joi, 20 decembrie 2012

din ciclul: trecutul în actualitate...!?



 
(text apărut în revista "Cuvântul", decembrie 2007)


La coş cu istoriografia română!


Pe 30 noiembrie se pregăteşte la Chişinău lansarea secolului în materie de istoriografie fondatoare. Ba, dacă avem răbdare să citim până la capăt întreaga lucrare a lui Victor Stepaniuc vom ajunge să credem că toate generaţiile de istorici români – cu începere măcar de la Bălcescu! – până în zilele noastre sunt nişte cretini guvernaţi de o forţă odioasă, dar foarte inteligentă, care şi-au propus distrugerea fiinţei ancestral-istorice, statale, morale a poporului secular moldovenesc.
Victor Stepaniuc (strămoşul său nu foarte depărtat se va fi numind – în limba moldovenească – Ştefăniţă?) îşi va susţine teza de doctorat, cu tema Evoluţia statalităţii moldoveneşti în epoca contemporană. Dacă ar fi stăpânit „limba moldovenească” putea să evite o cacofonie banală în limba română, căci nu se face să o laşi în titlu, cu toate că întreaga lucrare este, din nefericire, o cacofonie. Dar nu una stilistică – nu ne-ar fi păsat, ţinând cont câtă literatură de necitit se produce zilnic – ci una ideologică. Deputatul comunist Victor Stepaniuc, preşedintele Comisiei parlamentare pentru cultură, ştiinţă, învăţământ, tineret, sport şi mass-media este – de înţeles! – un mare (re)citator din Lenin şi nu-i pasă defel că produce intenţionat confuzii „fundamentate” pe omonimie, precum cea dintre statul medieval Moldova şi actuala republică Moldova; dar şi ambiguităţi care vor fi prinzând la academicienii şi specialiştii ce-i acordă credit profesional, aşa cum este cea din titlu. Orice aspirant la statutul de licenţiat în istorie ştie că un un stat n-are cum să evolueze hodoronc-tronc în statalitatea-i contemporană din nimic, dacă n-a existat în „trecutul istoric” ca individualitate istorico-statală. Că doar ce luă fiinţă, nu-i aşa?... Asta, dacă nu punem la socoteală diversiunile numite Republica Democratică Moldovenească (1917) şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940), pe care autorul tezei le numeşte „prima”, „a doua”, iar pe actuala „a treia” Republică, adică acea entitate ce ar produce continuitatea cu statul medieval al Moldovei, cel întemeiat la 1359. Dacă nu era clar, ne luminează tovarăşul Stepaniuc asupra rolului şi locului românilor în istoria naţionalităţii moldovene: „Parlamentul temporar Sfatul Ţării, aflându-se sub ocupaţie militară românească, depăşindu-şi prerogativele, la 27 martie 1918 hotărăşte unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu România”. Autorul acestei perspective rolleriene asupra istoriei ar trebui să ştie că basarabenii înrolaţi cu forţa în Armata Roşie, revărsaţi în sudul României după 23 august 1944, vorbeau perfect româneşte şi că unii dintre ei au reuşit să mai aplaneze conflictele „sălbaticilor” ruşi cu populaţia civilă.
Încercarea de impunere politică a unei istorii, limbi, naţionalităţi moldovene este urmarea logică şi nefastă a zecilor de ani de stăpânire comunistă. Un reflex al aceluiaşi regim ideologic este intenţia impunerii limbii ruse ca limbă oficială „în unele ţări din fosta URSS”, după afirmaţia şefului Departamentului pentru activităţi cu conaţionalii de peste hotare al Ministerului Rus de Externe, Aleksandr Cepurin, citat de Agentia DECA-press. „În opinia sa, acest statut trebuie acordat limbii ruse în statele unde ruşii au o comunitate numeroasă.” Dislocare, deznaţionalizare, renaţionalizare, acesta pare să fi fost (şi chiar a fost!) unul din dezideratele proiectului ideologic stalinist. Principala beneficiară a Blocului Sovietic îi culege roadele şi astăzi. În privinţa basarabenilor, bucovinenilor şi a altora, comasaţi, răsturnaţi, amestecaţi de concasorul comunist, parcă nu se mai opreşte tăvălugul. Astăzi, identitatea românilor basarabeni este încă o dată călcată în picioare cu ajutorul Europei civilizate. Uniunea Europeană tocmai a oficializat „limba moldovenească”, în urma votului dat de Parlamentul European pentru Acordul Uniunea Europeană – Republica Moldova. Cum trăim într-o lume bolnavă de febra vitezei şi a pauzelor lungi şi dese de gândire, cine îşi va mai aminti peste câţiva ani că pe teritoriul dintre Prut şi Nistru au trăit cândva nişte indivizi care se considerau români? Ce mai contează – nu-i aşa? – de vreme ce vom trăi toţi într-o mare, unită şi fericită Europă? (spălată pe creier, care, de frică să nu-l supere pe fratele Rus, mai trage o bidinea peste zonele-tampon, veşnicele strategicogeopolitizate şi sacrificate). Aceeaşi Europă care este preocupată în permanenţă de propria imagine, memorie, cultură, istorie ş.a.m.d., dar care devine arţăgoasă când este atinsă în drepturile omului. Europenii de rangul întâi ar trebui să ştie că s-au mai născut şi pe la noi oameni care cred în individ şi în dreptul lui de a avea identitatea pe care o doreşte. 

