vineri, 14 mai 2021

Mă numesc Paul Goma

 

Flori Bălănescu

(la scurtă vreme după ce Paul Goma n-a mai fost pe Pământ,

am început să scriu acest text,  

parte dintr-un corp în căutarea întregirii)

 

 

Mă numesc Paul Goma

cafea (tutun) şi anghinare

 

Paul Goma. E numele meu.

Trebuia să fiu Pavel Goma, dar asta e o poveste-nepoveste cum alta nu este...

Mi se spunea în multe feluri. Pleșiță, generalul de Securitate adică, îmi trăgea pumni și cu stânga și cu dreapta, îmi smulgea barba și mă alinta Gomiță. Guoma. Guomiță. Un anume mi-a spus chiar Gomora. Dacă aș mai fi, i-aș spune cine e Sodoma, dar, se știe, eu iubesc femeile, nu le aduc stricăciuni verbicole. Le-am iubit pe toate, le-am slăvit pe la dulcile lor înfățișări de frupt și de hârtie, c-au fost multe sărăcuțele și eu de unul singur, și salahor cu transpirația pe hârtie, și cu iubitul total. Au fost multe sau puține, bune sau rele, frumoase ori urâte. Depinde cine citește. Nu există femeie urâtă. Nici roman perfect.

În viața mea de restriște, cum s-ar exprima unii compatrioți, n-am prea avut ocazia să-l alung pe Cristos de la mine, pe motiv că nu m-aș fi simțit demn de ajutorul lui. Ar fi însemnat să devin vreun apostol. S-a spus și asta despre mine: că niciun profet nu este iubit în țara lui. Dragul de Sorin Alexandrescu a spus chiar că profeții sunt singuri (aici, recunosc, m-a atins pre la inimioară, a nimerit-o), nu sunt înconjurați de oameni și chiar dacă au câțiva admiratori până și ăia preferă să îi iubească de la distanță. A mai zis el un secret de-ăsta de-al lui Polichinelle, cum că numai după moarte se va vedea că oricât de nesuferiți, de netalentați, de certăreți, de controversați profeții au avut dreptate. Au ei, așa, dreptate la modul absolut, că de-aia sunt neiubiți în țările lor.

Păi, n-am făcut eu bine c-am murit? Acum am o satisfacție absolută. În Absolut. Acolo unde nu mă vizitează nimeni. Nu că m-ar fi vizitat prea mulți când încă eram enervant de viu. Câțiva tot au fost. Unii erau aranjați cu Securitatea, îi miroseam prin ușă. În general, au fost, totuși, fete și băieți buni. Mai ales fetele. Ah, fetele... Căci ele m-au iubit cel mai mult. Dară eu pe ele...! Fetele, femeile mele. Pe majoritatea cu mânurile mele le-am făcut. Trainice. Sublima Găinăreasă de la Lătești, atât de fragilă și de dârză mai era ea, m-a iubit mult, că de-o atingeam cu un cuvințel potrivit se orgasma pe loc. Topea cu privirea fierbinte gardul de sârmă dintre noi. Dar basarabeanca mea frumoasă, pe care-am îndelung lăiat-o în lighean, în căsuța mea domițil-iată obligator. Întâi am curățat-o bine-bine de tot răul centurist al Feteștiului, apoi am încălzit-o în tăcere adâncă, și fierbinte, ah!, cât de fierbinte mi-a fost tăcerea ceea, ca lava, preț de câteva pagini. Că atât a mai tremurat, sărăcuța! Ea tremur-tremura de mă cu-tremura. Fierbinte. Dar asta am mai spus, deh, nărăvul meu, că de-aia au zis criticii dâmbovițelini că n-am talent, între altele, că prea (mă) (tot) repet, domnule! Ei, da, ei, nu... n-ar spune cât le-a suflat contondentul Organ în urechiușe nici de i-ai pica cu ceara vreunei sinecuri. Ce, eș’ prost, și să-ți pui în pericol o viață întreagă de târât-pe-burtă printre vitregiile istoriei?

Am mai spus, femeile născute de mine sunt cele mai frumoase, mai ales pre la suflețel, și pre la... și... Toate-toate sunt învăluite în abur de liturghie.

Băiat bun, Sorin. A fost și el supărat pe mine, îl înțeleg, eu de ce m-am luat de el? Ei, ce mai contează acum, doar mi s-au iertat toate, pot să mă odihnesc. Chiar dacă aveam dreptate, dreptatea aia absolută a mea, tot băiat bun rămâne Sorinel. Îmi dă mâna să fiu generos, acum că am ajuns profet.

Aș fi iubit eu mai mult și mai aplicat, dar am fost prea ocupat să mă cert, să mă iau de confrați, de Ceaușescu, de Securitate, de pleșiți. Ce mai romane de dragoste aș fi scris...! De câte ori mă apucam de ficție, mă lovea câte-o amintire rea, mușcau frustrările de refugiat de război, de refugiat politic, de scriitor netalentat, kaghebist, jidovit, antisemit din mine cum rup vitele cu dinți înfometați iarba crudă de primăvară. Nu s-a gândit nimeni de ce în pușcărie ajungeau la Neagra mai ales tinerii. Se dospea prea repede sămânța de arțag în ei. Ce bromură în ceai? Sunt convins că ăsta era mit. Când erau umiliți bătrânii, îmbrânciți, loviți la nimereală de caralii, tinerii săreau primii la bătut în ușa metalică. Să vină gardianul de serviciu! Să vină comandantul! Să vină medicul! Procurorul! Zornăiau hormonii ca bănuții de argint. Marș, în pizda mă-tii la Neagra!

În afară de mama și de Ana (cine nu are Ană de zidit... nu construiește!), singura care m-a iubit necondiționat a fost limba română. Doamne, la câte am supus-o, la câte perversiuni, pervertiri și altele greu de explicat. Și ea n-a zis nici pâs! I-am făcut vreo șapteșinci de mii de copii din flori, la bătrânețe parcă mă rușinam și eu, așa, nițel. Probabil că de-asta n-a vrut nimeni să publice AlfaBecedarul. S-a încumetat la câteva sute de exemplare Victor Frunză. Au ajuns pe la prieteni. Dar nici aceia n-au avut timp să arunce un ochi diagonalic...

