ruptură din manuscrisul "Rupturi"

Unchiu’ Alexandru era mare vorbitor, mamă, ce era la gura lui când îl apucau ciricliile... Tăcea până exploda. Şi bine făcea, că în faţa lui încremenea şi cel mai tare activist. Oricâtă carte ar fi ştiut ei, cei mici, nu îi lua nimeni în seamă. Ehe, taică... ofta el, să vă ferească Dumnezău de comunişti. Da’ văd că nu vă fereşte... zicea tot el, cu minţile în altă parte, arătând spre Costică. Avea amândouă urechile şi, încă, proeminente (he, he, he ce mai MORSE prindeam în celulă cu ele!). Flăcăii cântau atât de înverşunat împotriva comuniştilor (pe când Ana-Luca-Teo-Dej băgau spaima în burgheji...). Cale de câteva comune se zvonise că o prinseseră pe Ana Pauker şi îi tăiaseră urechea dreaptă. De ce dreapta? întrebase un nepot. Ca să o caşte mai bine pe stânga... că din deviaţionismul de dreapta li s-a tras pân’ la urmă. Cui? Bă, aţi fost la şcoală sau unde dracu aţi fost? Păi, ce, bă, unchiule, noi învăţăm la şcoală despre comunism? Da’ de ce pierdeţi mă timpul pe-acolo? Pe nepot îl apucă pe la stomac a oftică, aşa că strânse din dinţi şi nu-i mai spuse ce teme aprofundează ei la orele de istorie.

Da’ despre Teohari, Ana şi Luca aţi auzit? Români adevăraţi, internaţionalişti, nu s-au lăsat până nu ne-au înfundat. A scăpat Dej de ei când i-a ajuns concurenţa la os... numa’ noi n-am avut scăpare! Dar mata ştii istorie, nu glumă! Nu ştiu, bă, istorie, am trăit-o pe pielea mea, voi vreţi să treceţi ca gâştele p’in apă.

Îl întrebase la un moment dat, fascinată de francheţea lui, ce sunt ciricliile. Ei, de un’ să ştiu eu? M-am săturat să tot spun draci, nebunii, păsărici, brabeţi... da-ţi place, nu? Avusese atâta nebunie în el (am făcut armata la grăniceri taică, sunt bărbat nu glugă de coceni, dar asta e altceva... o să-ţi spui eu vreodată, se sfiise el să vorbească în faţa unei femei tinere) încât nu reuşiseră să îl reeduce la Piteşti (darmite în aia „nonviolentă” de la Aiud, auzi, cică autoanaliză, ’ţi-ai dracu de intelectuali, păi câtă demascare am păpat io la Piteşti... mă încurcam cu autoanaliza de Aiud?). N-auzi, mă, căcat cu ochi, că nu semnez nimic, omoară-mă, oricum sunt mort, mi-aţi luat tot ce-am avut! Nu mai aveam unde trage, nu mai aveam pământul de la moşu’ meu, mama îşi vânduse până şi cămaşa de pânză în care s-a măritat fată mare ca să-mi trimită mie izmene la puşcărie. Izmenele care ajunseseră şofile de atâta purtare, din care am rupt fâşii de le-am înmuiat în scuipat să curăţ bubele tovarăşului meu de suferinţă, care-şi scuipa plămânii în poalele cămăşii. Mi s-a topit în braţe, ca mucul de lumânare. Scârba aia de planton a anunţat conducerea închisorii abia după câteva ore. Arde-l-ar focul, se uita pe vizetă, îl distra chinul nostru.

Făcuse ochii mari, şi-a dat seama că fata auzise povestea liberării lui de la rudele mai vârstnice. Dar el îi prinsese gândul... da, izmenele ălea în care m-am liberat, aşa am venit tot drumul, pe tren, de la Aiud. Crezi că mi-a păsat? Nici strop, ba, simţeam aşa, o mare eliberare, de-mi venea să strig: Mă cac pe voi toţi, după ce-am mâncat căcat din gamelă, în patru labe, ca un câine, ca să puteţi mânca voi franzelă, mă cac pe mutrele voastre... da’ n-am strigat că pe tren am dat peste oameni. Adică mai rămăseseră şi oameni. O femeie tânără mi-a băgat un cocoloş de hârtie în buzunarul de la cămaşă. Doar în gară la Craiova am dat peste el, adică mi-am amintit… erau bani. Aş fi mâncat o franzelă albă şi aş fi băut un lapte acru, dar mi s-a părut un sacrilegiu. Strângeam bancnota în podul palmei şi nu-mi venea să cred că e adevărată, de la o femeie în carne şi oase. Alţii mi-au dat mere, prune uscate, covrigi, ce avea fiecare prin desagă, să mănânce pe drum. Crezi că în vremea aia ar fi putut crede careva că am scăpat de la nebuni? Astăzi da, astăzi totul pare incredibil. Atunci nu. Fiecare avea o rudă, un prieten sau un vecin la puşcărie.

Din ’49 până în ’64 i se scursese toată viaţa. Avea 25 de ani, acum nu-i pasă cât mai are de făcut umbră pământului. Speranţa a murit când a trecut pragul libertăţii. Rezerva strategică de speranţă, spunea el.

Îl lăsase în ziua aceea sub corcoduş, la umbră, locul lui preferat. Îşi aprindea pipa şi dădea bună ziua cui îl băga în seamă. Nu-şi pierduse candorile. Ştia că oamenii îl privesc cu respect, chiar dacă uneori asta însemna neînţelegere. Stătea acolo, cu pălăria pe-o ureche, cu mustaţa albă şi răsucită, cu osul pieptului curbat şi ieşit prin plapca de la cămaşă, cu nojiţele de la izmenele de tort atârnându-i pe gleznele firăvite. Iubea imaginea asta a lui. O cutremura. După câteva săptămâni, de Sfinţii Petru şi Pavel (Să vii de Sân Pietru să-ţi dea taica mere verzi şi pepiori pentru sufletul Ilenii mele, care s-a stins de focul meu! Şi pentru Petra, care m-a scos dintre morţi.) îl găsise şi mai împuţinat, dar nu-i dispăruse verva. Avea darul facerii bucuriei. Din belşugul tăcerii, zicea el. Ea înţelesese încoace, târziu, de-abia când el nu mai era, ce-a vrut să spună.