[notă din 20 dec. 2012: Wikipedia ne spune despre omul politic comunist Victor Stepaniuc: "A absolvit Facultatea de Filologie și Istorie a Universității de Stat din Chișinău, devenind profesor de limbă și literatură rusă și de istorie. A urmat apoi cursuri postuniversitare juridice la Universitatea Liberă Internațională din Moldova. Ulterior, a obținut titlul științific de doctor în istorie. Teza sa „Evoluția statalității moldovenești în epoca contemporană” și monografia „Statalitatea poporului moldovenesc” au fost criticate de unii istorici din Republica Moldova și România. (...) Membru PCUS. În anul 1991, după desființarea PCUS Victor Stepaniuc, revigorează împreună cu Vladimir Voronin și alte câteva persoane acest partid, devine membru al Partidului Comuniștilor din Republica Moldova. (...) În calitate de istoric, deputat și vice-prim ministru, a promovat ideea renunțării la istoria românilor ca obiect de studiu în școală și introducerea noilor manuale de istorie, care reflectau mai consistent istoria națională a Moldovei. Concepția acestuia se referă la faptul că moldovenii avînd statalitate de 650 ani, sînt o națiune diferită de români. Victor Stepaniuc are gradul militar de locotenent-colonel în rezervă."]

sâmbătă, 15 decembrie 2012

„...pentru ca să pluteşti în căcat, nu-i nevoie nici măcar să ştii să înoţi.”



text apărut în revista "Timpul", martie 2009


Celibidache, vagabondul perfecţionist
 – etică şi transcendenţă –

„Nu-ţi poţi face o idee de cum a fost scrisă muzica,
ce-au făcut dintr-însa şi ce-a mai rămas!”

            De când am terminat de citit scrisorile lui Sergiu Celibidache către Eugen Trancu-Iaşi, apărute recent în volum la Vremea (editor Fabian Anton), ascult obsesiv piese orchestrate de el (din puţinele care au rămas înregistrate, mai ales, probe/ repetiţii). Făcuse matematici superioare încă de la vârsta de 11 ani, studiase Politehnica, Seminarul Pedagogic, apoi a plecat la Berlin... unde şi-a încuiat cei 28 de profesori... Era doctor în matematică, doctor în filosofie... şi tobă de muzică (după expresia „tobă de carte”), ceea ce o determină pe Ioana, soţia lui, să afirme într-o emisiune a lui Iosif Sava că nu era precum acei muzicieni care „ştiu numai muzică şi nu pot vorbi nimic...”.
Celibidache se detaşa printr-un perfecţionism ce-i permitea să refuze cele mai mari companii din lume dacă nu îi era îndeplinită condiţia legată de numărul probelor premergătoare concertului. După 6 ani de zile de tatonări şi refuzuri a acceptat să concerteze la Londra,  doar cu... 8 probe, îi spune prietenului său Eugen, la 6 ianuarie 1962, scriindu-i de la Torino. Tot în această epistolă: „În America nu mă duc din cauza nivelului mizerabil şi al gangsterilor. N-am dirijat niciodată la Paris fiindcă-i ultimul oraş din punct de vedere muzical... Bani n-am, căci trebuie să ajut o imensitate de oameni.” I se propusese în 1967 să aleagă între: New York Philarmonic, Philadelphia Symphonic şi Boston Symphonic. „Orchestrele sunt grozave dar mentalitatea caca.” Este greu de înţeles azi refuzul directoratului celor mai mari orchestre din lume, când supravieţuim la limita înecului moral, într-o tranziţie ce pare fără sfârşit.
           
„...pentru ca să pluteşti în căcat,
nu-i nevoie nici măcar să ştii să înoţi.”

