miercuri, 18 aprilie 2018

Despre Sfatul Țării la Centenarul Unirii


text apărut în revista „Confesiuni” nr. 50, martie 2018


Centenar – Sfada Țării sau Sfatul Țării?

„Unirea Basarabiei cu România este actul cel mai revoluționar al poporului
nostru mult pătimit”
(Ion Buzdugan, 27 martie 1918)

Ion Țurcanu (editor), Sfatul Țării. Documente, vol. 1, Procesele-verbale ale ședințelor în plen, Editura Știința, Chișinău, 2016, 822 p.


Din cele peste 800 de pagini, 92 sunt acoperite de un amplu studiu introductiv, care se dovedește nu doar interesant ca informație, ci și necesar pur și simplu, având în vedere că documentele sunt reproduse în original, adică în limba rusă. Deși notele critice sunt în limba română, e dificil de presupus că volumul a fost conceput pentru a se adresa vorbitorilor de limba română. Un demers complet ar fi pus documentele față în față cu traducerea lor în limba română. În felul acesta rigoarea științifică ar fi fost fără cusur, iar notele în limba română ar fi avut sens. Limitările volumului editorial sunt mereu un impas pentru orice autor/editor, de aceea unele lucrări sunt publicate în mai multe volume, iar cel de față – strict referitor la Procesele-verbale ale ședințelor în plen – s-ar fi pretat foarte bine.
Editorul volumului explică în Nota asupra ediției motivul reproducerii documentelor în limba rusă: „...nu e vorba doar de faptul că stilul și limbajul lor redau spiritul și culoarea epocii în care au fost concepute. Mult mai important este faptul că cele petrecute în ședințe care au ținut câte 4-5 ore sunt redate în câteva pagini. Altfel spus, textele sunt extrem de condensate, iar asta înseamnă că este
important să fie citite cu mare atenție fiecare frază și chiar fiecare cuvânt pentru a putea reține o informație cât mai completă și cât mai exactă. Textul tradus reduce mult această șansă”. Volumul se adresează unui număr restrâns de istorici, doar studiul introductiv fiind în măsură să suplinească o nevoie mai mare de lectură legată de tema Sfatului Țării din perspectiva proceselor-verbale ale ședințelor acestuia. Sublinierea atenției pe care cititorul avizat în limba rusă trebuie să o focalizeze pe fiecare frază și pe fiecare cuvânt are darul de a induce o distanță și mai mare între carte și potențialul cititor. Nu este totuși vorba de vreo cabală. Ca istoric, redactor și editor știu cât de greu este să faci dintr-un ocean de texte/documente/fragmente o carte adevărată. Iar traducerile pot fi dintre cele mai dificile demersuri. Necesită profesionalism, timp și, nu în ultimul rând, vocație. De cele mai multe ori, practicarea vocației te situează în afara timpului. Parcurgând studiul introductiv semnat de Ion Țurcanu, devine și mai limpede nevoia de a citi documentele. Sunt foarte relevante discuțiile din Sfatul Țării legate de situația țăranilor, de împroprietărire, de învățământ și nu numai. Aprofundarea acestor documente ar permite o mai clară viziune asupra chestiunii „identității”, ar mai estompa din prejudecăți și schematisme, apropiindu-ne mai mult de realitatea istoriei. Aflăm astfel că unul dintre obiectivele Sfatului Țării era „naționalizarea învățământului, adică organizarea acestuia astfel ca limba română să constituie principalul său instrument de funcționare: în această limbă să se facă pregătirea cadrelor de pedagogi, ea să fie limba de predare a disciplinelor de studiu și, totodată, limba de comunicare în mediul școlar”, ceea ce pare logic și coerent în context. Procesul „decurgea însă extrem de greu, și nu doar din cauza rezistenței multor factori cu predispoziții antiromânești, inclusiv în Sfatul Țării, ci, așa cum observa Erhan, și pentru că realizării acestei sarcini de importanță vitală pentru Basarabia se opuneau în unele locuri chiar țăranii”. Dar poate că partea cea mai importantă a studiului este referirea la legitimitatea Sfatului Țării. Aici, Ion Țurcanu propune un excurs istoric remarcabil prin cuprinderea opțiunilor, a scenariilor avansate de-a lungul timpului, și, mai ales, prin capacitatea analitică. Se confirmă rolul guvernului român și al armatei regale române, care avea să mai producă astfel de momente istorice inspirate. „Pot veni orice trupe, numai nu române”, este replica unui reprezentant al minorităților în Sfatul Țării, cuvinte care spun esențialul despre tensiunile momentului.
