Între corectitudinea politică
şi tradiţia eticii (pierdute)
„Tu nu poţi rămâne aici,
trebuie neapărat să pleci în lume,
deşi aceasta ne doare pe
toţi.”
(Tatăl către Eugeniu Coşeriu)
Poate
că unii dintre noi sunt persoane umile ca nuanţă intrinsecă a fiinţei lor, alta
decât aceea care se arată lumii drept marfă, reclamă. Poţi înţelege foarte bine
cum se foloseşte argintăria fără să-ţi doreşti să o foloseşti. Există o nobleţe
a simplităţii consecvenţei în faţa vieţii şi a istoriei, există persoane
încărcate de simbolistica moştenită şi există, din păcate, cel mai adesea,
actorii unei superiorităţi ce nu poate fi compensată de erudiţia personajului
sau de faima sa. După cum nu originea nobiliară a familiei din care te tragi
garantează un viitor măreţ, de artist, de om cu har, de personalitate benefică
aproapelui sau neamului tău.
Născut
la 27 iulie 1921 în comuna Mihăileni, jud. Bălţi, Eugeniu Coşeriu a sfârşit la
Tübingen, la 7 septembrie 2002. Pentru compatrioţi, numele său nu are răsunet,
exceptând, desigur, specialiştii în lingvistică. Altfel spus, nu este un român
demn de stima noastră naţională. Dar nu despre lingvistică vrem să vorbim, ci
mai degrabă despre meteahna de a fi român verde, român mândru, român care a
fentat multe la viaţa lui (milenară). Vitalie Ciobanu spune foarte bine ce
vreau să zic. „...noi, românii, avem o boală
naţională: nu ştim să ne preţuim oamenii de talent în timpul vieţii şi această
insensibilitate încercăm să o suplinim cu o aversă de gesturi pioase, atunci
când nu mai e nimic de făcut, când ne rămân doar vorbele, iar vorbele la noi nu
obligă. Ele sunt felul nostru de a ne fenta responsabilităţile. Avem o credinţă cvasimistică în ceea ce spunem, nu în
ceea ce facem. Nici un necaz, nici o belea pricinuită nouă de străini nu
echivalează cu felul nostru de a ne ignora, uneori sadic, oamenii de ispravă.
(...) Un mare român ignorat în ţara lui a fost
profesorul Eugeniu Coşeriu, originar din Basarabia – poate cel mai redutabil
lingvist al secolului XX, creatorul «lingvisticii integrale», cunoscător a
peste 30 de limbi – un spirit care reprezintă, cu siguranţă, una dintre «porţile» noastre de acces la universalitate. Ei bine, Academia
Română nu a elaborat nici până azi un program de traducere şi editare a operei
sale, mare parte din ea scrisă în alte limbi decât româna.”
Când eram copil, credeam că trăiesc în România ca într-o cuşcă de aur. Nu
aveam pâine, carne, vată, hârtie igienică, portocale etc., dar aveam parfum
bulgăresc, creveţi vietnamezi, uneori ciocolată chinezească şi, peste toate,
pacea asigurată o veşnicie – pentru copii şi nepoţi, măcar. Tot atât cât avea
să trăiască „omul între oameni” – Ceauşescu, „brav şi iubit conducător”. Aici,
unde poporul s-a născut odată cu creştinismul (sau invers!?), unde securiştii
se ocupau de protocronism, în timp ce noi sufeream de reeducare cronică. Unde
totul era rău, şters, putred în raport cu „binefacerile” ideologiei de partid
şi de stat. Unde intelectualii de toată spiţa îşi meritau renumele naţional numai dacă erau pe linia
realist-socialistă. Aici, apucăturile securiste sunt cămaşa oricărui personaj
de elită care vrea să fie lustruit ca atare. Ei se recunosc mutual, în diverse
carnavaluri literar-artistice-politice trăznind a europenitate, deşi traumatizaţi de apartenenţa la o cultură atât de
mică, precum cea română. Cu rare excepţii... n-a auzit nimeni de ei „dincolo”.
„Culturii
româneşti, cred eu, fără să am toate datele şi să cunosc toate dimensiunile
acestei culturi, îi lipseşte simţul critic şi, în acelaşi timp, cel autocritic.
Adică, înţeleg prin asta, simţul critic în alegerea modelelor şi în cunoaşterea
culturii în general.” „Există o etică particulară a ştiinţei şi a omului de
ştiinţă. (...): să spui întotdeauna adevărul, chiar dacă acest adevăr este
periculos şi plin de riscuri. (...) Deci, atitudinea etică este faptul
fundamental. Eu cred că în ce mă priveşte şi această atitudine etică era
răsădită de acasă.” (Eugeniu Coşeriu – interviu cu Angela Furtună, 20 oct.
2001).
Mă
impresionează mereu trupul viu al cuvântului „acasă”, când este rostit de basarabeni.
L-am auzit, citit, înţeles cum se cuvine la Paul Goma, Sergiu Grossu, Al.
Budişteanu, Andrei Vartic, Iurie Colesnic şi la alţii. Iată, la Eugeniu
Coşeriu, care s-a întors în Basarabia după 51 de ani, de unde s-a refugiat în
urma ocupaţiei sovietice, însă cu o solidă pregătire pentru viaţă: din familie
şi din şcoala românească – Liceul „Ion Creangă” din Bălţi.
„De specific nu vei scăpa. Nu trebuie
să-l cauţi: specificul este o dimensiune a ta şi deci, oricum, va reprezenta o
anumită formă a culturii universale. Însă, văzută prin prisma ta proprie”,
spune lingvistul român în 2001, o vreme în care românii se zbat să-şi estompeze
până la ştergere dimensiunea naţională.
Pe
27 iulie, Eugeniu Coşeriu ar fi împlinit 87 de ani. Este, cu siguranţă, unul
din semnele bune lăsate de români lumii, deşi nu suntem conştienţi de aceasta.