Tratativele purtate de suedezi pentru un concert la Bucureşti au ţinut 3 ani şi au eşuat. Am spune acum că era previzibil, dacă ţinem cont de corsetul ideologic şi, nu în ultimul rând, de orgoliile manevranţilor-şefi ai culturii locale. În 1970: „Nu se mai face turneul în România, se pare că bucureştenii au schimbat condiţiile. Îmi pare rău. Erau şi multe probleme imposibil de rezolvat. 14 membri din orchestră refuză să meargă în ţările comuniste şi suedezii democraţi nu au soluţie la asta.” Aflăm, însă, dintr-o scrisoare a lui Eugen Trancu-Iaşi, abia în ianuarie 1978, trimisă Ioanei Celibidache, că şi turneul din 1970 a avut loc. Este, de altfel, singura scrisoare a acestuia către familia Celibidache, reprodusă de editor. Încercase regimul să pună gheara pe marele dirijor? Cu siguranţă. 1 mai 1964: „Sunt în legătură prietenească cu toate legaţiile Republicii Române din străinătate.”, însă nu ştim dacă aceasta nu a fost o tactică de a îmblânzi fiara, aşa încât scrisorile să ajungă la destinatar. „Acum trei luni a trebuit să renunţ la un turneu în Rusia, cu cea mai bună orchestră din Europa, din cauză că berlinezii îmi retrag paşaportul de boi ce sunt. Vezi, dacă nu te ocupi de politică se ocupă ea de tine...”. Cert este că avea nevoie şi de puţină „diplomaţie” pentru a reuşi să trimită bani şi pachete. Poate chiar securiştii acoperiţi din legaţii se simţeau măguliţi de a fi în preajma unui mare artist. Că Sergiu Celibidache, prin faima sa internaţională şi prin caracterul puternic, jena regimul de la Bucureşti este clar. Îşi dorea foarte mult să concerteze în România, având accese de patriotism, un patriotism ce poate fi tradus prin dorul de familie şi prieteni, pe care îi ştia trăind în lipsuri şi înfrânţi. Pe de altă parte, omul care refuzase cele mai mari orchestre ale lumii devenise subiectul bârfei artiştilor români. Ca orice mâncători de salam cu soia (metaforic, evident), se temeau că o eventuală revenire a lui Celibidache le-ar fi aruncat în aer posturile din Filarmonică. Folclorul epocii postdejiste: „Dacă vine Celibidache vă lichidează, vă face praf, prăpăd!... Mai vine Celibidache? Să nu mai vină, domnule, să apuc şi eu să ies la pensie!” Existau şi instrumentişti care îl aşteptau de prin 1966, ca pe Mesia al muzicii: „Să vină mai repede, domnule, să cântăm şi noi muzică adevărată!” România practica „libertatea” „rezistenţei prin cultură”, sub stricta subordonare, supraveghere şi cenzură a aparatului ideologic, şi Celibidache nu doar intuia, dar ştia exact ce se întâmplă (De peste 20 de ani trimitea pachete, bani şi scrisori, de prin toate oraşele în  care se afla în  turneu. Foarte multe i-au fost returnate de poşta română, strict supravegheată de Securitate). Scria în 1967: „Pentru ai noştri nu pot să fac nimic: lucrurile merg grozav fără mine. Nu văd cine are curajul să admită că, pentru ca să pluteşti în căcat, nu-i nevoie nici măcar să ştii să înoţi.”
            Oarecum naiv, Eugen Trancu-Iaşi încerca să vorbească la Bucureşti despre celebrul (în străinătate) Celibidache. Scrisoarea adresată la 18.02 1973 lui I. Dumitrescu de la revista „Săptămîna” developează inerţia intelectualilor, deveniţi agenţi propagandistici: „M-am agitat scriind la ziare, la radio şi la televiziune, încercând să-i scot din apatie, să-i fac să-şi îndrepte atenţia asupra personalităţii lui Sergiu. Unii au răspuns evaziv, alţii nu au răspuns deloc. (...) Un vag ecou îmi spune că de el se tem cei convinşi că ştiu toate tainele muzicii, cei ce cred că nu mai au nimic de învăţat. Ei formează un zid de nepătruns pentru adevăratele talente, pentru cei ce au dus faima ţării noastre peste hotare. (...) Ce importanţă au atunci comemorările, dacă noi uităm de existenţa românilor celebri încă în viaţă? (...) Sunt de acord că el nu face parte din oamenii cu care lucrezi în tihnă. Dar iată unde am ajuns după ani şi ani de tihnă!” Tihna sub pulpana grijulie a partidului-stat... liniştea, conformismul şi tăcerea ce aplatizează conştiinţele, în orice regim politic.
            Celibidache se comportă ca un răzvrătit, este încrezător în forţa muzicii, fără a abdica de dragul „esteticii” (în cazul lui: faimei, „nemuririi”) la libertatea gândirii. Devine o forţă prin osârdia perfecţionistă, animată de un har neverosimil. Nu altfel poate fi explicată goana marilor capitale muzicale ale lumii după el şi încrâncenarea cu care s-a opus înregistrărilor. Răspunsurile dintr-un interviu luat de televiziunea română în 1978, după repetiţii cu sălile pline-ochi, înaintea concertului ce avea să se producă la Ateneu, sunt revelatoare în alt fel. Întrebările sunt conformiste, pe alocuri lemnoase. Nici răspunsurile lui nu sunt lipsite de o anume grijă, atunci când câmpul referenţial este susceptibil de a se atinge de tabuurile ideologice.
            „...orchestra dă probă de o bunăvoinţă nelimitată, toţi sunt interesaţi, nu există unul care să nu vrea să facă ce facem cu toţii, aşa că rezultatele nu pot să lipsească. ...dânşii nu au făcut muzică în genul ăsta şi tot ce au învăţat de la mine a fost mai mult sau mai puţin neutralizat. Însă, se poate observa o oarecare facilitate în regăsirea drumului vechi.”
            Întrebat despre profunda sa vocaţie pedagogică, îşi dă măsura de maestru. Aceeaşi dimensiune răzbate neostentativ din scrisorile către Eugen Trancu-Iaşi.
            „Nu ştiu dacă e profundă, dar în orice caz, pedagogia face parte din sistemul de lucru. Nu poţi să aştepţi un rezultat de la cei cu care lucrezi dacă nu le explici, nu-i convingi că ce vrei dumneatale trebuie făcut aşa. Adică, dacă motivul pentru care chestia asta se face aşa sau altfel nu-i un motiv obiectiv care să vie de la partitură, care să vie de la ideea compozitorului. Or, ca să poţi să dovedeşti asta, trebuie să fii un bun pedagog, trebuie să ştii cu cine vorbeşti, trebuie să ştii ce-i spui, cât poate asimila, cât poate prelucra, şi dintr-asta să scoţi maximum de eficienţă.”
Despre existenţa unei viziuni de perfecţionare: „Viziune nu, dar am o cunoştinţă perfectă a faptelor... să spun cum trebuie lucrat ca să se ajungă acolo unde băieţii dau maximum pe care îl pot da. Dar trebuie să spun că, nu ştiu, din noroc sau din circumstanţe într-adevăr speciale, eu mă înţeleg mai bine decât aş fi putut spera vreodată şi cu direcţia şi cu colaboratorii mei direct. Nu poate să fie o identitate de vederi, de efort, de ideal, de ambiţie şi de realism mai profundă decât există între mine, orchestră şi conducere.”  Probabil, din aceleaşi motive pentru care se înţelesese şi cu instrumentiştii orchestrei din Paris, pe care îi consideră, „individualmente”, cei mai buni. Reacţia lor arată că dincolo de orgolii şi idiosincrazii rezistă Arta. 2 februarie 1970: „N-am avut la nici o orchestră din lume aşa manifestaţie nebunească. M-am bucurat ca un copil de succesul ăsta care îmi va schimba viaţa. Nebunii de la Paris au făcut o petiţie unanimă la preşedintele statului ca să-l lichideze pe Karajan. Soliştii au ameninţat cu părăsirea orchestrei dacă nu vin eu.”
„Eu cred în puterea de străbatere a creaţiei... tot procesul contrar, adică presa care s-a băgat cu toată ignoranţa şi complexele de inferioritate, ca să lanseze anumite şcoli... dodecafonie nu mai scrie nimeni, a durat 18 ani şi a dispărut, s-a înmormântat  pe veci.”, mai spune Celibidache pentru televiziunea română, în 1978.
            Să fie întâmplătoare acceptarea lui de către regimul de la Bucureşti tocmai după „cutremurele” din 1977? Mişcarea Goma, cutremurul de pământ, revolta minerilor? Un gest de bunăvoinţă, de „deschidere”, care să recupereze un strop de simpatie pentru regim ori să abată atenţia de la nenorociri şi de la ecourile postului de radio Europa Liberă, prin imaginea recuperării fiului risipitor? Poate că epistolele din perioada 1970-1979, care lipsesc, din cine ştie ce motive, ar fi făcut puţină lumină. Pentru aparatul de propagandă ideologică nimic nu era lăsat la întâmplare.