„Indiscutabil, comportamentul obstrucționist al minoritarilor în Sfatul Țării a dăunat mult activității acestuia și a guvernului, și, în general, bunului mers al treburilor publice în Republica Democratică Moldovenească. Și totuși Sfatul Țării s-a confruntat cu pericole și mai mari. E vorba de anarhia care pusese stăpânire pe Basarabia după revoluție și, mai cu seamă, în urma bolșevizării armatei ruse de pe Frontul Român și a revărsării ei în ținut, după ce la 23 decembrie 1917 Cartierul General al Frontului Român dăduse ordinul de retragere a trupelor ruse din România. Dar situația cea mai periculoasă apăruse în momentul în care bolșevicii amenințau să preia întreaga putere în Basarabia.” Intervenția armatei române a fost salvatoare, în condițiile în care Sfatul Țării nu dispunea de o forță militară proprie, autentică și relevantă. Trebuie spus, fără echivoc: la începutul anului 1918, Armata Regală Română a îndepărtat pericolul bolșevizării Basarabiei, e adevărat, pe fondul slabei organizări a bolșevicilor, aflați în faza incipientă a extinderii „revoluției”. Practic, a fost amânată comunizarea acestui ținut românesc, care nu va mai scăpa în timpul celui de al Doilea Război Mondial, așa cum nu va scăpa nici jumătate din Europa. Tot astfel, în 1919, înaintând până la Budapesta, Armata Regală Română va elimina pericolul bolșevizării Ungariei. Intervenția armată românească s-a produs în condiții de război, în care era implicată și Rusia țaristă, dar care trăia neajunsurile fatale ale revoluției bolșevice. Rostul trupelor române a fost să ajute Sfatul Țării, în fapt, proaspăt proclamata Republică Democratică Moldovenească, să restabilească ordinea, în contextul anarhiei declanșate de bolșevici. În ianuarie 1918, când Sfatul Țării cerea ajutor militar, niciuna dintre părți nu avea gândul unirii. Acest interes național se va fi conturat pe măsură ce Frontul Român se consolida, iar bolșevicii au fost aruncați de armata română peste Nistru. Accentele ironice și de reproș ale unora la adresa intențiilor ascunse ale României în momentul ianuarie 1918 sunt gratuite. E ca și când i s-ar reproșa unei mame care a fost lipsită cu forța de copilul ei că încearcă, atunci când condițiile îi permit, să și-l recupereze. Ce s-a petrecut în perioada ianuarie-martie 1918 arată, când vine vorba de popoare și de state, cât de îndreptățită este remarca aparent cinică: „politica se face cu interese”. Statul român a arătat în 1918 că este capabil să fie responsabil față de români, în ciuda intereselor Aliaților săi în război, care nu erau de acord cu „știrbirea” teritorială a unuia dintre cei mai importanți aliați: Rusia, țară care avea înțelegere secretă cu Austria să împartă România. În condiții de război și de anarhie bolșevică, trebuia să conteze interesul național, susținut și legitimat de o istorie de peste 105 de ani de rusificare și deznaționalizare a unui ținut românesc. Nu trebuie mitizate nici Sfatul Țării (tendință evidentă la autorul studiului), un organism departe de imaginea idilică din unele prezentări naționaliste, nici Armata Română, care are „scuza” că se desfășura pe timp de război (în cel mai sângeros război din