Patria mea. Cel mai bine mi se aplică vorba aia pe care o spun pe stil nou mai ales hoții care strigă hoții: niciun bine nu rămâne nepedepsit. Și facerea de bine e ca futerea de mamă. Nu degeaba limba română e de gen feminin și scriitor de gen masculin. Stau închis într-un columbar strâmt, într-un perete din Père-Lachaise. Rămas fără țigări, adevărat, de zeci de ani. Norocul meu că Ana e alături și suflă fumul spre mine. Din micuța noastră familie au rămas, trebuie s-o spun, Filip și cărțile mele. Oscioarele fratelui meu Petre nu se știe exact unde sunt. I-au pus o cruce în cimitirul din Mana, lângă biserică, dar nu e deloc sigur că acolo i-a fost mormântul. Mama și tata... au fost făcuți una cu pământul de dragii compatrioți (și compatrioate, căci să nu le uităm pre ele...), tata în cimitirul din Vad, mama la Străulești II. Nu mai aveam unde mă ruga nici în gând pentru sufletele lor. Totul e scrum și țărână. Rugăciunile mele sălășluiesc, în sfârșit, fără adresă, peste limba română.

Dar cărțile mele? Nu am fost niciodată recunoscut de ai mei ca scriitor. Era prea evident că nu mă pot șterge cu totul, există probe istorice că am fost și eu pe pământ, poate chiar am făcut câte ceva în folos obștesc, nu? Dacă tot am fost pe-aci, sunt ba cel mai mare disident român sau un opozant anticomunist intransigent, ba un scriitor postbelic demn de luat în seamă, ba, mai ales, un memorialist la marginea literaturii, unul repetitiv și autobiografic. Ce păcat, dragilor, fetițe și băieți, că am ajuns cam negaționist și odios antisemit, se putea să nu mă țin de modelul Soljenițîn și la bătrânețe...? Că dacă așa spun halal-analiștii literari și comentatorii sportivi, așa o fi, ce zic eu..., așa trebuie! Necesitatea (în istorie) e necesitate! Să fie, și gata!

Ba de una, ba de alta – ba ești cam necunoscut și netalentat de n-a putut semna smântânimea neamului lângă tine împotriva regimului în 1977, ba ești cam prea cunoscut, că prea a urlat Occidentul putred despre tine, și dintr-o dată ai devenit dubios, suspect și antisemit, după 1989 – n-am avut loc în cronici, în istoriile literare, în manuale. În librării cărțile mele stau în fundul raftului sau pe ultimul. Dacă n-ai noroc în viață, n-ai. Eh, degeaba mi-am răcit gura zeci de ani, nu-i pasă românului dornic de afirmare de cronologie, nici de faptele istorice, nooo, românului isteț și pus pe căpătuială nu-i pasă decât să trăiască clipa. Că-clipa de față te trece primejdia rea, dacă știi cum s-o gestionezi strategic. Acolo, un ce-profit, dar să fie, să ai ce capitaliza la o adică. La-o adică, nu mai contează că smântânimea dâmbovițelină a patriei în 1977 abia descoperea laptele dulce al afirmării și glazura fină a glonțului ideologic (pardon, pe-asta o gustase cu toate limbile încă de la Tezele lu Ceașcă). Dacă eu eram necunoscut – după ce vuise presa occidentală, iar Europa Liberă încinsese undele, începând din 1971, de când îl umilisem pe Ceaușescu personal cu Ostinato, la Frankfurt –, atunci ei de-abia începeau să se nască. He, he, he, ce mai contează acum, acum am deja eternitatea numelui meu, de asta sunt sigur, chiar dacă înainte de 24 martie 2020 (ba chiar cu câțiva ani înainte, că până în noaptea „fatidică” dintre 24/25 martie a Buneivestiri – ha, ha, ha, dragă Breban! –, am avut înțelepciunea să mă odihnesc în avans, să nu mai știu nimic despre românimea-mi, să mă obișnuiesc cu gândul plecării după Ana) nu eram deloc sigur că va mai rămâne ceva din numele meu pe vreo piatră...

Nu este de-a dreptul mișcător, cum s-ar exprima un scriitor talentat și sensibil nevoie-mare de pe malul Dâmboviței, că v-am spus pa în noaptea Buneivestiri creștine? Dacă aș fi rău, cum eram, că nu mai sunt (sic), v-aș îndemna să descifrați ghicitoarea morții mele taman atunci. Dar mai bine vă îndemn să citiți romanul cu același nume al prietenului (he, he) meu Nicolae Breban, romanul ăla pe care a scris o „călduroasă dedicație” generalului Pleșiță (și doamnei sale), cât eram eu bătut, umilit și otrăvit științific cu aconitină în pușcărie, la Rahova. Romanul pentru a cărui apariție s-a sacrificat pe sine (sic) și nu a semnat Scrisoarea mea către Charta 77, nici pe cea către Conferința de la Belgrad. Doamne, cât de mult m-a mistuit istoria, atât de mult încât am ajuns un nenorocit (de la lipsit de noroc) de scriitor refuzat de talent.

Când mama și tata s-au răzgândit și m-au botezat Paul în loc de pravoslavnicul Pavel, zâna cea rea i-a avut. Citiseră ei pe undeva, și unde puteau să citească dacă nu într-un ziar central de la București?, de un anume Paul Goma, secretar general al Ţinutului Bucegi, devenit prin 1939 Rezident Regal al Ţinutului Dunărea de Jos, în locul lui C.C. Giurescu. Istoria domnule, cum este ea... nu, nooo, curviștină, nici curvuliță sau gâsculiță, cine-a spus-o primul bou rămâne, nu, dragi români, istoria este ca noi. Noi suntem istoria. Acum, dacă mă întrebi pe mine, sigur că poți să fii personaj cu ceva merite la activ în istoria asta ori un oarecare dintre oarecarii oameni sărmani și mulți, și lipsiți de putere, cum nimerit a spus-o personajul istoric Havel. Bine-bine, el a spus-o și mai bine, a spus-o memorabil și filosofic: puterea celor fără de putere. Să răspundă elevul repetent Manolescu: ce vr’a să zică autorul? Ei lasă, ei lasă… în Istorie răspunsurile sunt mereu la îndemână. Trebuie să aibă cine să le aducă în fața celor „fără de putere”, pentru a le da putere. Stai jos elev Manolescu, te-ai descurcat bine în viață, ai făcut și omorât cu mâna ta scriitori, ai mâncat ce nu trebuia cu lingurița de argint și cu linguroiul. Nu-i ești dator decât Istoriei.