„în fiecare secundă trebuie să ştii de unde vii
 şi unde te duci”
           
Legat de înregistrarea („eternizarea”) orchestrărilor sale: „Simt grozav nevoia să eternizez, dar nu se poate, cum să eternizez?”; iată şi părerea despre tehnica înregistrării: „Vai, da’ din contră, da’ din contră s-a îndepărtat de o mie de ori, e mult mai prost decât era la omofonie, aţi creat valori complet noi, care nu există nici în muzică, nici în interferenţa sunetului... apariţii complet noi, care au deformat total textul iniţial... dirijorii sunt surzi domnule, eu nu cunosc dirijor cu ureche. Sunt surzi, toţi sunt surzi! Karajan! E un surd la muzică. Dar dacă spun eu aşa lumea o fi crezând că sunt gelos, adică vreau cariera lui. Trebuie să înţelegi că sunetul, aşa cum îl produceţi, este, are o calitate, dar nu are o calitate muzicală. Aşa-zisul progres tehnic este o totală stâlcire a relaţiilor reale între sunet şi mişcare. Sunetul se mişcă. Or, totul este proiectat într-un alt sistem referenţial şi nu mai conţine niciuna dintre măsurile omeneşti care i-au dat viaţă... cu noile aparate şi amplificaţii şi stereofonii ai să creezi valori sonore, impresii sonore, dar niciodată alea care poartă ideea compozitorului, aşa cum a auzit-o el. Deci, prin forţa lucrurilor, te îndepărtezi de esenţa muzicii, adică, ajungi la impresii muzicale; noi ne slujim, ne folosim de impresii muzicale, dar ca să le transcendem, nu ca să le înlănţuim. Or, matale cu noile descoperiri poţi să dai nişte impresii extraordinare. Electronia este o bogăţie de expresie extraordinară, dar nu se poate transcende, că n-aparţine decât voinţei omului. În sunet este altceva, care aparţine şi cosmicului. Octava (bate în masă) e un fenomen cosmic. Dumneata ai furat de la natură sunetul de frecvenţă... Bimmm, ei, asta ţi se pare, pentru că, în fond, cosmosul şi-o recapătă, şi-o recâştigă, ea se împarte în două, se împarte în trei şi dă naştere unei armonice, dă naştere la o serie de epifenomene care ţi-arată cum moare sunetul... în fiecare secundă trebuie să ştii de unde vii şi unde te duci, deci, momentul ăsta are o valoare relativă, trebuie să ţi-l însuşeşti, dar dumneata când eşti aici eşti şi aici (arată cu degetul pe masă), de aici afirmaţia zen, adică: eu sunt aici pentru că nu sunt aici, dac-aş fi numai aici nici n-aş şti de unde vin, şi nici nu ştiu unde mă duc. Or, care e esenţa muzicii:... eu trebuie să ştiu de unde vin, de ce am ajuns, cum am ajuns ...şi trebuie să ştiu unde mă duc. Deci, sunt aici fără să fiu aici. Asta este esenţa transcendenţei! Or, în muzica asta prin impresie... se aud alte valori decât alea care au dat naştere... sau alea care au animat sufletul compozitorului.”
Cea mai mare bucurie a dirijorului: „Realizarea ideii pentru care a lucrat!” Aproape un sistem filozofic!
            „... nu mă pot imagina că aş avea 20 de ani, să ştiu aşa puţin cât am ştiut la 20 de ani... mă gândesc la ăla de la 20 de ani cu experienţa de astăzi, deci, este o falsificare în toată asta. Nu cred că aş face încă o dată strada asta, adică, uitându-mă înapoi, gândindu-mă că am învăţat 26 de ani de muzică până ca să pot să fac şi eu puţână muzică cu ceilanţi, mi se pare foarte descurajant. (Calea este) Lungă, aspră, fără nici un fel de şansă să poţi răzbate pe căi normale, cum spunea Enescu, îţi trebuie ştofă de martir, şi, într-adevăr, te înfrunţi la orişice etapă a vieţii, chiar la cea la care mă găsesc, cu o masă de ignoranţi, cu ziduri de interese organizate, pe care noi, oamenii normali, n-avem cum să le prăbuşim. Trebuie să le ocolim, dacă se poate.”
            Îmi vine greu să accept că normalitatea lui era din aceeaşi stirpe cu a lumii pe care am traversat-o şi încă o trăim, noi, eşuaţii în comunism. Discursul lui muzical este nu doar dublat, dar şi copărtaş şi complice discursului etic. Figura frumoasă, calmă, senină din timpul repetiţiilor, zâmbetul superior, nu trufaş, pur şi simplu pe deasupra celor prezenţi, şi, totuşi, veghind, se întregea cu zvâcnetul ce controla orchestra-sunetul-mişcarea, o încordare străbătută de câte o expresie puternică, hotărâtă, extrem de sonoră:
original! das ist wunderbar!, original, alles! dolce! brutal!
Celibidache este un exemplu de român (-armean!) foarte talentat şi cult, iubit de zeul Perfecţiunii, dar numai după ce a ajuns într-o lume în care a aflat că libertatea înseamnă, mai ales, să fii nemilos cu tine însuţi.
„O probă nu este muzică, o probă este o sumă de nu. Nu aşa de repede! Nu acoperi fagotul! Nu aşa de leşinat! Nu aşa de tare! Nu aşa! Nu, nu, nu! Câţi nu sunt aici? Milioane! Şi da? Numai unul!” (dintr-un documentar german dedicat lui Sergiu Celibidache, 1992)