istoria omenirii). De aceea, o afirmație a lui I. Țurcanu este ușor rizibilă. Domnia sa susține că împușcarea câtorva membri ai Sfatului Țării, reprezentanți ai minorităților (pe care, de altfel, îi critică în alte părți, ceea ce nu justifică, desigur, executarea lor, dar în război altele sunt regulile), ar fi „cel mai relevant indiciu asupra atitudinii cercurilor diriguitoare și bogate din România față de Sfatul Țării (...) administrația militară românească, la fel ca guvernul român și ca întreaga clasă politică din regat, avea o atitudine negativă față de Sfatul Țării și guvernul Republicii Moldovenești, pe care le considera organe revoluționare, deci oarecum bolșevice, și de asemenea față de țăranii basarabeni care nu pretindeau altceva decât să aibă pământ pentru a-l munci și care protestau împotriva abuzurilor din partea marilor proprietari susținuți de armata română, care, la rândul ei, se deda la tot felul de abuzuri: confiscarea de terenuri agricole pentru necesități militare, achiziționarea produselor agricole de la țărani pe prețuri derizorii sau chiar rechiziționarea lor, pedepsirea aspră, în cel mai fericit caz cu bătaia, a celor care nu erau mulțumiți de un astfel de comerț, sub motiv că erau bolșevici, controlul alegerilor locale, lichidarea organelor autoadministrării locale etc...”. De la București, din alte scrieri, memorii, amintiri, documente etc. imaginea oamenilor politici români ai epocii nu este atât de cinică, dimpotrivă. Aserțiunea autorului este rizibilă pentru parti-pris-ul prea „popular” din expresia  referitoare la atitudinea „cercurilor diriguitoare și bogate din România”, uitând că toate realitățile și doleanțele pe care le enumeră se întâmplau în plin război, când regulile militare primează în fața celor civile, care, în parte, sunt suspendate de starea de necesitate. Discutabilă este și pomenirea dorinței de împroprietărire a țăranilor, ca și rechiziționările (făcute pe toate fronturile), pe timp de război (și de tulburare bolșevică), context în care trebuia să existe un factor de autoritate pentru reinstaurarea ordinii. Se știe că nu peste mult timp s-a materializat și legea agrară, iar marii latifundiari ai României nu au fost chiar gardienii responsabili cu punerea botniței, variantă indusă conștiinței colective de unele curente de gândire. Percepția deloc liniștitoare pe care o aveau unii oameni politici de la București se datora: condițiilor de război, revoluției din Imperiul țarist (pe care autorul o consideră legitimă, dacă nu ar fi fost înhățată de bolșevici, pentru „eliberarea” basarabenilor de sub jugul tuturor exploatărilor politice și sociale, subliniind că basarabenii simpli nu aveau conștiința națională a românității lor, iar pătura intelectuală era mai degrabă socialistă!), complicatei situații politice, militare și diplomatice a României la începutul anului 1918. Este aproape o copilărie să consideri că în acel moment greu politicienii români nu au fost mai empatici față de Sfatul Țării și basarabeni, în general, în condițiile în care nu a existat o dorință majoră și vizibilă a acestora din urmă pentru unire, dimpotrivă, curentul antiromânesc fiind foarte puternic.