Acuma, dacă mă întrebi pe mine: după ce am pierdut totul-totul și nu mai am ce pierde (așa credeam când eram pe pământ, îmi dădea mâna, că eram încă scriitor, chiar ne(re)cunoscut de ai mei, chiar netalentat apud Secu&Breasla, abia acum pricep că pierzând și viața am devenit cu adevărat Liber, înainte eram liber, mult mai liber decât alții, să zicem că eram cam 90%), stau în Columbariu ca în sânul lui Avraam, și-mi zic în barbă – ce-mi place să mă repet: barba aia pe care mi-a smuls-o securistul Pleșiță în pușcărie la Rahova, când voi mă excludeați din Uniunea Scriitorilor, în aprilie 1977 –, așa, de amoriul artei mele netalentate, ca la Gherla (căci gherlă cine nu are nici nu poate să o mai dobândească, momentul istoric cere să fii prezent la mare nevoie a comunității tale, nu să-ți cârpești false jurnale, calpe memorii, perverse alibiuri după)

EI, LASĂ... EI, LASĂ... și m-am hotărât să nu-i uit în vecii vecilor

nu să mă răzbun, ci mai crunt:

SĂ NU-I UIT, SĂ-I NEUIT EU ÎNTR-O CARTE

și mai ales, mai ales:

SĂ NU-I TAC – SĂ-I NETAC





(ȘI NU V-AM UITAT PE NICIUNUL

Și mai ales, mai ales:

NU V-AM TĂCUT – V-AM NETĂCUT EU

ÎN CĂRȚILE MELE)

 

Și acum stau în Columbariu, lângă draga mea Ană, inhalăm fum de tutun de la vizitatorii cimitirului, ce mai!, recunosc, suntem, în sfârșit, liniștiți, odihniți, stăm în punct fix și cugetăm după plac: am făcut și noi câte ceva în Istoria ceea, domnule, și doamnelor și domnișoarelor, da, chiar am făcut! Acum vedem mult mai bine, avem distanța necesară – he-he-he, distanța de o eternitate! –, și ne spunem, ia te uită câți tineri frumoși, și îndrăzneți, și curajoși – da, da, curajoși! căci nevoiți sunt ei să lupte împotriva valului corectitudinilor de tot felul, mai-binelui binelui – și mai ales fete (ah, fetele! Ana mă plesnește suavă ca un abur dulce peste mână, draga de ea) se ocupă de „opera” mea. Am posteritatea asigurată. Să fim înțeleși – locul în istorie mi l-am meritat singur. Cât de mult am detestat folosirea cuvântului operă lângă numele meu, pe timpuri... Acum nu mai pot face nimic, căci vine o vreme când te-nzidești lângă Ana ta, în loc cu verdeață, unde dispare întristarea, și de-acolo nu mai poți face nimic. În Columbariu ai la îndemână o veșnicie să cugeți la ce s-a făcut. Bine sau mai ne-bine. Deci, ce voiam să zic... ah, da! Dacă n-ai avut Ană pe pământ, n-ai nici în zid.

Poate le-a părut ceva de vis părinților mei, un noroc care s-ar fi putut abate și asupra mea, scoțându-mă din micuța și arhaica lume măneană a Ținutului Orhei. Istoria cu o mie de capete m-a scos din Mana, la nici 9 ani. Și la ce mi-a folosit... Vouă, nici atât. Știi cum e cu literatura română? Ori la bal, ori la spital. Nu pun semnul exclamării. Nici nu mă mai mir. Când încă mai aveam pofte, când încă mai era Ana pe pământ, în ogeacul nostru strâmt, și-i trăgeam pe nări fumul pe care ea îl plimba prin plămânii subțiați de cancer, și ne încă întrebam după atâtea decenii „unde ni sunt scriitorii”, mai ales când ploua în Belleville (Doamne, cum mai ploua în Belleville! Numai infarctele noastre au știut!), și trăznea reumatic și nostalgic a Drumul Taberei, a vecinătate cu Mazilescu, dar parcă numai cu el. Ei, da!, am avut și noi prieteni, cu care ne vizitam (nu credeți? citiți transcrierile întâlnirilor și notele informative, băieții vigilenți de la Secu au avut grijă să le păstreze), cu care ieșeam în oraș, că eram tineri și aveam de unde muri, cum atât de memorabil a spus-o poetul Caraion, unul dintre cei mai mari încondeietori ai mei la Securitate. Dar eu nu m-am supărat pe el, ba deloc, chiar i-am luat apărarea public, când prietenii lui l-au denigrat, l-au atacat de colaborator al Securității. Cine sunteți voi să-l judecați pe Caraion cel condamnat la moarte, cel care a cunoscut ca și mine, ca atâția alții, între care voi n-ați fost, Securitatea și pe dinăuntru, și pe dinafară?  Da, așa le-am spus, poate cu alte cuvinte și mult mai multe.

Eh, ce vremuri, Moș Reproș, ce vremuri! Atât i-am așteptat noi pe scriitorii ceia... Nu eram noi prea cosmopoliți în Aleea Compozitorilor, ca-n arondismentul 20, aci, în nordul cimitirului Père-Lachaise. În sfârșit, măcar am urmat Nordul.

Scriitorii, așadar...

În celular, pe Rahova, tensiunea arterială a început să tot urce, să se dea în liftul morții. Paul a căzut dintr-o buclă-n alta. La un moment dat a simțit mirosul de naftalină din fusta de învățătoare a mamei, cum îl mângâia pe tâmple. În noaptea aceea s-a întors cu fața la perete, to’arășu sergent-major, raportez, dacă nu-l scoateți la infermelie pe-ăsta-l găsiți rece pân’ de dimineață. Gâfâie și șuieră de mi-e și frică să mai stau cu el în cameră.