joi, 13 decembrie 2012

Împunsături marca Bălănescu&Petria



 

„Până când o să tot repetăm ca papagalii:
toţi am consimţit, toţi am fost vinovaţi,
deci nu e nimeni vinovat?“
 
Interviu cu Flori Bălănescu, realizat de Alexandru Petria

Alexandru Petria: Flori Bălănescu, semeni cu o călugăriţă...
Flori Bălănescu: Mă faci să râd… de unde reiese asta, din poze ? N-aş crede… Dar o tot spui de la o vreme, pe facebook, ceva intenţionezi tu. Aşa că zic: „călugăriţa” Flori, lângă „profetul” Paul.  M-ai provocat, te-am provocat (?). 
A.P.:  Da, eşti bună la casa omului. Ce mi-ar plăcea să am o Flori peste 20-30 de ani, care să ţină cu gheruţele de scrierile mele.
F.B.: Constat că s-au trasat (şi impersonalele sunt bune, uneori, la casa… femeii) deja liniile directoare ale discuţiei. Egocentrismul la bărbat, cum ar spune Paul Goma. Alexandru Petria, dacă ai citit În mâinile tale şi alte „mâzgălituri” de-ale mele, istorice, literare sau publicistice, ai aflat că am o mare capacitate de a mă delăsa lesne sacrificiului, dar nu-mi place, totuşi, să fiu tratată ca un pandant. Deci, nu sunt călugăriţă. Sunt doar dată-n paşte, cum spunea Ovidiu Nimigean. „Ţin cu  gheruţele” de scrierile lui Paul Goma, dar nu numai.  Însă, această latură a mea de „călugăriţă” (ce-i al tău, e pus bine: ai sesizat corect latura sacrificială) n-a reuşit să-mi estompeze până la dispariţie micul orgoliu auctorial. Îl are, implicit, orice om care crede în ceva, are convingeri pe care este în stare să le susţină şi argumenteze în permanenţă. Pe de altă parte, mă lupt în micul regat al nedumerirlor şi caznelor mele cu vanitatea psihanalizabilă a „scriitorului la român”, incapabil să-şi măsoare lungul (moral) al nasului. Este una din preocupările mele tematice. 
Tocmai redactez volumul 3 al Scrìsurilor (1999-2010), care va apărea în 2013 la Curtea Veche, în seria de autor. Adunarea în volum a textelor publicistice, a scrisorilor, a unor fragmente de jurnal este o muncă obligatorie pentru un om cu statutul lui Goma, mai bine spus, cu statutul pe care ar trebui să îl aibă în literatura şi istoria noastră. Pentru mine, citind (şi redactând) volumele de Scrìsuri, a fost evident că orice intelectual serios – că este scriitor, istoric (literar sau nu), jurnalist, sociolog etc. – va trebui să citească şi aceste volume, dacă este profesionist şi bine intenţionat.
A.P.: Ei, doar nu te-ai senilizat în floarea vârstei, asta în chestiunea orgoliului tău scriitoricesc. Am scris că baţi ritmul marii literaturi în volumul "În mâinile tale".
F.B.: Poţi „bate ritmul marii literaturi” tot restul vieţii... şi asta s-o ştiţi numai tu cu prietenii tăi... Să fim serioşi, nu spun criticii mereu că nu exişti în literatură dacă nu te bagă ei? N-ai văzut că nici Goma „nu prea” e în literatura română? Păi, dacă nu-l bagă criticii. Eu mă mulţumesc să mă îngrijesc de scrierile lui Paul Goma. Sufăr de alte defecte, dar nu de vanitatea de a intra în acest club. Detest datul din coate, din coadă şi aşa mai departe. Chiar îmi place să stau în margine şi să contemplu lumea asta de talente (unele bestial de adevărate), de orgolii clocotinde, de altruisme sub coaja cărora puroiază reaua intenţie, de fiţe-de-nu-se-poate, de gunoaie împinse sub preş în ultima jumătate de secol, care atunci când ies la iveală sunt îmbrăcate – după caz – în haine de gală, de împăraţi şi împărătese roşii, ori de „netalentaţi meschini şi ambiţioşi” care au vrut să se aranjeze făcând scandal politic. Sunt puţini (şi fără culoar) cei care au normalitatea (nu curajul, asta e o categorie de-a dreptul filosofică la noi) să spună că X nu este mai puţin talentat dacă recunoaştem că a fost şi este în timpul vieţii sale-alături-de-alţii un om cam mic, că prin micimea sa morală a afectat vieţile altora, cu bună ştiinţă. Dacă e mare talent, opera omului va fi valabilă peste 100 de ani. Dar nu pricep încrâncenarea apărătorilor de colaboratori ai Securităţii în a arăta că X, Y, Z sunt atât de talentaţi încât nu contează decât posteritatea prin operă. Dar trecutul recent, contemporaneitatea, viaţa noastră? Viaţa noastră, care ajunge la capătul ei să însemne trecutul nostru? Istoria adică?