Cea mai importantă concluzie în urma lecturii studiului introductiv al volumului are legătură cu autorii inițiativei unirii din 27 martie 1918. Ion Țurcanu demonstrează, prin analizarea unor surse documentare și memorialistice impresionante, că inițiativa unirii a avut-o, fără echivoc, primul ministru român Alexandru Marghiloman. Ceea ce ne mai scutură puțin din amorțeala schematismelor propagandistice. Spre binele nostru, de orice parte a Prutului ne-am situa, trebuie să înțelegem, fie și în ceasul 100 al Unirii, că interesele naționale primează. Dar pentru asta e nevoie de oameni de stat, nu de politicieni corupți. Este nevoie şi să discutăm mai des, aprofundat și nuanțat, mai responsabil despre asemenea evenimente istorice. Concluzia lui Ion Ţurcanu este de natură să ne lase pe gânduri. După o analiză amănunţită, cu prezentarea contextului şi a diverselor percepţii asupra realităţii, autorul concluzionează că Sfatul Țării nu și-a dus menirea la capăt din cauza intervenției armatei române. Este o contradicție gravă aici și o confuzie de proporții. Pe de o parte, autorul tocmai demonstrase că era anarhie, pericolul bolșevic fiind mare, de aceea s-a cerut României ajutor armat. Pe de altă parte, unirea – dorită numai de o parte a membrilor Sfatului Țării, nu ar fi fost posibilă fără stabilitate în teritoriu. Sfatul Țării însuși era în imposibilitate de a funcționa fără ordine. Felul în care Ion Țurcanu structurează întreaga sa demonstrație, pe 90 de pagini, conduce spre o opțiune foarte personală, susceptibilă de moșteniri și frustrări psiho-istorice nevindecate pe seama trădătorilor români: preferința pentru autonomia Basarabiei și nu pentru „unire necondiționată” și proiectarea unei aure triumfalist-tragice asupra Sfatului Țării. Instituție care, în cele din urmă, prin prisma proclamării unirii (necondiționate!) a fost una provizorie, de tranziție, soarta ei fiind să dispară. Sigur, este derizoriu să ne întrebăm, după 22 de ani de „integrare”, în condiții de „unire necondiționată”, cam cât ar fi durat autonomia Basarabiei (în raport cu Moscova), în condiții de „unire condiționată”, într-o provincie românească zguduită de interesele diverselor minorități implantate de regimul țarist de-a lungul celor 105 ani de stăpânire. Volumul editat de Ion Țurcanu pune prea multe semne de întrebare și propune la fel de multe demitizări, ceea ce impune acut traducerea în limba română a documentelor pe care le cuprinde. Este un moment solemn, în care istoricii și specialiștii din alte domenii ar trebui să studieze ce au însemnat cei 22 de ani de apartenență la România, prin raportare la 105 ani de stăpânire rusească anterioară lui 1918, dar și prin raportare la cei peste 50 de ani de ocupație ideologică de până în 1989. Cât de legitimă este „autonomia” de azi a Republicii Moldova? Cât de benefică? Și pentru cine? Vom constata că și în 2018, după 100 de ani de la o unire întreruptă, unele întrebări sunt recurente: cine dorește azi unirea? cine va avea inițiativa ei? cine se împotrivește?
Așteptăm cu încredere volume de astfel de documente fundamentale pentru înțelegerea fenomenelor istorice din primele decade ale secolului XX, fenomene care au făcut posibilă Unirea din 1918 și statul român așa cum, în mare parte, îl știm și astăzi. Un astfel de proiect implică, însă, un efort uriaș de echipă, repet, cu publicarea bilingvă a documentelor. La 100 de ani de la Unirea din 1918, statul român, prin instituțiile lui, poartă o mare vină pentru lipsa de interes și implicare în proiecte editoriale majore care să recupereze istoric și editorial astfel de documente. Alte țări practică politici culturale de forță și mare coeziune, chiar dacă ar fi să luăm drept exemplu numai Polonia (ca să nu mai vorbim de Rusia!), care prin Institutul Polonez din București promovează adecvat cultura poloneză în spațiul românesc. Interesele unei culturi se susțin prin finanțare serioasă din partea statului. Era cazul ca statul român să se implice cu atât mai mult în recuperarea istorică și culturală de dincolo de Prut, altfel decât prin chermeze pseudoculturale și literare. Acest prim volum conținând documentele Sfatului Țării era obligatoriu să fie tradus în limba română, iar azi să fi stat pe masa Președinției, Guvernului, Parlamentului, Academiei Române, alături de alte cărți de vizită ale Centenarului. Deocamdată, singurele evenimente vizibile ale „Programului Centenar” sunt încăierările politice și consecvența cu care stânga camuflată în premeditate isterii „paralelistice” încearcă să revigoreze comunismul de piață în variantă românească. Pentru instituțiile statului român Centenarul Unirii pare să nu fie decât o altă ocazie pentru câștiguri electorale și festivisme de soiul „Cântarea României”.