vineri, 20 mai 2022

să se interzică muzica, în general, să se interzică

Jurnal de pandemoniu

12 mai 2020

Șase luni de când nu mai este Neculai Popa. Tot atâtea de când mă simt mai singură. Cât l-am cunoscut era tatăl care mă suna cel puțin o dată pe săptămână, tocmai din LA, să vadă ce fac, cum mă simt, ce am mai scris. Era la zi cu ce se întâmplă în România și în Basarabia. Dar trebuia să plece, toți plecăm, îmi spunea. M-a pregătit mult timp înainte. Iar cu vreo săptămână înainte să se stingă m-a sunat să-și ia la revedere. Deși simțeam că e ultima dată când îl aud, nu am vrut să cred.

Țipătul care nu se stinge. Știa de atunci, din seara aceea de vară 2018, la Bookfest. Cu câteva ore în urmă fusese lansarea Revoluției permanente, mon amour! Știa și a sunat să mă felicite și să îmi transmită voalat cât de mândru este. Și era încă de atunci atât de bolnav. Mi-a pus întrebări despre târg, despre cunoscuți, despre ce e în țară, mă obișnuisem cu stilul. Nu aveam rețineri, mă simțeam exact cum m-aș fi simțit cu tata, dacă n-ar fi murit când aveam 24 de ani. Era un om simplu, tot ca dl Popa. Cu el nu am apucat să discut, am aproape numai amintiri de copil. La 14 ani am plecat de acasă, la liceu, la facultate, în lume. Nu aveam telefoane în anii 1980 și nici la începutul anilor 1990. Tata s-a dus în 12 iunie 1993. Coincidența face că l-am văzut ultima dată cu o săptămână înainte, așa cum și cu Neculai Popa am vorbit ultima dată cu o săptămână înainte să se stingă. Cred că atunci, când mă plimbam prin fața standului R&R vorbind cu el, a fost ultima oară când mi-a spus că dorința lui din urmă este să fie îngropat în România. Că respiră cu această durere. Cu ea a și murit. Nu îmi spunea pur și simplu, îi simțeam suferința. Este motivul pentru care nu am putut să stau pe loc și mă tot duceam în sus, în jos, prin fața standului. Și punctul culminant, țipătul, un țipăt ca un horcăit de moarte, înecat în lacrimi: Tu ești România mea! Am izbucnit în plâns. Distanțele cresc sentimentul inutilității, al neputinței. Nu m-am gândit atunci, pe loc, că sunt într-un târg de carte. Era o zi aglomerată. Probabil că se uita lumea la mine. Nu-mi pasă nici azi.

M-am bucurat simplu, firesc, în urmă cu câțiva ani când mi-a trimis un e-mail în care-mi scria cât de surprins a fost să citească o poezie a mea pe blog. Îi făcusem o mare bucurie sufletească în ziua aceea. A fost ca o revelație, mi-a spus. Mă întreb și azi ce și cum a înțeles din ea. Unul dintre criticii literari care a scris despre volum părea să nu acorde cine știe ce credit acelei poezii. Deși un altul a citat din ea, de bine. Continui să cred că e ceva în ea, ceva ce poate ajunge la receptorii unui electrician, fost deținut politic peste 13 ani, dar nu ajunge la cei prea cultivați (sigur că încă mai cred în ea, am scris-o sub impulsul unei imagini anume, a unei idei puternice, pe care, poate, nu am reușit să o transmit prea poetic).

 Simt de ceva timp că nu sunt iertată, nici măcar de cei mai apropiați cunoscuți, pentru poezia pe care o scriu. Sunt de-a dreptul asocială când vine vorba de a vorbi despre mine, mă retrag în carapace numai când aud expresiile „lectură publică” și „turneu literar”. Prin urmare, nu intru în mod conștient în competiție cu nimeni, nu ameninț poziția nimănui. De-a dreptul spus, nu exist în literatura română. Dar simt respingerea, așa cum simt în oase apropierea ploii. Am citit tone de cuvinte-nșirate, lăudate până la greață de tipi, mai ales, nu tipe, care altfel parcă-s de la poliția poeziei, nu cumva să fii nepoetic după gustul lor. Nu neapărat pentru stil (nu ai senzația că toată lumea scrie, în general?, poezie, în special?), ci pentru omul care scrie. Mă mulțumește cât să supraviețuiesc, dacă are vreun sens viețuirea, că poezia mea este apreciată de câțiva oameni simpli, dar nu lipsiți de simț poetic, nici de cultură. Nu sunt eternă ca să aștept să public în volum tot ce comit (și am scris, oh, chiar mult, în perioade foarte sensibile ale vieții mele), să îmi dau silința să par elitistă. Retrasă, absconsă, plină de mistere. Scriu pentru că-mi vine. Pentru că mintea mea e mereu în lucru, neodihnită. Odihna ucide gândirea. Visurile. Discernământul. Pasiunea. Mai postez câte o poezie pe facebook. Uneori până și eu știu că e una reușită, dar marii degustători de poezie n-au ochi și „buton” pentru mine. Nu dau bine în afara găștilor. Și am o pată impardonabilă la dosarul de cadre al corectitudinii. Dacă vrei să ajungi departe îi cari servieta lui cutărescu de la editură/revistă/club/cenaclu/uniune. Ce cauți lângă Goma?