Ai putea să mă întrebi de ce am publicat (şi) o carte de literatură. Că scrisul (intim) mă ajută să suport realitatea (istorică) nu este un motiv suficient pentru a publica. De fapt, nu este un motiv. Atâta m-au bătut la cap cei câţiva prietenii ai mei să public, încât am cedat. Ei sunt convinşi că am ceva de spus şi că o spun convingător (literar vorbind). Nu ştiu dacă şi când repet gestul acesta. Şi nu este o chestiune de senilizare înainte de vreme, tocmai ţi-am răspuns de ce. Depinde cum cad accentele în viaţa noastră.  
A.P.:  Te-am tachinat cu senilizarea, din simpatie. Paul Goma este în literatura română şi în istoria acestei ţări. Şi în "România literară" s-a scris recent despre el, după ce Nicolae Manolescu a promis demult că n-o să-i mai apară numele în revistă.
F.B.: Am înţeles tachinarea. Spui vorbe mari, dar stricto-senso aşa este. Nu poţi mătura pur şi simplu ceva sau pe cineva care a creat istorie. Întrebarea este dacă acel ceva sau cineva este tratat cum se cuvine. Şi să nu contabilizăm micile - dar rare! - gesturi de "generozitate" făcute de funcţionarii culturali în privinţa lui Paul Goma. Să numim adevărul clipei prezente: Paul Goma este în exil, cu statut de refugiat politic, din 20 noiembrie 1977; din aprilie 1977, când era otrăvit în detenţie la Rahova (suferind şi pentru drepturile constituţionale şi individuale ale celor care azi fac "glumiţe" strecurate de Securitate pe seama lui) nu mai este membru al USR, situaţie "remediată" în primăvara acestui an, deci, după... 35 de ani! Să mai rostesc eu un adevăr simplu ca lumina zilei, pe care nu îl articulează nimeni public. Sunt întrebată deseori, pe un ton culpabilizator, deşi sunt numai reprezentanta editorială a lui Paul Goma, nu purtătoarea lui de cuvânt, „nici măcar” nu reprezint vreo instituţie a statului de drept: Dar de ce nu vine domnule Goma odată în România, că Ministerul de Interne spune că membrilor familiei Goma nu le-a fost retrasă niciodată cetăţenia? Mă rog... eu ştiu să citesc documente... dar asta e o discuţie mai amplă, istorică, o voi desfăşura altă dată, într-o carte pe care sper să apuc să o scriu. Spun doar că în 2006 secretarul ministrului Justiţiei m-a sunat (este ilegal, trebuia să-mi răspundă în scris) şi a încercat să mă "capaciteze" să îl conving pe Paul Goma să facă cerere pentru "redobândirea cetăţeniei". Dacă n-am marşat... am primit un răspuns scris, prin care, ce surpriză, eram anunţată că Paul Goma, conform legii cutare, este cetăţean român. De ceva timp, răspund în felul următor, fără să mă erijez în vreun purtător de cuvânt, dar e limpede, prost sau orb să fii să nu vezi: Dumneata ai reveni domnule în România, după 35 de ani de azil politic în Franţa, având 77 de ani, fiind bolnav şi lipsit de posibilităţi? Să zicem că eu şi prietenii mei am face o chetă şi le-am lua bilete de avion, dar de pe aeroport ar lua-o încotro? La stânga sau la dreapta?
Ştii care este reacţia? Niciuna.
Deci, după faimoasa ameninţare că Paul Goma nu mai calcă prin "România Literară", au mai apărut vreo două-trei texte DESPRE. Îmi aduc aminte, sper că nu mă înşel, unul era al lui Ion Simuţ, altele două (unul recent) ale Nicoletei Sălcudeanu.
Ce facem noi nu este un interviu, îmi place să cred că este o discuţie. Aşa că te-aş întreba şi eu: De ce ai vrut să stai de vorbă cu mine?
A.P.: De ce am vrut? Pentru că ţi-a apărut recent o carte valoroasă, "În mâinile tale". Şi fiindcă am fost de multe ori pe aceleaşi "baricade" în confruntările din viaţa literară. Satisfăcută?
F.B.: Dacă mă gândesc că azi suntem în 13 şi e o zi de marţi (iar la zodia Berbecului scrie că trebuie să fie ziua mea fastă)... nu ştiu cât de „satisfăcută” sunt. Mă întreb de ce preocuparea, fie şi metafizică, a bărbaţilor este mereu de „a satisface”, iar a  femeilor de „a mulţumi”, de „a împlini” bărbaţii. Încă mă scarpin (metafizic) pe creier. Nu ştiu dacă voi afla răspunsul vreodată. Câte ceva din ce sunt şi percep eu despre lume şi viaţă am mâzgălit în cartea pe care tocmai ai numit-o. Există o voluptate a suferinţei, după cum există o voluptate a depresiei. Dar există şi o voluptate a libertăţii. Pe cea din urmă eu o concep şi trăiesc mai ales ca pe o voluptate a dreptăţii. Fie ea şi imanentă.