Devenise totul ușor, aerul era cumva pufos, respirabil, naftalina îl gâdila pe nări. Și atunci a văzut drumul lung de la Chișinău spre Orhei, dar și mai mult i se îndepărta inima de trup pe măsură ce Eufimie și Maria, pe bicicletele lor de tineri învățători, apucau spre Mana. Nu mai știa cum îi povestiseră părinții că era, acum vedea nuci cu coroane imense și frunze verzi, de o parte și de alta a șoselei pietruite. Umbră deasă și răcoroasă. Era bine, mirosea crud și ferm a miez de nucă verde. Curentul de aer făcut de mișcarea bicicletelor îi făcea bine. Tata parcă a zis ceva... eh, femeie, greu la deal cu boii mici, da mai greu cu cei voinici, om trăi şi-om vedea ce găsim acolo... Și atunci clinchetul râsului mamei l-a adus brusc cu fața în sus. Goma, cine e Goma Paul? Afară!

(dorm dulce și lipicios în burta mamei ca într-un pepene mare răscopt din bostănăriile Manei

ce mană cerească e mama cu mirosul ei de femeie pârguită

îmi țuguiesc buzele mă întind cât îmi permite cămășuța-placentuța îmi încordez timpanul A-na a-re me-re acum repetați după mine A-na a-re me-re Filimoane scrie pe tablă A

nu știu cum ba știu că învățătoarea se numește Maria

aș desena un a mare de dragul ei dar mă îngreunează lichidul amniotic

aștept aștept of cum mai aștept să îi desenez primul A doar să i se rupă apa

e plină lumea de A

A-pA

MA-ri-A

A-nA

MA-nA

mA-mA

când o să dau ochii cu lumea o să țip tare

să arăt că am plămâni sănătoși de copil

de învățători măneni întemeietori de școală

aaaaaaaaAAAAAAAAAAAAA)

 

N-aș fi crezut să ajung să-l dau pe Bach pe niște rock de ocazie. Ana mustăcește, mă aștept la o replică drăcoasă din partea ei. O aud cum soarbe cu nesaț din tiutiun. Cred că se gândește cum să mă abordeze. Avem tot timpul din univers.

Oh, Higher

There's no need to calm down

A rising through the other ground

 

Ședem frumos. Ne odihnim. Și ne gândim. Că la ce ne-o mai folosi gânditul acum.

De ce râzi?

Mă gândeam... cum era dacă am fi câștigat la loto?

Ne vezi tu pe noi bogați, chiar și la perfectul compus?

Nu, dar ziceam și eu așa... bogați și azilanți politici! Ha, ha, ha!

Recunosc, tu ai avut mereu mai mult umor decât mine. De parcă m-a făcut mama să stau numai de pază.

Altfel cum rămâneam cu tine? Ajungeam ori la bal, ori la spital! Până la urmă, la spital tot am ajuns. Nu mi-ar fi stricat un strop de bal.

Mă numesc Paul Goma. Un nume rar la români, banal în Africa. De câteva ori, „veri” de-ai mei Ngoma, în tot felul de variante, mi-au transmis mesaje haioase. M-am bucurat de un strop de afecțiune de circumstanță din partea unora care habar n-aveau de drepturile omului.

În densele mele singurătăți, am preferat ficțiunea științifico-fantastică, realității. Bine că n-au aflat românașii mei acest secret, m-ar fi maimuțărit în fel și chip. Chiar mi-am dorit să se colonizeze odată Marte, poate aveam șansa să experimentez solitudinea astrală. Dar tot eu mi-am zis, în barba-mi: n-am fost destul de solitar și de însingurat și fără-de-patrie pe Pământ? Problemele de mecanică celestă le-am transferat, tot în secret, asupra femeilor mele cu piele de pergament. Cam de-acolo s-au căpătuit multe personaje pământene cu perturbări în zonele joase, mijlocii și înalte. Iată cum de am priceput atât de bine femeia, mai bine decât Dostoievski, ha!, pe Marte nu e, domnule, decât război de-ăsta pur, ideologic-erotic, intri în trupul personajei și te scalzi în frumusețile lui-ei. Stai în buricul lumii cunoscute, cum ședeam copil în calidor – pe osia lumii. Cu urechea, și buzele, și nasul lipite de perineu, nehotărât dacă să te întorci în căldura primară, ori să mai adaști un pic în miroazne.

Stăteam așa, cum Marte în perigeu înroșit de dorințele Pământului.








joi, 3 septembrie 2020

Goma nu a intrat niciodată pe teritoriul României, după 1977

Drept la replică:
Goma nu a intrat niciodată pe teritoriul României, după 1977
(primit din partea singurului supraviețuitor al Grup Canal 77)

Stimate domnule Băciuţ (nicolaebaciut@yahoo.com),

Spre surprinderea şi nedumerirea mea şi a altor persoane apropiate lui Paul Goma, colaboratorul Dvs., dl Mircea I. Bătrânu, scrie un neadevăr în paginile revistei Vatra veche’din aprilie 2020, prin care întinează memoria marelui opozant anticomunist, acuzându-l indirect de colaboraţionism (In memoriam. Paul Goma, de Mircea I. Bătrânu, p. 15). Domnul Bătrânu susţine că l-a întâlnit pe Goma în vara anului 1991, la Centrul Cultural Român din Paris (devenit apoi ICR), care aparţinea atunci de Ministerul de Externe, deci o anexă a Securităţii, situat în localul Ambasadei României. Or, Paul Goma nu a fost cetăţean francez şi n-a avut toată viaţa în Franţa decât statutul de azilant politic şi-un act care-i permitea să călătorească în toate ţările, în afară de România. Ambasada României este, după cum toată lumea ştie, teritoriu românesc, unde Goma nu a pus niciodată piciorul.

În anul 1991, exilaţii români din Paris organizau frecvent manifestaţii de protest în faţa sediului Ambasadei României, unde Paul Goma venea de fiecare dată spre a-şi manifesta dezacordul faţă de politica dusă de guvernul lui Ion Iliescu. Să nu uităm că în septembrie a avut loc cea de-a patra „mineriadă’’. Aceste manifestaţii se ţineau însă în stradă, sub protecţia Poliţiei franceze, şi nu în interiorul clădirii. Aceasta ar putea fi o explicaţie a neadevărului scris de dl Bătrânu, care s-ar transforma astfel într-o regretabilă confuzie. Însă explicaţia nu poate veni decât din partea dânsului.

Vă rog să binevoiţi a publica această dezminţire, necesară păstrării nealterate a memoriei lui Paul Goma, model de curaj şi de probitate pentru conaţionalii săi şi nu numai.