 Știriștii au răgușit. Mare revelație: președintele Chinei l-a sunat pe omul-de-la-OMS și l-a rugat nițel să nu facă publică informația că virusul Covid-19 se transmite de la om la om, deci să nu anunțe pandemia. Suntem mulți cei care ne-am acoperit fața cu dosul palmei încă de la început. De câte ori îl vedeam pe Tedros vorbind tâmpenii cusute cu ață albă simțeam putoarea Beijingului. Marii jurnaliști fac azi pe revoltații. Când ne trăznea pestilența pe noi, ăia care mereu vorbim degeaba, televiziunile ne acuzau de scenarită, de colportare de fake news etc. Susțineau punctul de vedere al OMS și UE, că așa bate ceasul la București, fixat pe ritmurile globalismului biruitor.

 Novlangajul la zi:

Ioha – „să acționăm cu celeritate” (ca să priceapă și nea Ion cum devine treaba, data viitoare o să știe cu cine să voteze)

Un „mare analist”, care el de 25 de ani, mă-nțelegi, tot analizează: „să ne-nțelegem, există un narativ al... și un narativ al...” (dacă aveam îndoieli că tanti Mița ar avea probleme să pătrundă marile probleme ale nației…)

Dincolo de lucrul meu profesional, găsesc și alte „dovezi” ale preocupării majore pentru memorie, pentru autentic, pentru cultivarea discernământului moral și istoric, fără de care, cred, chiar dacă intru în coliziune cu susținătorii diverselor teorii ale purismelor, nu există nici cultură adevărată. Cum să te mai tragă ața la lecturi de ficțiune, când vezi filme documentare sau citești literatură biografistă, jurnal, memorialistică virgină. (...) 

20 mai 2020

Dădica e bolnavă, nenicu Pârvu e bolnav, nenicu Bălănescu e bolnav. Mâine e ziua dădicii nr. 2, cumnata. Sper că n-o aflu la telefon bolnavă și pe ea. D. e bolnavă, eu sunt bolnavă, totul se îmbolnăvește. Îi spuneam D. în urmă cu câteva zile: am atins vârsta la care numai din astea o să auzim – boli, suferințe, plecări.

Vântul și Ella Fitzgerald. Și ploaia, dacă ar veni. Respiro.

These Foolish Things. Și tumbele din miocard. Oboseala celulară. Ai mei aveau o vorbă: sunt atât de obosât și nedormit că nu știu din ce mă mai țân. Cam așa.

M-am prins și azi în dialogul despre Securitate ca într-o pânză de păianjen. Vreau argumentație, nu vreau să fie ori să pară vorbărie. Se flecărește prea mult în literele române și în istoriografie. Semn de superficialitate, de lipsă de viziune, de capacitate analitică. Mai bine să stăpânești în toate un domeniu mic, decât să flecărești pe orice temă, ca bătrânii taximetriști sau frizeri. Cred că sunt deformată de nevoia de a oferi texte în care componenta didactică să nu lipsească. M-am întrebat de ce. Am fugit de profesorat. Chiar de pe băncile facultății m-am angajat la nou înființatul de un an INST. Studentă prin anii II-III am publicat pentru prima oară ceva serios în Arhiva ziarului Cotidianul, al lui Rațiu. Viitorul meu coordonator de licență și de master, Dinu C. Giurescu, văzând probabil în mine o „tânără speranță” a cercetării, mi-a oferit posibilitatea să public grupaje de documente cu un mic șapou. Studiam în Arhivele Naționale. Au fost primii mei bani câștigați cu „sudoarea frunții” (cu brațele câștigasem bani puțini și amari, lucrând în schimburile I și II la fabrica de confecții din Craiova, opt luni, în 1988-1989). Puțini. Dar acum eram studentă și eram mândră în sinea mea. În primii ani 1990 nu existau computere și internet. Nici telefoane. Am bătut la mașină câteva lucrări de seminar și mi s-a părut ceva fantastic. Într-o cameră întunecată, în căminul de la „Leu”. Nu mai eram de ceva timp în Grozăvești, în căminul Universității. M-am măritat și m-am mutat în căminul Politehnicii, unde erau tolerați studenții de la Filosofie. Acolo am trăit mai înainte una dintre mineriade, cea din septembrie 1991 (pe cea din iunie 1990 am „petrecut-o” în Grozăvești, eram în sesiune). Mascați cu scuturi și arme, gaze lacrimogene, bătăi, huiduieli. Am fost pentru câteva ore și ilegaliști. Ne înțelegeam prin semne. Am adăpostit un tânăr rănit de mascați, de la el era sângele din holul de la intrarea în cămin. L-am făcut scăpat după miezul nopții, când am considerat că barajele de control plecaseră. În fine, băieții de la Filosofie. 