Cât am scris eu cartea, cât m-a scris ea pe mine... Nu ştiu alţii cum scriu, eu scriu pe apucate, nu m-am trezit niciodată în ipostaza aşezării la masă, zicându-mi: Azi scriu roman. Sau jurnal. Sau poezii. Niciodată. Deci, nu sunt scriitoare (?). Mă trezesc în fiecare dimineaţă spunându-mi: unde am rămas cu vocile pentru enciclopedie, cu interviul cutare, cu transcrierea memoriilor lui cutare, cu textul pentru conferinţa aia, cu citirea dosarului penal sau informativ al lui Y... Aoleu, ce-o fi făcând P.G., i-o fi venit pensia, să nu uit să-l sun pe Z să-i amintesc de... Dar V.I. o mai avea slujba aia nenorocită care nu-l merită şi tot aşa.
Eu n-am scris o carte, am tot notat diverse, ca să pot respira o vreme. Lucruri pe care aş fi vrut să le spun unui prieten foarte apropiat. Dar prietenii, oricât de buni, nu au timp şi dispoziţie să te asculte, chiar şi ei îşi ascultă deseori propriile preconcepţii despre tine. Aşa e firea umană. Şi rămâi cu frustrarea că n-ai avut coerenţă şi că, în orice caz, nu ai spus până la capăt. Prietenii mei m-au ascultat îndelung, citind lunga scrisoare către ei. Şi atâta m-au bătut la cap să public. Şi iată, cartea!
Nu pot scrie disciplinat. La program. Cu intrigă, desfăşurare şi concluzii...
A.P.: Acum, recunosc că am oarece gărgăuni în cap cu satisfacerea când e vorba de femei. E o doză macho pe care mi-o asum. Sunt bărbat, nu dulap şi tu eşti o femeie cu personalitate. Prea multă, chiar. Castratoare, intimidantă, ar zice unii. Nu simţi că te împrăştii, că-ţi neglijezi lucrurile tale ocupându-te de alţii?
F.B.: Mi-am pus întrebarea asta. Am constatat, unu: că se scrie mult şi degeaba şi cam fără rost în România (deşi aud spunându-se mereu că se scrie de fapt prea puţin, se dau statistici, se fac comparaţii cu alte ţări etc., nu mă priveşte afacerea editorială, ci scrisul în sine), doi: că scrisul meu nu schimbă nimic, nu clinteşte nimic, deci, omenirea merge mai departe şi fără scrisul meu, trei: este mai util să mă "împrăştii" pentru alţii. Ceea ce nu înseamnă că, unu: chiar nu am nimic cu miez a spune, doi: că mica omenire din jurul meu nu şi-ar putea clinti traseul măcar o idee pe urma scrisului şi gesticii mele sinucigaşe, trei: că nu ştiu că "împrăştierea" mea e luată drept: naivitate, prostie, nărozenie, inutilitate, gratuitate etc. Sincer, dacă aş fi avut voinţa de a mai tăia din priorităţile altora sau din voluntariatele mele, aş fi avut acum câteva cărţi de autor, nu doar coautorate (şi asta spune câte ceva despre mine, dar să nu uităm ce spune despre cei care gravitează în jurul meu...), şi aici mă refer, în primul rând, la profesie (nu "profesiunea mea cultura", ci istoria), aş fi avut măcar un roman (care există, în fişier..., respins deja de vreo trei sau patru edituri... "mari"), nişte volume de poezie (că doar se publică pe bandă poezie în ţara noastră) etc. etc. Aş fi fost mai bună (în ochii mei?). Nu. Nu mă interesează câtuşi de puţin să dau din coate, am mai spus, mă repet.
Dar nu pricep, de ce te intimidez?
A.P.: Pe mine nu mă intimidezi. Mă inciţi, îmi place. Oare, de fapt, nu eşti prea orgolioasă? Ce bâzdâganie e scriitorul? E un anormal? Ce e de fapt insul care scrie?
F.B.: Dacă aş fi orgolioasă în sensul sugerat de tine, aş avea ceea ce nu am şi tocmai explicitasem. Parcă vrei să spui: Ei, care-i marea şmecherie, te crezi mai bună, mai deşteaptă, mai lăptoasă decât alţii/ altele? Adică de ce să nu publici, noi, ăştia care vrem să publicăm îţi suntem inferiori doar pentru că vrem să fim recunoscuţi drept scriitori? Nici gând, admir cu oarece frustrare oamenii care ştiu ce vor şi care, mai ales, sunt siguri pe şi de ei. Poate sunt pretenţioasă în materie de scris-ca-literatură (ceea ce nu înseamnă că am nişte criterii imuabile, totu-i subiectiv pe lumea asta, cine spune altfel minte), poate sunt "cam" maximalistă pe alocuri, dar nu de-asta mă iubeşte lumea de nu mai pot... Nu, dragă Alexandru Petria, eu sunt acel ceva care nu există când vine vorba de literatură, nici nu vreau să fac tevatură pe tema asta.
Să n-o dăm după corcoduş. Sunt un om născut şi bântuit în epoca lui, de nedumeririle şi fantomele contemporaneităţii sale. Literatura nu este un proiect pentru mine. Dacă e să mă exprim ceva mai neutru. Dar istoria ei afectând mental şi comportamental câmpul social şi istoric este un proiect pentru mine. Scriu şi literatură ca debuşeu.   
Ce este insul care scrie? Poate că este individul integral, care trăieşte, ce şi cum.