Rămân, cu distinse salutări,

Al Dvs., Radu Negrescu-Suţu, 

Paris, 11 aprilie 2020



miercuri, 6 mai 2020

Destinul unui scriitor repudiat de confrații săi



(am primit de la dl Daniel Onaca acest text refuzat de o revistă)

Daniel Onaca

Destinul unui scriitor repudiat de confrații săi


În 25 martie, de Bunavestire, s-a mutat dintre noi cel pe care Eugen Ionescu l-a numit în 1979 „Soljeniţîn al românilor”. „Prin dispariţia lui Paul Goma, Uniunea Scriitorilor din România şi întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere”, se spune în încheierea unui comunicat publicat de această organizație, la moartea scriitorului. Citesc această formulare și nu pot să-mi rețin îndoiala; oare despre ce pierdere și, mai ales, despre ce suferință să fie vorba? Cum poți pierde ceva ce nu ți-a aparținut? Paul Goma a fost exclus din Uniune în anul 1977[1]. Înainte de a fi nevoit să se exileze în Franța în toamna aceluiași an, scriitorul a avut parte de un lung șir de persecuții, perioadă în care confrații săi (cu extrem de puține excepții) nu i-au stat alături. Pentru că nu este un scriitor adevărat, s-a spus, este un nescriitor, care a înlocuit talentul cu scandalul.


Născut la 2 octombrie 1935 în Basarabia, Paul Goma și familia lui s-au refugiat în România, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. În anul 1952 îl găsim înregistrat ca elev la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Aici a fost reținut de Securitate, apoi exmatriculat pentru că vorbise în clasă despre partizani. Activitatea elevului recalcitrant a continuat și în anii studenției când nu s-a ferit să critice materialismul dialectic și adepții teoriei sovietice, cum că româna și moldoveneasca ar fi două limbi diferite. Devierea sa de la „calea cea dreaptă” a atins apogeul în timpul revoltei de la Budapesta, din 1956, fiind arestat pentru „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. S-a ales cu doi ani de închisoare la Jilava și Gherla, urmați de domiciliul forțat în Bărăgan. La începutul anului 1977, când s-a născut „Charta 77” în Cehoslovacia, Paul Goma s-a solidarizat cu aceasta, printr-o scrisoare semnată în nume propriu, apoi, a redactat el însuși o Scrisoare adresată Conferinței de la Belgrad, unde urma să se discute despre drepturile omului. Și-a îndemnat colegii scriitori să i se alăture semnând și ei documentul Mișcării pentru drepturile omului din România. Cei care susțin acum că suferă pentru pierderea lui, atunci nu au vrut să știe de el.
Ca explicație la lipsa de prestigiu a elitei culturale românești, din România post-decembristă, se invocă scuza că „noi nu am avut un Vaclav Havel”. Ba am avut unul! A fost tocmai Paul Goma, omul care, tot în anul 1977, a trimis la postul de radio „Europa Liberă” și o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceaușescu în care vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în România și în care îl invita, ironic, și pe acesta să semneze. Ce nu am avut, au fost oameni de cultură și mai ales scriitori, care să fie alături de el. Convingerea mea este că nici Havel nu s-ar fi impus ca lider al mișcării de opoziție din țara sa, dacă nu ar fi fost sprijinit de colegii de breaslă. De ce nu a fost Paul Goma sprijinit în protestul său împotriva regimului tiranic? Ei, bine… pentru că – clișeul nu poate fi îndeajuns repetat – „el nu a fost cu adevărat scriitor”. Cum te poți solidariza cu un autor care nu scrie opere de valoare, nu-i așa?! Bietul scriitor netalentat, care a debutat editorial în anul 1968 cu volumul de proză scurtă Camera de alături și a continuat cu Ostinato (roman despre închisorile din România, refuzat de editurile româneşti, dar publicat în Franța și Germania), Uşa și Gherla

După plecarea în exil a mai publicat în traducere Dans le cercle (1977), Garde inverse (1979), Le tremblement des hommes (1979), Les chiens de mort (1981), Chasseé-croisé (1983), Bonifacia (1986), Le calidor (1987) – toate bine primite de criticii literari de peste hotare. După căderea dictaturii ceaușiste a publicat în limba în care au fost scrise Patimile după Piteşti (1990), Sabina (1993), Roman intim (1994) și altele. Nu am enumerat toate titlurile cărților scrise de Paul Goma pentru că nu vreau să scot în evidență atât amploarea operei sale, cât mai ales argumentul ipocrit menit să mascheze lașitatea colegilor săi de breaslă. 
Dar… despre vii, numai de bine. Cât despre cel răpit dintre noi, aceste cuvinte de rămas bun:

S-a stins o stea pe cer făr’ de lumină
Tot așteptând vremi pașnice să vină.
Din care gherlă ori din care calidor
Scrutezi acum al nostru viitor?



[1] Membru al USR din 1968, Paul Goma a fost exclus, în timp ce era închis la Rahova. După 1989, M. Dinescu a pretins că USR i-a expediat o scrisoare, prin care a fost înștiințat de reprimirea sa în rândurile membrilor. Scriitorul nu a primit-o însă niciodată, iar urma ei nu s-a găsit în arhiva USR. A redevenit membru al ei în anul 2012 și a rămas până în data săvârșirii sale din viață, la 25 martie 2020.

joi, 23 aprilie 2020

Jurnal de Abandon

– fragment –

[31 martie 2020
E ziua mea. Împlinesc 51 de ani în vremea coronavirusului. Nu știu dacă nu visez sau aiurez. M-am deconectat de la facebook și de la tv. P. nu folosește decât Netflix pe televizorul lui. A lăsat și el fb-ul. Am dormit profund câteva ore, cred că este prima dată când mi se întâmplă în ultimii zece ani. M-am abandonat cu totul. Flacăra mea de veghe a suflat singură în ea și s-a stins. Mă simt odihnită. Este și asta o noutate. Mă simt vinovată că azi mă simt atât de odihnită. Să fie efectul ruperii de mediul virtual, de irealitatea pritocită obsesiv de canale...  P. încă doarme. Mi-a spus că nu se simte ca și când ar fi în „vacanță”. Se simte ca și când n-ar mai urma nimic.
Supraviețuim într-un nimic perpetuu. Zilele nu sunt diferite. Respirația o ia uneori la sănătoasa, înaintea ritmului inimii.