Au trecut cel puțin o sută de ani de atunci. Când mă gândesc la anii studenției, mă simt ca în adolescență, în lumea mea închisă, când încercam să-mi imaginez începutul secolului XX, Războiul sau Unirea, și le simțeam departe, mult mai departe decât puteam percepe cu mintea dimensiunea a doar 60-70 de ani. Dacă mai coboram niște decenii, la Războiul de Independență, totul începea să se coloreze în basm. Poate și pentru că povestirile mamei erau pline de personaje care făcuseră parte din viața ei, ca Moșu’ Mărinică, machidonul, bunicul ei patern, care luptase pe frontul din Moldova. O cunoscuse pe Ecaterina Teodoroiu, și și-a păstrat toată viața bucata lui de istorie sub pielea dosului palmei stângi. Copiii, mama, se jucau cu el, îl răsuceau sub piele. Asta când el era în toane bune. Probabil numai glonțul acela de pistol a mai rămas din el, în pământ. Cum aș fi putut să cuprind cu mintea mea o istorie atât de „îndepărtată”, evenimente la care participaseră unii din neamul meu și care ajunseseră în manualele mele de istorie. Și-apoi, mamaie Marița, arătându-mi cu mâna, când veneam odată cu ea pe șosea, de nu știu unde. A pus o mână la ochi și cu cealaltă mi-a arătat spre răsărit, spre calea ferată: ete, vezi, colo unde se aud acum răcăneii în baltă? ăla a fost pământu’ nost di la domnu’ Cuza. Era prea surdă ca să audă răcăneii, dar știa că acolo s-au format bălți. Eu îi auzeam și în nopțile de vară, când dormeam cu geamul deschis. Și a oftat adânc. Numai ea putea ofta atât de adânc, de-i dădeau lacrimile la singurul ochi albastru precum cerul fără nori pe care îl mai avea. Îngropase singură trei copii de 9 luni, 3 și 14 ani, în timpul concentrării și războiului. Bărbatul i-a lipsit 7 ani de acasă. A fost ordonanță la gheneral. Îndurase spaima invaziei sovietice, spaima de viol, spaima de a rămâne fără puținele animale, sursele de supraviețuire ale familiei. Avea 36 de ani, o fată mare și una de 9 ani, mama. Pe cea de 17 ani a îngropat-o la vie, în câmp, să nu i-o batjocorească rușii. Au dus-o bărbații bătrâni din neam, care mai rămăseseră acasă. Cred că tatăl nașului lu’ Modrea și încă unul. Am uitat.

Aseară am ieșit să duc gunoiul, cu gândul să mă abat la întoarcere pe la Mega Image. Am uitat sărăcia de mască pe măsuța de la ieșire. Mi-am dat seama chiar în timp ce mă apropiam de intrarea în magazin că nenea ăla rotofei, care altfel nu făcea niciodată nimic, n-o să mă lase nemascată. Zic să încerc totuși, privindu-l cum ține chinuit termometrul electronic în mână. Ca un polițist începător pistolul pe care nici nu are voie să-l folosească pentru a se apăra. Așa părea nenea Rotofei, că se apără cu termometrul-armă. A, nu pot doamnă, Dvs. ce ați face în locul meu? Se tot scuza că nu poate să mă lase, deși eu nu ziceam nimic, nu eram supărată, doar cumva distrată în sinea mea de absurda situație. Magazinul e la mai puțin de 100 de metri de bloc. M-am întors și în timp ce mergeam l-am sunat pe Pavel să pună masca într-o sacoșă pe care să o arunce de la etajul 2. Înapoi la magazin. Nenea Rotofei împungea aerul spre tâmpla sau fruntea clienților. Lăsa impresia că-i place să ia câte o diagonală, situațiile frontale îl destabilizau. M-a recunoscut, a apropiat pistolul, apoi l-a întors spre mine, uitați, doamnă, 36 cu 3, intrați, vă rog. Adică, trebuia să mă asigure că nu mă înșeală? Haios tip. Masca am ținut-o cât a durat luarea temperaturii. Era să mor de disconfort și cu ea pe bărbie. Mă freca, mă transpira, îmi trimitea mărăcini în zone sensibile ale corpului. În concluzie: o să ies mai rar din casă în perioada stării de alertă decât ieșeam în epoca stării de urgență. Din cauză de obligativitate de purtare a măștii.

să se interzică muzica, în general, să se interzică

încep să mă obișnuiesc cu clămpăneala de nunți și botezuri pe care o pun în mașină niște adolescente nebune, afectate de izolare, aseară au făcut și o sârbă cu chiuituri în fața blocului, apoi au dat ocol printre blocuri în mașină, cu muzica la max și țipând isteric

să se interzică, deci

minunată muzică e jazzul.

[după doi ani, recitind, îmi amintesc de textul lui Goma: Să se interzică electoratul…]

duminică, 20 februarie 2022

niște roluri ne joacă evitând să ne spună pe nume

 

cât de relevant este că trebuie să mai și murim

(în două acte virtuale)

 

viața s-a rătăcit printre pagini și plata facturilor

printre nevoile copilului perturbându-ți echilibrul

zi-noapte și repararea termocuplei de la cuptor

și încă o mie de prostii pentru care n-am luptat

nu-mi plac războaiele, nici falsa egalitate

e prea târziu să nu vreau să știu ce-i termocupla

dacă ne-am cupla hipersenzitivi cu hipercolerici lumea

s-ar îmblânzi ori cu pași cerți s-ar arunca în prăpastie

marea gâlceavă: noi nu mai trăim de mult în cupluri

niște roluri ne joacă evitând să ne spună pe nume

 

spusesem „dragostea nu cade niciodată”

lumina lascivă din ochii tăi nu era de acord

știai că nu suport ambiguitățile:

lasă-i timpului epistolele

nu vreau

decât să te ating

ai zis

nu-i decât o trufie și asta

ți-am răspuns

 

 

 

luni, 31 ianuarie 2022

noile sfârșituri ale realității

 

(fărâmă dintr-un jurnal fără zile)

 

ai vrea să mai crezi în manifeste, în spiritul pieței, să strigi „jos noua cenzură”, să dai foc la baricade. tot ce e efemer să fie fum, tot ce nu e adevărat scrum. îngropat sub o mie de lespezi, sub cenușa certitudinilor. o vreme ai crezut că așa se scrie istoria. nu vedeai cum sapă minciuna oricât de adânc, oricât de înalt pe fețele încrezătoare. ai început să te îndoiești de propriile îndoieli. pentru că toate astea sunt din secolul 20.