A.P.: Insul integral, mda. E posibil să fie un ticălos. Un turnător, un profitor neruşinat, un criminal. Reuşeşti să citeşti scrierile ticăloşilor?
F.B.: Numai dacă prezintă interes profesional. Citesc mai ales memorii, jurnale, romane cu iz autobiografic (pentru proiectele mele). Am fost şi în situaţia de a redacta romane, colaborând sau chiar lucrând cu normă întreagă la edituri. De toată mâna şi de toată fibra. E destul de greu... Nu mă întreba de ce.
Altfel, există destulă literatură pe pământ. Şi de multă vreme nu mai citesc decât dacă e scrisă de prietenii mei. E un exerciţiu de întreţinere mintală şi sufletească. Nu sunt critic literar, nu citesc din datorie sau responsabilitate. Am prea multe altele de citit.
Ticăloşii, cum le spui tu, ar fi (fost) mai credibili – inclusiv în literatură – dacă după 1989 ar fi recunoscut public că au semnat pactul cu Securitatea. Se numeşte onestitate (umană şi intelectuală). Un gest minimal şi obligatoriu pentru căinţă. De ce trebuie să fim puşi azi în situaţia de a alege între individ şi opera lui? Mă refer la contemporanii noştri nu la sonetele lui Michelangelo. Ce e asta? Ce bine scria, domnule Caraion, ce scriitură bazată, nu mai contează ce a făcut sau drama lui, până la urmă...? Păi, de ce să nu conteze? Ce, trăim cumva în cetatea ideală, unde singurele noastre ocupaţii sunt supravegherea de pe metereze – să nu cumva să ne ia vreo civilizaţie mai inteligentă prin suprindere – şi, când nu facem asta, relaxarea pe canapele ce levitează printre flori, pârăuri limpezi, norişori pufoşi tralala, citind LITERATURĂ? Caraion a fost un tip cultivat şi talentat. Dar tot el a fost acela care a cedat în puşcărie, reeducându-se, semnând angajament cu Securitatea. Nu ştim cum ne-am fi comportat noi în locul lui. Acum inventariem numai. Dar NU Caraion este responsabil de arestarea şi asasinarea Ecaterinei Bălăcioiu, aşa cum s-a încercat să se inducă. Şi nu ziariştii, criticii şi scriitorii care au sărit să susţină varianta asta au creditul moral să îl acuze pe Caraion pentru fapte pe care nu le-a făcut. Dacă nu contează decât produsul literar să se ocupe dumnealor de asta. Dar să nu mai bage pumnul în gura celor care se ocupă de istorie. Criticii (poftim: unii, să nu fim acuzaţi de generalizări) trag tare pe „componenta umană” doar când le sunt servite interesele. Da, Caraion – spun criticii! – este un bun poet. Da, Caraion, spun eu (şi alţii) a fost informator (of, Doamne, ce abject informator a fost!). A făcut mult rău. NU, Caraion nu este autorul moral al morţii în închisoare a mamei Monicăi Lovinescu. Atunci când dau apă la moară unor scenarii securiste, să facă bine să mai citească şi altceva decât producte jurnalistice îndoielnice ori să tragă aiurea, fără muniţie, doar pentru că aşa s-au obişnuit ei...
O colegă de-a mea de institut a avut penibila ocazie să fie întrebată de un domn cum de afirmă ea că Doina Cornea a făcut samizdate, şi că din alea vreo sută multiplicate după o carte a lui Eliade de ce nu a ajuns niciunul şi la el, dacă e adevărat că...? Asta nu e anecdotică. Păi, cine era ’mnealui, mă-nţelegi, acu peste 30 de ani? În niciun caz promotorul ideologiei optzeciste de azi, ci, acolo, un tânăr. După cum dovedeşte istoria (factuală, cum altfel), nu prea hotărât să-şi susţină şi apere libertatea de expresie. Nu mă mai miră nimic, am asistat şi la prelegerea unui tânăr ambiţios care a spus, ad-litteram: în comunism, onestitatea intelectuală a fost o formă de disidenţă. M-a lăsat fără suflare. Explicitând astfel: scriitorii oneşti intelectual (a se observa accentul pe „intelectual”) au scris cărţi publicate în zeci sau sute de mii de exemplare care au ajuns la zeci sau sute de mii de cititori. Puhoaiele de cititori, citind produsele onestităţii intelectuale, au putut astfel să reziste prin cultură, alături de... şi aşa mai departe. Ce nu merge în imaginea asta?
Nimic. Este postmodernistă.
Dacă pot să empatizez omeneşte cu Caraion, nu o pot face cu alţii. Caraion a trecut prin puşcăriile politice, a trecut prin reeducarea de la Aiud. Responsabilii morali ai colaborării lui sunt de căutat în conducerea regimului, apărată de Securitate. Când a reuşit să se elibereze de spaimă şi din vinovăţie prin a recunoaşte public s-a mântuit. Să nu uităm niciodată cauzele şi cronologia. Or, nu poţi să te aştepţi la înţelegere şi „iertare” când „recunoşti” după mai bine de două decenii de libertate, şi după ce alţii te-au arătat cu degetul. Nu poţi să contrapui „drama” ta – semnând angajamentul nu ai făcut decât să te pui la adăpost făcând altora rău, câştigând privilegii – unei istorii represive cât malul. Trebuie să ai decenţa să nu te compari, tu, colaborator din interes, cu victimele reale ale regimului totalitar.
Până când o să tot repetăm ca papagalii: toţi am consimţit, toţi am fost vinovaţi, deci nu e nimeni vinovat?
A.P.: Ce ai vrea să se spună despre tine peste nişte ani mulţi?
F.B.: Habar n-am, nu mă îngrijorează posteritatea (mea), ci prezentul nostru lungit ca o ciumă din trecutul recent peste conştiinţe. Am sentimentul că ţi-am cam stricat interviul. De ce trebuie să se spună ceva? Cine sunt eu ca să se spună? Mă faci deseori să râd. Doar că acum zâmbesc amar.
A.P.: Unei femei frumoase şi inteligente i se iartă destule. Dar cred că a ieşit ok. Ai mai vrea să spui ceva în finalul discuţiei?
F.B.: Ca să nu pui tu ultimul punct, trebuie să mai spun ceva. Mi s-a creat imaginea de femeie rea, să n-o dezmint: o femeie frumoasă nu este doar frumoasă (şi inteligentă ori ba), o femeie inteligentă nu este doar inteligentă (şi frumoasă ori ba). Ecoul conştiinţei unui război în care ai ales să lupţi împotriva valului poate face pentru semenii tăi mai mult decât „opera” ta. Frumuseţea şi inteligenţa sunt la fel de relative şi trecătoare. Ca viaţa.