismul (sau invers!?), unde securiştii se ocupau de protocronism, în timp ce noi sufeream de reeducare cronică. Unde totul era rău, şters, putred în raport cu „binefacerile” ideologiei de partid şi de stat. Unde intelectualii de toată spiţa îşi meritau renumele naţional numai dacă erau pe linia realist-socialistă. Aici, apucăturile securiste sunt cămaşa oricărui personaj de elită care vrea să fie lustruit ca atare. Ei se recunosc mutual, în diverse carnavaluri literar-artistice-politice trăznind a europenitate, deşi traumatizaţi de apartenenţa la o cultură atât de mică, precum cea română. Cu rare excepţii... n-a auzit nimeni de ei „dincolo”.
„Culturii româneşti, cred eu, fără să am toate datele şi să cunosc toate dimensiunile acestei culturi, îi lipseşte simţul critic şi, în acelaşi timp, cel autocritic. Adică, înţeleg prin asta, simţul critic în alegerea modelelor şi în cunoaşterea culturii în general.” „Există o etică particulară a ştiinţei şi a omului de ştiinţă. (...): să spui întotdeauna adevărul, chiar dacă acest adevăr este periculos şi plin de riscuri. (...) Deci, atitudinea etică este faptul fundamental. Eu cred că în ce mă priveşte şi această atitudine etică era răsădită de acasă.” (Eugeniu Coşeriu – interviu cu Angela Furtună, 20 oct. 2001).
Mă impresionează mereu trupul viu al cuvântului „acasă”, când este rostit de basarabeni. L-am auzit, citit, înţeles cum se cuvine la Paul Goma, Sergiu Grossu, Al. Budişteanu, Andrei Vartic, Iurie Colesnic şi la alţii. Iată, la Eugeniu Coşeriu, care s-a întors în Basarabia după 51 de ani, de unde s-a refugiat în urma ocupaţiei sovietice, însă cu o solidă pregătire pentru viaţă: din familie şi din şcoala românească – Liceul „Ion Creangă” din Bălţi.
De specific nu vei scăpa. Nu trebuie să-l cauţi: specificul este o dimensiune a ta şi deci, oricum, va reprezenta o anumită formă a culturii universale. Însă, văzută prin prisma ta proprie”, spune lingvistul român în 2001, o vreme în care românii se zbat să-şi estompeze până la ştergere dimensiunea naţională.
Pe 27 iulie, Eugeniu Coşeriu ar fi împlinit 87 de ani. Este, cu siguranţă, unul din semnele bune lăsate de români lumii, deşi nu suntem conştienţi de aceasta.



[1] Text apărut în revista "Cuvântul", iulie 2008. Episodul al doilea nu a mai fost scris, revista fusese deja preluată de Sorin Antohi, iar rubrica mea – "Cuvântul Basarabiei" – a dispărut.