Cât fac o cafea, deschid tv pe digi24, unde rămăsese de acum două zile. M-am săturat de glumele proaste, dracu să-i ia! Pe monitor, de minute în șir, pe un fond lila care mă enervează:

Ultima Arcă a decolat la ora 10.45, ora Bucureștiului.
Supraviețuitorii sunt sfătuiți să nu părăsească perimetrul ghetoului.
Dumnezeu cu voi!

Ăștia au văzut mai multe filme cu teme apocaliptice decât mine. Mă uit instinctiv pe ecranul telefonului: ora 12.03. Râd în hohote: probabil că sunteți deja pe Marte, v-a întâmpinat Elon Musk cu capsule de pâine și sare! Râsul îmi îngheață repede. Gluma se îngroașă. Deschid computerul, accesez pagina de fb. Pe wall-ul principal, strigăte, îmbulzeli, lamentări, sfaturi grave, pițigăiate, înalt-fals-filosofice, toate vechi de câteva ore. Să fi dat năvală cu bagajul de mână spre una dintre navele-Arcă și n-a apucat niciunul să stingă lumina?
Îmi dau insistent cu apă rece pe față (bine că mai curge; de ce naiba am gândit asta?) Nu simt nicio urmă de teamă, doar surprindere. Mă râcâie oltenește un gând stupid. Îi sun pe ai mei. Soră-mea și cumnatul, închiși în casă, nu avuseseră mijloacele să ajungă la Craiova, să se îmbarce. Fratele și cumnata, nepoții, la fel. Asemenea lor, tot satul. Le simt frustrarea, spaimele, le spun automat totul va fi bine. Și doar pentru mine: de câte ori credeți că putem muri... Știu că n-ar fi avut nicio șansă. Locurile erau de mult rezervate, plătite cu viețile noastre, ale prostimii, ale pulimii, lua-v-ar dracu să vă ia, de proști ce suntem, trebuia să ieșim în stradă când ni se băga obsesiv în simțuri, pe toate canalele: #stămîncasă! #șitustaiîncasă!? Încă mă frec la ochi. Este sau nu o farsă. A fost sau nu coronavirus endemic. Este sau nu asta realitatea palpabilă. Gândul meu stupid nu fusese stupid.
Sun în continuare, în ordinea locului lor în viața mea retrasă. Cât de pretențios sună acum aceste două cuvinte: viața mea. (Ce-ați făcut nenorociților din ea?) Nu îmi mai răspunde nimeni. Poate că n-au fugit toți de spaima coronavirusului, poate că unii și-au uitat telefoanele pe „mute”, ca mine, ca P. Poate că au bateriile descărcate. Poate sunt în zone fără semnal. Poate au otrăvit fântânile, au ars câmpurile și s-au retras în inima muntelui despădurit. Să reziste. Cum să reziști fără codru, doborât la pământ de drujbele corupției. Corupția s-a mutat, sper din toată încordarea, pe Marte. A fugit de noi, ca de vreun virus, după ce ne-a supt de energii. Poate că noi am fost coronavirusul. Nu, noi suntem antidotul. Sau virusul care-și conține antivirusul. 
Ce popor rezistent suntem noi, când ni se termină drojdia. Simt că-mi vor exploda toate frustrările.
Suspect de liniște în cartier, într-o zi de marți, după ora prânzului. Ies pe balcon, nici țipenie afară. Florile și salata arată bine. Mai bine decât cele din casă. Așteptam să se mai încălzească până să le scot pe toate la aer. (Și la coronavirus? – dublura sarcastică.)
Până la urmă, nu pare glumă. Privesc spre monitor, același fond lila, cuvintele împietrite. Dau mai sus, pe Realitatea, apoi pe Antena 3. Același text. Nu mai emite niciun canal. Nimic.
La apeluri pierdute, doar trei din Ro: unul de la soră-mea, unul de la D. – ea, altul de la D. – el. Din Franța, șapte apeluri de la B. Ei, mândro, continui să glumesc, nu e de ici, de colo să faci cât zece apeluri pierdute. Târziu, mai intră câteva apeluri pierdute din Italia, de la nepoate și de la verișoara mea, unul din Germania, de la F.
Clipa e-n cumpănă, dar nu mi-a dispărut încrederea. Constat că respir mai bine. Deocamdată, nu vreau să știu ce e pe străzi, în case, în spitale. Dacă nu e un scenariu apocaliptic, marea minciună, minciuna cu M, minciuna perfectă, atunci poate chiar este o ultimă pregătire înainte de ofensiva finală cu toate rezervele strategice... Cred că mulți oameni s-au sinucis ori au fost omorâți în marea înghesuială din cadrul Marii Salvări Planetare. Salvarea speciei evoluate Hi-Tech. Neanderthalii post-postmoderni rămaseră pe loc. În așteptarea extratereștrilor. Să ne ia sânge de analize, să ne dea antivirus. Deși cred că îl pot inventa doar dacă ne scanează sumar. Sau ne injectează un cip cu un virus mult mai evoluat și permanent. Apoi ne transformă în sclavi.
Nu, nu am putut să cred, nu eram pregătită mental să cred... speram inconștient că ne vor salva americanii, ca în filmele lor în care o mână de eroi sau unul singur salvează Omenirea din diverse dezastre teroriste, naturale sau extraterestre. Credeam că trecând simbolic prin atâtea sfârșituri ale omenirii montate la Hollywood... ne-am imunizat cumva.
Am reușit să stau de vorbă cu mai mulți „supraviețuitori”, cu cei care nu au închis televizoarele. Și nici nu s-au îmbulzit spre inaccesibila New Frontier. Poate e mai bine că nu am asistat. Înainte de a părăsi planeta, șefii din comitetul de urgență sau cum dracu se numea au hotărât să îi eutanasieze pe toți bolnavii din spitale, pentru a crește șansele celor care, inevitabil, rămân pământeni. Populația a fost îndemnată la resemnare, pentru a conștientiza importanța sacrificiului de sine întru continuitatea speciei. Marele Salt pe Marte. Marele Bla.]