ai vrea să mai crezi că nimic nu se pierde, că orice lucrușor, emoție, privire, zbor crește și descrește ca valul, ca norul, ca noaptea urmând neîntrerupt luminii. când moare cineva verși o lacrimă, un gând, neapărat pios, imiți o cruce în care nu crezi. crezi că sărbătorești viața și asta este o oarecare minciună din secolul 21. un secol din care reținem pe brad pitt în războiul troiei și pandemia de covid 19, desigur ca antidot total pentru viață. nici în metafizică nu te mai poți ascunde, la ce bun. nici în metaistorie. fukuyama n-a prevăzut că supraviețuirea ne va ucide cu pași siguri în postideologie. poate ca o congestie melancolică a creierului eliberată de gânduri, nu cu lăsare de sânge.

„c-o moarte tot suntem datori” spunea poetul în timpul său. cui? oamenii nu mor singuri. oamenii sunt însingurați. îți asculți gândurile ca și cum nu le-ai avea, te uiți în jur și nu mai vezi decât trecutul. ai vrea să dispari și nu ai unde.






sâmbătă, 1 ianuarie 2022

ecou

 ecou

 

mă emoționează tălpile bărbaților desculți

forța imponderabilă numai a lor când ating

pământul, iarba, focul, aerul, apele

 

(chipul lor plâns fără lacrimi

lumina crepusculului în irisuri –

culoarea pământului roditor

irigând spații nenumite)

 

palmele mari, încheieturile ferme

felul în care taie respirația 
Iarnă, februarie 2014, foto F.B.


miercuri, 29 decembrie 2021

sfârșit de an, nicăieri

 anotimp incert

 

la tine-i iarnă aspră,

toamnă uscată târzie?

 

niciun semn smintit aici

cerul leapădă vise de fum

peste zonele joase ale nopții

treptele ceței, alte păsări nu

mai țin sudul, nici nordul

 

amiază cu porumbei în cer

suflul pământului de acasă

din care ești, în care te întorci



vineri, 14 mai 2021

Mă numesc Paul Goma

 


 

Mă numesc Paul Goma

cafea (tutun) şi anghinare

 

Paul Goma. E numele meu.

Trebuia să fiu Pavel Goma, dar asta e o poveste-nepoveste cum alta nu este...

Mi se spunea în multe feluri. Pleșiță, generalul de Securitate adică, îmi trăgea pumni și cu stânga și cu dreapta, îmi smulgea barba și mă alinta Gomiță. Guoma. Guomiță. Un anume mi-a spus chiar Gomora. Dacă aș mai fi, i-aș spune cine e Sodoma, dar, se știe, eu iubesc femeile, nu le aduc stricăciuni verbicole. Le-am iubit pe toate, le-am slăvit pe la dulcile lor înfățișări de frupt și de hârtie, c-au fost multe sărăcuțele și eu de unul singur, și salahor cu transpirația pe hârtie, și cu iubitul total. Au fost multe sau puține, bune sau rele, frumoase ori urâte. Depinde cine citește. Nu există femeie urâtă. Nici roman perfect.

În viața mea de restriște, cum s-ar exprima unii compatrioți, n-am prea avut ocazia să-l alung pe Cristos de la mine, pe motiv că nu m-aș fi simțit demn de ajutorul lui. Ar fi însemnat să devin vreun apostol. S-a spus și asta despre mine: că niciun profet nu este iubit în țara lui. Dragul de Sorin Alexandrescu a spus chiar că profeții sunt singuri (aici, recunosc, m-a atins pre la inimioară, a nimerit-o), nu sunt înconjurați de oameni și chiar dacă au câțiva admiratori până și ăia preferă să îi iubească de la distanță. A mai zis el un secret de-ăsta de-al lui Polichinelle, cum că numai după moarte se va vedea că oricât de nesuferiți, de netalentați, de certăreți, de controversați profeții au avut dreptate. Au ei, așa, dreptate la modul absolut, că de-aia sunt neiubiți în țările lor.

Păi, n-am făcut eu bine c-am murit? Acum am o satisfacție absolută. În Absolut. Acolo unde nu mă vizitează nimeni. Nu că m-ar fi vizitat prea mulți când încă eram enervant de viu. Câțiva tot au fost. Unii erau aranjați cu Securitatea, îi miroseam prin ușă. În general, au fost, totuși, fete și băieți buni. Mai ales fetele. Ah, fetele... Căci ele m-au iubit cel mai mult. Dară eu pe ele...! Fetele, femeile mele. Pe majoritatea cu mânurile mele le-am făcut. Trainice. Sublima Găinăreasă de la Lătești, atât de fragilă și de dârză mai era ea, m-a iubit mult, că de-o atingeam cu un cuvințel potrivit se orgasma pe loc. Topea cu privirea fierbinte gardul de sârmă dintre noi. Dar basarabeanca mea frumoasă, pe care-am îndelung lăiat-o în lighean, în căsuța mea domițil-iată obligator. Întâi am curățat-o bine-bine de tot răul centurist al Feteștiului, apoi am încălzit-o în tăcere adâncă, și fierbinte, ah!, cât de fierbinte mi-a fost tăcerea ceea, ca lava, preț de câteva pagini. Că atât a mai tremurat, sărăcuța! Ea tremur-tremura de mă cu-tremura. Fierbinte. Dar asta am mai spus, deh, nărăvul meu, că de-aia au zis criticii dâmbovițelini că n-am talent, între altele, că prea (mă) (tot) repet, domnule! Ei, da, ei, nu... n-ar spune cât le-a suflat contondentul Organ în urechiușe nici de i-ai pica cu ceara vreunei sinecuri. Ce, eș’ prost, și să-ți pui în pericol o viață întreagă de târât-pe-burtă printre vitregiile istoriei?

