vineri, 4 mai 2012

La mulţi ani, Gheorghe Grigurcu!


           


(cu scuze pentru întârziere)



Gheorghe Grigurcu în dialog cu Flori Bălănescu



N-am fost un „personaj”, pur şi simplu, „estet”

Flori Bălănescu: Stimate domnule Gheorghe Grigurcu, pe 16 aprilie 2011 împliniţi şi Domnia Voastră acea venerabilă  –  e de discutat cît de frumoasă!  –  vîrstă pe care tocmai a împlinit-o Paul Goma pe 2 octombrie 2010. Am făcut apel la expresia folosită de Dvs. în ultima noastră convorbire telefonică: „vîrsta lui Paul Goma”, pentru că aş vrea ca dialogul nostru să fie dacă nu centrat pe, măcar pornit de la ideea de contemporaneitate cu propria generaţie în funcţie de epocile (zodiile!) istorice pe care le-aţi traversat. După ce am parcurs Convorbirile cu Dora Pavel, m-am tot întrebat nu ce am mai putea descîlci, defrişa ori completa noi doi, ci, mai ales, de unde şi cu ce să începem. Sunteţi un poet, scriitor şi critic literar remarcabil, însă şi un redutabil polemist. Mi-ar fi teamă, sincer, să mă aflu la un moment dat de cealaltă parte a baricadei! Pregătirea profesională şi competenţele nu îmi permit să exersez „jocurile empatice”, asemenea Dorei Pavel, în zone atît de delicate şi pe alocuri mişcătoare precum literatura şi lumea literară, cu tot ce presupun. Din cîte am constatat, între noi există totuşi un flux empatic relevant care merită, măcar pentru „excentricitate”, să fie exploatat. Aş vrea să „bombardăm” memoria istorico-morală pornind de la premisa că memoria trebuie să fie una din resursele calorice ale conştiinţei. Aşadar, aş începe prin a vă întreba: Care sunt reperele istorice ale destinului Dvs. biografic?
           