marți, 14 aprilie 2020

Nicholas Dima: In memoriam Paul Goma

Ne-a părăsit Paul Goma


Evocare de Nicholas Dima


Confratele Paul Goma ne-a părăsit recent la Paris după o viaţă plină de zbucium şi de căutări. A fost un om direct, integru şi uneori incomod. Toată viaţa a căutat dreptatea, pe care însă nu a găsit-o. Şi nu a găsit-o pentru că nu a acceptat să facă compromisuri. Şi era greu să găseşti dreptate în lumea meschină în care a trăit generaţia lui. Paul Goma a fost primul şi poate singurul dizident genuin al ţării noastre. Atitudinea lui a şocat România aşa cum a şocat țara cutremurul din 1977. L-am întâlnit la Paris, unde fusese exilat, şi apoi în America, unde l-am invitat în 1978 în numele comitetului Adevărul despre România. La Washington, unde s-a întâlnit cu mai mulţi lideri Americani, a locuit în apartamentul meu de lângă Capitoliu. Părea mulţumit de întâlnirile zilnice pe care i le facilitasem, dar seara îşi destăinuia mâhnirea pentru că mărturiile lui nu aveau efectul politic dorit. La vremea respectivă eram redactor la postul de radio Vocea Americii şi îi trăiam amărăciunea. Personal, începusem să o simt zilnic. Şi totuşi, numai după marea înscenare din decembrie 1989 mi-am dat seama de amploarea tragediei pe care o trăiam: Pleac-ai noştri. Vin ai noştri! Paul Goma, marele nostru dizident, a intuit înaintea altora teatrul absurd pe care eram obligaţi să-l jucăm şi pe care el îl respingea.
Fratele Paul s-a purtat ca un erou şi a murit ca un martir! Şi prin viaţa şi activitatea sa şi-a câştigat o pagină de onoare în adevărata istorie a neamului nostru, istorie care va trebui scrisă. Altfel, nu ne vom redobândi niciodată onoarea.
Redau în continuare un moment al întâlnirii noastre de la Washington, inclus în cartea Mărturii Dedicate Eroilor şi Martirilor Noştri, şi apărută la Bucureşti în 2018. Fotografia din ataşament a fost publicată în cartea Maratonul Vieţii, apărută anul acesta. Ambele cărţi au fost redactate de dna Flori Bălănescu, reprezentanta lui Paul Goma în ţară.
Nicholas Dima, SUA,
27 martie 2020.

În 1978, eram deja redactor la Vocea Americii, și împreună cu fostul diplomat Brutus Coste făceam lobby la Washington şi promovam cauza României. În acest scop, am adus în Statele Unite mai mulţi lideri din ţară şi din Basarabia, iar unii dintre ei au depus mărturii în Congres. Între aceştia a fost şi scriitorul Paul Goma, aflat în exil din noiembrie 1977, care la Washington a locuit în apartamentul meu. Ulterior, am scris un articol despre vizita lui, articol pe care îl redau în continuare...

Am stat cu Paul Goma în aceeaşi celulă, dar nu ne-am cunoscut. Da! Exact cum am afirmat. Era prin primăvara lui 1958. Am stat împreună circa două săptămâni în aceeaşi cameră de la parterul celularului din Gherla, dar, dacă ne-am întâlnit cumva, nu ne-am cunoscut. Şi nu ne-am cunoscut pentru că în acea cameră de tranzit şi de groază fuseserăm înghesuiţi peste o sută de deţinuţi şi era aproape imposibil să faci câţiva paşi fără să te loveşti de alte trupuri. Toată ziua era o hărmălaie de nedescris. În cameră aveam două tinete pentru necesităţi şi coada la ele era continuă. Noaptea încercam să ne întindem pe podea că să dormim, dar în pofida tuturor încercărilor, nu era niciodată suficient loc să se întindă tot omul la orizontală. Paroxismul a fost atins când uşa camerei s-a deschis şi prin ea ni s-au aruncat o sută şi ceva de saltele goale iar ceva mai târziu ni s-a împins prin aceeaşi ușă o claie de paie cu care să umplem saltelele. Cum puteai cunoaşte pe cineva în acel vacarm? Ne-am dat seama totuşi că am fost amândoi în aceeaşi cameră mulţi ani mai târziu, când Paul Goma m-a vizitat la Washington. Despre acea vizită am scris în cartea Călătorie spre libertate...
Am auzit prima oară de Paul Goma când a publicat în Occident romanul Ostinato, el fiind încă în ţară şi devenind astfel un bine cunoscut dizident. Goma a fost unul dintre puţinii dizidenţi pe care i-a avut România şi probabil primul dintre ei. Eu eram deja plecat şi mă aflam în Statele Unite. Aveam cunoștinţă de acuma de dizidenţii din Uniunea Sovietică. Personal, la început am fost sceptic despre fostul deţinut şi scriitor Goma. Nu puteam să cred că în România torturată de Securitate, răul cel mai mare al ţării, cum l-a numit el însuşi, putea să se afirme un dizident adevărat. Şi totuşi, istoria noastră a cunoscut un „moment Goma” şi prin el a intrat în conştiinţa Occidentului altfel decât voia să o prezinte regimul Ceauşescu.
La începutul anilor 1970, fostul diplomat Brutus Coste împreună cu mine şi cu alţi câţiva susţinători, am înfiinţat Comi­tetul Adevărul despre România. În numele acestui comitet l-am invitat şi l-am adus în Statele Unite pe scriitorul Paul Goma. Înainte de a veni în America, am avut prilejul să-l vizitez la Paris pe proaspătul scriitor exilat şi l-am găsit aşa cum reieşea din tot ceea ce scrisese: demn, onest, intransigent şi direct – brutal de direct. Poate că aceste mari calităţi au fost şi defecte. Alţii l-au găsit inflexibil, vulgar şi lipsit de tact. Oamenii trebuie luaţi însă aşa cum sunt. Eu l-am apreciat pentru curaj, probitate şi integritate. Cine altul a mai denunţat atât de ferm regimul Ceauşescu? Cine altul a reabilitat adevărul în legătură cu Basarabia, aşa cum a făcut-o el? Câţi dintre dizidenţi au refuzat categoric să se lase cumpăraţi? Judecat după avuţii materiale, Paul Goma trebuie să fie un om sărac. Sufleteşte însă, fratele Paul este foarte bogat. Adevărul şi demnitatea nu se măsoară în bani. Aşa l-am cunoscut pe Goma şi aşa este şi acum, când scriu aceste rânduri. Să revin însă la vizita sa la New York şi la Washington.
Paul Goma a sosit în America în octombrie 1978 şi din punctul nostru de vedere, al organizatorilor, vizita sa a constituit un mare succes. La New York comitetul iniţiator a organizat întruniri de sală la care au participat sute de români. La Washington, unde scriitorul a fost găzduit în apartamentul meu de lângă Capitoliu, am organizat întruniri şi audienţe cu mai mulţi lideri americani şi am fost primiţi personal de renumiţii senatori Jackson, Helms, Thurmond şi Bob Dole, acesta din urmă candidând ulterior la preşedinţia Americii. Deputatul Dante Fascell din Florida, care era preşedintele Comisiei Americane pentru Acordurile de la Helsinki, a organizat o sesiune specială de audieri cu Paul Goma, sesiune dedicată problemei drepturilor omului în România. Delegaţia noastră a fost primită și de George Meany, preşedintele marilor sindicate Americane AFL-CIO, de asemenea, și de alte personalităţi. Vizita scriitorului a avut mare ecou în presa românească din exil şi a fost menţionată în unele publicaţii americane. Nu se poate spune că vizita a avut consecinţe la nivel politic la Bucureşti sau la Washington, dar Paul Goma şi-a făcut datoria. Şi de fapt scriitorul îşi face neabătut datoria de câteva decenii.
Dumitru Danielopol,
Nicolae Dima, Paul Goma, Sasha
Stoianoivici şi Brutus Coste, Washington, 1978.
  