Am mai spus, femeile născute de mine sunt cele mai frumoase, mai ales pre la suflețel, și pre la... și... Toate-toate sunt învăluite în abur de liturghie.

Băiat bun, Sorin. A fost și el supărat pe mine, îl înțeleg, eu de ce m-am luat de el? Ei, ce mai contează acum, doar mi s-au iertat toate, pot să mă odihnesc. Chiar dacă aveam dreptate, dreptatea aia absolută a mea, tot băiat bun rămâne Sorinel. Îmi dă mâna să fiu generos, acum că am ajuns profet.

Aș fi iubit eu mai mult și mai aplicat, dar am fost prea ocupat să mă cert, să mă iau de confrați, de Ceaușescu, de Securitate, de pleșiți. Ce mai romane de dragoste aș fi scris...! De câte ori mă apucam de ficție, mă lovea câte-o amintire rea, mușcau frustrările de refugiat de război, de refugiat politic, de scriitor netalentat, kaghebist, jidovit, antisemit din mine cum rup vitele cu dinți înfometați iarba crudă de primăvară. Nu s-a gândit nimeni de ce în pușcărie ajungeau la Neagra mai ales tinerii. Se dospea prea repede sămânța de arțag în ei. Ce bromură în ceai? Sunt convins că ăsta era mit. Când erau umiliți bătrânii, îmbrânciți, loviți la nimereală de caralii, tinerii săreau primii la bătut în ușa metalică. Să vină gardianul de serviciu! Să vină comandantul! Să vină medicul! Procurorul! Zornăiau hormonii ca bănuții de argint. Marș, în pizda mă-tii la Neagra!

În afară de mama și de Ana (cine nu are Ană de zidit... nu construiește!), singura care m-a iubit necondiționat a fost limba română. Doamne, la câte am supus-o, la câte perversiuni, pervertiri și altele greu de explicat. Și ea n-a zis nici pâs! I-am făcut vreo șapteșinci de mii de copii din flori, la bătrânețe parcă mă rușinam și eu, așa, nițel. Probabil că de-asta n-a vrut nimeni să publice AlfaBecedarul. S-a încumetat la câteva sute de exemplare Victor Frunză. Au ajuns pe la prieteni. Dar nici aceia n-au avut timp să arunce un ochi diagonalic...

Patria mea. Cel mai bine mi se aplică vorba aia pe care o spun pe stil nou mai ales hoții care strigă hoții: niciun bine nu rămâne nepedepsit. Și facerea de bine e ca futerea de mamă. Nu degeaba limba română e de gen feminin și scriitor de gen masculin. Stau închis într-un columbar strâmt, într-un perete din Père-Lachaise. Rămas fără țigări, adevărat, de zeci de ani. Norocul meu că Ana e alături și suflă fumul spre mine. Din micuța noastră familie au rămas, trebuie s-o spun, Filip și cărțile mele. Oscioarele fratelui meu Petre nu se știe exact unde sunt. I-au pus o cruce în cimitirul din Mana, lângă biserică, dar nu e deloc sigur că acolo i-a fost mormântul. Mama și tata... au fost făcuți una cu pământul de dragii compatrioți (și compatrioate, căci să nu le uităm pre ele...), tata în cimitirul din Vad, mama la Străulești II. Nu mai aveam unde mă ruga nici în gând pentru sufletele lor. Totul e scrum și țărână. Rugăciunile mele sălășluiesc, în sfârșit, fără adresă, peste limba română.

Dar cărțile mele? Nu am fost niciodată recunoscut de ai mei ca scriitor. Era prea evident că nu mă pot șterge cu totul, există probe istorice că am fost și eu pe pământ, poate chiar am făcut câte ceva în folos obștesc, nu? Dacă tot am fost pe-aci, sunt ba cel mai mare disident român sau un opozant anticomunist intransigent, ba un scriitor postbelic demn de luat în seamă, ba, mai ales, un memorialist la marginea literaturii, unul repetitiv și autobiografic. Ce păcat, dragilor, fetițe și băieți, că am ajuns cam negaționist și odios antisemit, se putea să nu mă țin de modelul Soljenițîn și la bătrânețe...? Că dacă așa spun halal-analiștii literari și comentatorii sportivi, așa o fi, ce zic eu..., așa trebuie! Necesitatea (în istorie) e necesitate! Să fie, și gata!