În calitate de geograf specializat în studii europene, precum şi ca jurnalist care de mai multe decenii se loveşte de mutilarea adevărului, îl admir pe Paul Goma în special pentru modul în care a abordat problema Basarabiei. Puţini scriitori au avut curajul să spună lucrurilor pe nume în ce priveşte suferinţele românilor basarabeni. Paul Goma a făcut-o!
Şi ca să revin la prima idee. Soarta a făcut să trecem unul pe lângă altul în 1958, dar ne-am cunoscut de-abia în 1978. Într-una din seri, după o zi de lobby pe la birourile senatorilor americani, ne-am înapoiat împreună în apartamentul meu şi am început să ne depănăm unele amintiri. La un moment dat, ne-am amintit amândoi de o cameră de groază din Gherla unde un deţinut care îşi pierduse minţile în abominabila experienţă de la Piteşti repeta periodic cu o voce tare şi spartă ca venită din iad: Criminalii din NKVD şi din Securitate care ne-au schingiuit şi omorât la Piteşti, la Canal şi în alte închisori, vor fi traşi la răspundere şi îşi vor primi pedeapsa... Cornel Grosu repeta periodic zguduitoarea lui declaraţie, timp în care în cameră se făcea o linişte mormântală şi toată lumea îl asculta. Goma şi cu mine fuseserăm în aceeaşi cameră!
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu nefericitul Grosu, care vorbea din disperare. Ştiu însă că Paul Goma vorbeşte raţional şi limpede şi că aceia care ar trebui să-l asculte se fac că nu-l aud. Am scris aceste rânduri când Paul Goma împlinea 75 de ani...





miercuri, 25 martie 2020

Mesaj din partea supraviețuitorilor Grup Canal 77


În noaptea de 24/25 martie 2020, a decedat la Paris curajosul opozant şi scriitor Paul Goma. Ce nu au reuşit comuniştii în ţară și în exil, cu toate metodele lor de exterminare, a reuşit virusul Corona, într-un spital parizian, în libertate. 
În numele Grupului Canal ’77, din care am avut onoarea să fac parte, alături de Dan Niţă, Ion Marinescu, Raymond Păunescu şi Nicolae Windisch, cu toţii semnatari ai Apelului Goma, adresăm fiului, Filip-Ieronim, îndurerate condoleanţe pentru pierderea acestui om, model de curaj şi probitate pentru românii anticomunişti. Dumnezeu să-l ierte şi să-l hodinească!

Radu Negrescu-Suţu (Paris) şi Gabriela Niţă (Los Angeles) 

Paul Goma a urcat la Calidor



PAUL GOMA (2 octombrie 1935–25 martie 2020)

„nu uit și nu tac”
Aflu că noaptea trecută Paul Goma a urcat la Calidor. L-a ajutat un „agent chinez”, tot roșu, tot comunist, cu vreo două nume de cod, cretine: coronavirus/covid19. Când soarta e nenorocită, e până la capăt! Toată viața i-a fost distrusă de comunism, chiar și în exilul parizian, acolo unde a avut răgazul să privească în urmă și în adâncime cu multă seriozitate. Uneori cu ardoare. Dar dacă nu el, atunci cine ar fi fost mai îndreptățit?

Pavel îmi spune: ar trebui să plătească statul român incinerarea!
Sigur că ar trebui, așa cum ar fi trebuit să facă multe îndreptări statul român. Dar nu statul lui Iliescu-Băsescu-Constantinescu-Iohannis. Statul comunist drapat în statul de drept. Sau de drepți.
Scriu și parcă-l aud pe Goma. Ați fost neobosiți în a-l marginaliza, maimuțări, diaboliza, minimaliza, anihila, cot la cot cu Securitatea și cu postsecuritățile. 
Unii dintre voi l-ați tăcut (pentru că nu v-a tăcut el!), l-ați vrut uitat (pentru că el n-a vrut să uite nimic). Parcă și văd ce-o să scrieți, acum că nu mai e, cât de toleranți, de mărinimoși, de empatici cu suferința planetei. Ce de merite vă veți descoperi. Nici nu v-ar băga în seamă, să nu se enerveze. N-a suportat niciodată „purtătorii de cuvânt”, intermediarii, trepădușii. Cât a putut, s-a prezentat singur și o face până la sfârșitul sfârșiturilor. Scriitorul înseamnă cărțile lui. Pe care le citesc, încă, destui români. Scrisul-cititul înseamnă ne-uitare. Înseamnă: memorie.
A urcat la Calidor în ziua Buneivestiri. E un semn. Îl vom descifra noi, cândva.
Ce s-ar mai distra Goma acum pe seama noastră, dacă nu cumva, ușurat de durerile cărnii și-ale sângelui, s-a apucat să scrie ultima Carte.
Dumnezeu să-l ierte și să-l țină la loc cu lumină și odihnă!