Ba de una, ba de alta – ba ești cam necunoscut și netalentat de n-a putut semna smântânimea neamului lângă tine împotriva regimului în 1977, ba ești cam prea cunoscut, că prea a urlat Occidentul putred despre tine, și dintr-o dată ai devenit dubios, suspect și antisemit, după 1989 – n-am avut loc în cronici, în istoriile literare, în manuale. În librării cărțile mele stau în fundul raftului sau pe ultimul. Dacă n-ai noroc în viață, n-ai. Eh, degeaba mi-am răcit gura zeci de ani, nu-i pasă românului dornic de afirmare de cronologie, nici de faptele istorice, nooo, românului isteț și pus pe căpătuială nu-i pasă decât să trăiască clipa. Că-clipa de față te trece primejdia rea, dacă știi cum s-o gestionezi strategic. Acolo, un ce-profit, dar să fie, să ai ce capitaliza la o adică. La-o adică, nu mai contează că smântânimea dâmbovițelină a patriei în 1977 abia descoperea laptele dulce al afirmării și glazura fină a glonțului ideologic (pardon, pe-asta o gustase cu toate limbile încă de la Tezele lu Ceașcă). Dacă eu eram necunoscut – după ce vuise presa occidentală, iar Europa Liberă încinsese undele, începând din 1971, de când îl umilisem pe Ceaușescu personal cu Ostinato, la Frankfurt –, atunci ei de-abia începeau să se nască. He, he, he, ce mai contează acum, acum am deja eternitatea numelui meu, de asta sunt sigur, chiar dacă înainte de 24 martie 2020 (ba chiar cu câțiva ani înainte, că până în noaptea „fatidică” dintre 24/25 martie a Buneivestiri – ha, ha, ha, dragă Breban! –, am avut înțelepciunea să mă odihnesc în avans, să nu mai știu nimic despre românimea-mi, să mă obișnuiesc cu gândul plecării după Ana) nu eram deloc sigur că va mai rămâne ceva din numele meu pe vreo piatră...

Nu este de-a dreptul mișcător, cum s-ar exprima un scriitor talentat și sensibil nevoie-mare de pe malul Dâmboviței, că v-am spus pa în noaptea Buneivestiri creștine? Dacă aș fi rău, cum eram, că nu mai sunt (sic), v-aș îndemna să descifrați ghicitoarea morții mele taman atunci. Dar mai bine vă îndemn să citiți romanul cu același nume al prietenului (he, he) meu Nicolae Breban, romanul ăla pe care a scris o „călduroasă dedicație” generalului Pleșiță (și doamnei sale), cât eram eu bătut, umilit și otrăvit științific cu aconitină în pușcărie, la Rahova. Romanul pentru a cărui apariție s-a sacrificat pe sine (sic) și nu a semnat Scrisoarea mea către Charta 77, nici pe cea către Conferința de la Belgrad. Doamne, cât de mult m-a mistuit istoria, atât de mult încât am ajuns un nenorocit (de la lipsit de noroc) de scriitor refuzat de talent.

Când mama și tata s-au răzgândit și m-au botezat Paul în loc de pravoslavnicul Pavel, zâna cea rea i-a avut. Citiseră ei pe undeva, și unde puteau să citească dacă nu într-un ziar central de la București?, de un anume Paul Goma, secretar general al Ţinutului Bucegi, devenit prin 1939 Rezident Regal al Ţinutului Dunărea de Jos, în locul lui C.C. Giurescu. Istoria domnule, cum este ea... nu, nooo, curviștină, nici curvuliță sau gâsculiță, cine-a spus-o primul bou rămâne, nu, dragi români, istoria este ca noi. Noi suntem istoria. Acum, dacă mă întrebi pe mine, sigur că poți să fii personaj cu ceva merite la activ în istoria asta ori un oarecare dintre oarecarii oameni sărmani și mulți, și lipsiți de putere, cum nimerit a spus-o personajul istoric Havel. Bine-bine, el a spus-o și mai bine, a spus-o memorabil și filosofic: puterea celor fără de putere. Să răspundă elevul repetent Manolescu: ce vr’a să zică autorul? Ei lasă, ei lasă… în Istorie răspunsurile sunt mereu la îndemână. Trebuie să aibă cine să le aducă în fața celor „fără de putere”, pentru a le da putere. Stai jos elev Manolescu, te-ai descurcat bine în viață, ai făcut și omorât cu mâna ta scriitori, ai mâncat ce nu trebuia cu lingurița de argint și cu linguroiul. Nu-i ești dator decât Istoriei.

Acuma, dacă mă întrebi pe mine: după ce am pierdut totul-totul și nu mai am ce pierde (așa credeam când eram pe pământ, îmi dădea mâna, că eram încă scriitor, chiar ne(re)cunoscut de ai mei, chiar netalentat apud Secu&Breasla, abia acum pricep că pierzând și viața am devenit cu adevărat Liber, înainte eram liber, mult mai liber decât alții, să zicem că eram cam 90%), stau în Columbariu ca în sânul lui Avraam, și-mi zic în barbă – ce-mi place să mă repet: barba aia pe care mi-a smuls-o securistul Pleșiță în pușcărie la Rahova, când voi mă excludeați din Uniunea Scriitorilor, în aprilie 1977 –, așa, de amoriul artei mele netalentate, ca la Gherla (căci gherlă cine nu are nici nu poate să o mai dobândească, momentul istoric cere să fii prezent la mare nevoie a comunității tale, nu să-ți cârpești false jurnale, calpe memorii, perverse alibiuri după)

EI, LASĂ... EI, LASĂ... și m-am hotărât să nu-i uit în vecii vecilor

nu să mă răzbun, ci mai crunt:

SĂ NU-I UIT, SĂ-I NEUIT EU ÎNTR-O CARTE

și mai ales, mai ales:

SĂ NU-I TAC – SĂ-I NETAC





(ȘI NU V-AM UITAT PE NICIUNUL

Și mai ales, mai ales:

NU V-AM TĂCUT – V-AM NETĂCUT EU

ÎN CĂRȚILE MELE)

 

Și acum stau în Columbariu, lângă draga mea Ană, inhalăm fum de tutun de la vizitatorii cimitirului, ce mai!, recunosc, suntem, în sfârșit, liniștiți, odihniți, stăm în punct fix și cugetăm după plac: am făcut și noi câte ceva în Istoria ceea, domnule, și doamnelor și domnișoarelor, da, chiar am făcut! Acum vedem mult mai bine, avem distanța necesară – he-he-he, distanța de o eternitate! –, și ne spunem, ia te uită câți tineri frumoși, și îndrăzneți, și curajoși – da, da, curajoși! căci nevoiți sunt ei să lupte împotriva valului corectitudinilor de tot felul, mai-binelui binelui – și mai ales fete (ah, fetele! Ana mă plesnește suavă ca un abur dulce peste mână, draga de ea) se ocupă de „opera” mea. Am posteritatea asigurată. Să fim înțeleși – locul în istorie mi l-am meritat singur. Cât de mult am detestat folosirea cuvântului operă lângă numele meu, pe timpuri... Acum nu mai pot face nimic, căci vine o vreme când te-nzidești lângă Ana ta, în loc cu verdeață, unde dispare întristarea, și de-acolo nu mai poți face nimic. În Columbariu ai la îndemână o veșnicie să cugeți la ce s-a făcut. Bine sau mai ne-bine. Deci, ce voiam să zic... ah, da! Dacă n-ai avut Ană pe pământ, n-ai nici în zid.

Poate le-a părut ceva de vis părinților mei, un noroc care s-ar fi putut abate și asupra mea, scoțându-mă din micuța și arhaica lume măneană a Ținutului Orhei. Istoria cu o mie de capete m-a scos din Mana, la nici 9 ani. Și la ce mi-a folosit... Vouă, nici atât. Știi cum e cu literatura română? Ori la bal, ori la spital. Nu pun semnul exclamării. Nici nu mă mai mir. Când încă mai aveam pofte, când încă mai era Ana pe pământ, în ogeacul nostru strâmt, și-i trăgeam pe nări fumul pe care ea îl plimba prin plămânii subțiați de cancer, și ne încă întrebam după atâtea decenii „unde ni sunt scriitorii”, mai ales când ploua în Belleville (Doamne, cum mai ploua în Belleville! Numai infarctele noastre au știut!), și trăznea reumatic și nostalgic a Drumul Taberei, a vecinătate cu Mazilescu, dar parcă numai cu el. Ei, da!, am avut și noi prieteni, cu care ne vizitam (nu credeți? citiți transcrierile întâlnirilor și notele informative, băieții vigilenți de la Secu au avut grijă să le păstreze), cu care ieșeam în oraș, că eram tineri și aveam de unde muri, cum atât de memorabil a spus-o poetul Caraion, unul dintre cei mai mari încondeietori ai mei la Securitate. Dar eu nu m-am supărat pe el, ba deloc, chiar i-am luat apărarea public, când prietenii lui l-au denigrat, l-au atacat de colaborator al Securității. Cine sunteți voi să-l judecați pe Caraion cel condamnat la moarte, cel care a cunoscut ca și mine, ca atâția alții, între care voi n-ați fost, Securitatea și pe dinăuntru, și pe dinafară?  Da, așa le-am spus, poate cu alte cuvinte și mult mai multe.

Eh, ce vremuri, Moș Reproș, ce vremuri! Atât i-am așteptat noi pe scriitorii ceia... Nu eram noi prea cosmopoliți în Aleea Compozitorilor, ca-n arondismentul 20, aci, în nordul cimitirului Père-Lachaise. În sfârșit, măcar am urmat Nordul.

Scriitorii, așadar...

În celular, pe Rahova, tensiunea arterială a început să tot urce, să se dea în liftul morții. Paul a căzut dintr-o buclă-n alta. La un moment dat a simțit mirosul de naftalină din fusta de învățătoare a mamei, cum îl mângâia pe tâmple. În noaptea aceea s-a întors cu fața la perete, to’arășu sergent-major, raportez, dacă nu-l scoateți la infermelie pe-ăsta-l găsiți rece pân’ de dimineață. Gâfâie și șuieră de mi-e și frică să mai stau cu el în cameră.

Devenise totul ușor, aerul era cumva pufos, respirabil, naftalina îl gâdila pe nări. Și atunci a văzut drumul lung de la Chișinău spre Orhei, dar și mai mult i se îndepărta inima de trup pe măsură ce Eufimie și Maria, pe bicicletele lor de tineri învățători, apucau spre Mana. Nu mai știa cum îi povestiseră părinții că era, acum vedea nuci cu coroane imense și frunze verzi, de o parte și de alta a șoselei pietruite. Umbră deasă și răcoroasă. Era bine, mirosea crud și ferm a miez de nucă verde. Curentul de aer făcut de mișcarea bicicletelor îi făcea bine. Tata parcă a zis ceva... eh, femeie, greu la deal cu boii mici, da mai greu cu cei voinici, om trăi şi-om vedea ce găsim acolo... Și atunci clinchetul râsului mamei l-a adus brusc cu fața în sus. Goma, cine e Goma Paul? Afară!

(dorm dulce și lipicios în burta mamei ca într-un pepene mare răscopt din bostănăriile Manei

ce mană cerească e mama cu mirosul ei de femeie pârguită

îmi țuguiesc buzele mă întind cât îmi permite cămășuța-placentuța îmi încordez timpanul A-na a-re me-re acum repetați după mine A-na a-re me-re Filimoane scrie pe tablă A

nu știu cum ba știu că învățătoarea se numește Maria

aș desena un a mare de dragul ei dar mă îngreunează lichidul amniotic

aștept aștept of cum mai aștept să îi desenez primul A doar să i se rupă apa

e plină lumea de A

A-pA

MA-ri-A

A-nA

MA-nA

mA-mA

când o să dau ochii cu lumea o să țip tare

să arăt că am plămâni sănătoși de copil

de învățători măneni întemeietori de școală

aaaaaaaaAAAAAAAAAAAAA)

 

N-aș fi crezut să ajung să-l dau pe Bach pe niște rock de ocazie. Ana mustăcește, mă aștept la o replică drăcoasă din partea ei. O aud cum soarbe cu nesaț din tiutiun. Cred că se gândește cum să mă abordeze. Avem tot timpul din univers.

Oh, Higher

There's no need to calm down

A rising through the other ground

 

Ședem frumos. Ne odihnim. Și ne gândim. Că la ce ne-o mai folosi gânditul acum.

De ce râzi?

Mă gândeam... cum era dacă am fi câștigat la loto?

Ne vezi tu pe noi bogați, chiar și la perfectul compus?

Nu, dar ziceam și eu așa... bogați și azilanți politici! Ha, ha, ha!

Recunosc, tu ai avut mereu mai mult umor decât mine. De parcă m-a făcut mama să stau numai de pază.

Altfel cum rămâneam cu tine? Ajungeam ori la bal, ori la spital! Până la urmă, la spital tot am ajuns. Nu mi-ar fi stricat un strop de bal.

Mă numesc Paul Goma. Un nume rar la români, banal în Africa. De câteva ori, „veri” de-ai mei Ngoma, în tot felul de variante, mi-au transmis mesaje haioase. M-am bucurat de un strop de afecțiune de circumstanță din partea unora care habar n-aveau de drepturile omului.

În densele mele singurătăți, am preferat ficțiunea științifico-fantastică, realității. Bine că n-au aflat românașii mei acest secret, m-ar fi maimuțărit în fel și chip. Chiar mi-am dorit să se colonizeze odată Marte, poate aveam șansa să experimentez solitudinea astrală. Dar tot eu mi-am zis, în barba-mi: n-am fost destul de solitar și de însingurat și fără-de-patrie pe Pământ? Problemele de mecanică celestă le-am transferat, tot în secret, asupra femeilor mele cu piele de pergament. Cam de-acolo s-au căpătuit multe personaje pământene cu perturbări în zonele joase, mijlocii și înalte. Iată cum de am priceput atât de bine femeia, mai bine decât Dostoievski, ha!, pe Marte nu e, domnule, decât război de-ăsta pur, ideologic-erotic, intri în trupul personajei și te scalzi în frumusețile lui-ei. Stai în buricul lumii cunoscute, cum ședeam copil în calidor – pe osia lumii. Cu urechea, și buzele, și nasul lipite de perineu, nehotărât dacă să te întorci în căldura primară, ori să mai adaști un pic în miroazne.

Stăteam așa, cum Marte în perigeu înroșit de dorințele Pământului.








joi, 3 septembrie 2020

Goma nu a intrat niciodată pe teritoriul României, după 1977

Drept la replică:
Goma nu a intrat niciodată pe teritoriul României, după 1977
(primit din partea singurului supraviețuitor al Grup Canal 77)

Stimate domnule Băciuţ (nicolaebaciut@yahoo.com),

Spre surprinderea şi nedumerirea mea şi a altor persoane apropiate lui Paul Goma, colaboratorul Dvs., dl Mircea I. Bătrânu, scrie un neadevăr în paginile revistei Vatra veche’din aprilie 2020, prin care întinează memoria marelui opozant anticomunist, acuzându-l indirect de colaboraţionism (In memoriam. Paul Goma, de Mircea I. Bătrânu, p. 15). Domnul Bătrânu susţine că l-a întâlnit pe Goma în vara anului 1991, la Centrul Cultural Român din Paris (devenit apoi ICR), care aparţinea atunci de Ministerul de Externe, deci o anexă a Securităţii, situat în localul Ambasadei României. Or, Paul Goma nu a fost cetăţean francez şi n-a avut toată viaţa în Franţa decât statutul de azilant politic şi-un act care-i permitea să călătorească în toate ţările, în afară de România. Ambasada României este, după cum toată lumea ştie, teritoriu românesc, unde Goma nu a pus niciodată piciorul.

În anul 1991, exilaţii români din Paris organizau frecvent manifestaţii de protest în faţa sediului Ambasadei României, unde Paul Goma venea de fiecare dată spre a-şi manifesta dezacordul faţă de politica dusă de guvernul lui Ion Iliescu. Să nu uităm că în septembrie a avut loc cea de-a patra „mineriadă’’. Aceste manifestaţii se ţineau însă în stradă, sub protecţia Poliţiei franceze, şi nu în interiorul clădirii. Aceasta ar putea fi o explicaţie a neadevărului scris de dl Bătrânu, care s-ar transforma astfel într-o regretabilă confuzie. Însă explicaţia nu poate veni decât din partea dânsului.

Vă rog să binevoiţi a publica această dezminţire, necesară păstrării nealterate a memoriei lui Paul Goma, model de curaj şi de probitate pentru conaţionalii săi şi nu numai.

Rămân, cu distinse salutări,

Al Dvs., Radu Negrescu-Suţu, 

Paris, 11 aprilie 2020