Gheorghe Grigurcu: Mulţumindu-vă pentru tuşantele vorbe ce mi le adresaţi, stimată doamnă Flori Bălănescu, îmi exprim sfiala faţă de cele ce compun întrebarea dvs.: „repere istorice”, „destin biografic”. „Reperele istorice” sunt ale tuturor semenilor noştri care au străbătut cele trei sferturi de veac pe care, vai, le împlinesc, pe cînd „destinul biografic” la care vă referiţi e unul    nu-i aşa?    strict personal. Primul concept îmi dă un gust amar ce s-a cronicizat. În faţa celui de-al doilea mă simt incapabil de reacţie. Îmi place să cred că „determinismul” istoriei e relativ, putînd fi evitat chiar prin momentele în care ne asumăm dreptul de-a aprecia desfăşurarea faptelor acesteia, de a-i judeca eroii. Cît priveşte destinul privat, acesta e concrescut cu eposul vieţii noastre în aşa măsură încît a-l transforma într-un interes permanent, excesiv, a-l împinge pînă la obsesie ar însemna oare altceva decît un narcisism fie şi cu semn negativ? Spunea Blaga, maestrul neîntrecut al tinereţii mele, despre destin că e „o prăpastie în care cădem numai dacă privim prea mult în ea”. Dar cred că dvs. aşteptaţi şi altceva de la mine decît doar o speculaţie pe tema fatalităţii. „Destinul” meu, cît a fost, cît este, mi-a apărut circumscris de-o istorie haină. De istoria secolului XX, sătulă parcă de ecloziunea artelor şi a ştiinţelor din secolul precedent, care au creat o imagine de iluzorie tihnă, reflectată la urmă în ceea ce s-a numit la belle epoque, a cîrmit-o spre manifestări ale forţei brutale, spre violenţe de-o amploare şi de-o monstruozitate înmărmuritoare. Speculaţiile filosofice şi teoriile ştiinţifice s-au dat la o parte în faţa unei erupţii impure pe care totalitarismele au girat-o în fazele sale cele mai cumplite. Nădăjduitei evoluţii paşnice a spiritului uman, îmboldit de mari ambiţii odată cu intrarea în „era maşinismului”, i-a luat locul un tablou delirant: „o continuă zămislire de fantome pe adîncile ceţuri ale realităţii impenetrabile”, cum se rostea Nietzsche, încercînd a defini istoria, de fantome, să specificăm, nesăţioase de sînge, producătoare de orori pe care presupunem că cetăţenii care au aspirat un aer de fin de siecle nu le-ar mai fi crezut în ruptul capului posibile. Cele două războaie mondiale şi, încă mai dihai, cele două totalitarisme au adus dovada netă a împrejurării că istoria nu are „legi”. Că ea acţionează cu o spontaneitate care nu ne îngăduie a ne regăsi decît în parcelele aleatorii ale fluxului său năvalnic, insule de înţelepciune şi de strădanii creatoare ce repede pot fi înghiţite de valuri furioase. Răului imens căruia i-am fost martori dacă nu şi victime i-am putea găsi totuşi o premisă. Este iluminismul care, propunîndu-şi a suprima credinţa şi întregul său cortegiu de prescripţii şi cutume întemeietoare de civilizaţie, a impus din aproape în aproape o raţiune absolută, tiranică. O raţiune care a încercat a reduce complexitatea sufletelor, secînd elementul emotiv, uscîndu-le, făcîndu-le sfărîmicioase. O raţiune care a dispreţuit existenţa ca organicitate, ca mister la urma urmei indecriptabil, care a suspendat morala înlocuind-o cu propriile-i scheme inumane. Cu discursuri trufaşe, ţintind, sub pretextul ameliorării, abaterea omenirii de la rosturile sale fireşti prin reconstrucţii aberante, impuse cu forţa. Un absurd transpus în istorie. De la „cultul Raţiunii”, proclamat de iacobini, în preajma ghilotinei, pînă la materialismul dialectic şi istoric impus de bolşevici printr-o teroare fără precedent, am avut a face cu mutilări morale ale fiinţei umane care au condus la teribile crime ale căror consecinţe încă nu s-au sleit. Ateismul vizionar al lui Nietzsche şi cel pretins „ştiinţific” al lui Marx şi Engels s-au întîlnit cu cel sadic, operant pe ţesuturile umane vii, al totalitarismelor. Se încearcă acum, din păcate, o „spălare” a sistemului comunist, care chipurile ar fi fost doar rodul aplicării greşite a unei ideologii juste ori pur şi simplu s-ar fi soldat cu „realizări” demne de a fi apreciate de către urmaşi. Ca şi cum violenţa n-ar fi existat in nuce în doctrina marxist-leninistă. Ca şi cum „lupta de clasă” ce s-a soldat cu pînă la o sută de milioane de morţi ar fi fost un simplu exerciţiu pe trapezul teoriei. Ca şi cum dezmăţul regimurilor comuniste care şi-au propus să remodeleze psihicul oamenilor, tratat ca o materie plastică în mîinile propagandiştilor abuzivi, voindu-se un executor al unui destin mistificat de ideologia pe care o înscena, nu şi-ar întinde umbra şi azi pe largi părţi ale mapamondului. Recent, UE a respins solicitarea a şase state ale fostului „lagăr socialist” ca negativismul la adresa ororilor comuniste să fie pedepsit prin lege aşa cum e pedepsit negativismul la adresa Holocaustului. Sapienţa oportunistă a înalţilor oficiali europeni nu ne învredniceşte cu un respect similar celui pe care-l acordă martiriului evreiesc… Nici un ins n-a fost condamnat în România pentru fărădelegile puterii instaurate de „marele frate” invadator de la Răsărit. Ţinută o perioadă indecent de lungă în portofoliul Parlamentului, legea lustraţiei s-a văzut şi ea aruncată, zilele trecute, la coş. Defel întîmplător, un procent stupefiant al locuitorilor ţării (61 la sută!) nutresc o nostalgie proceauşistă. Avîndu-l ca obiect nu pe Căpitan, ci pe Ceauşescu! Drept care, excesiva enervare cînd se vorbeşte despre extrema dreaptă, ce a durat oricum incomparabil mai puţin decît comunismul, lăsînd dîre incomparabile cu cele ale comunismului, de care ne izbim zi de zi, nu e decît o diversiune. Un act de sabotaj psihologic. Asta, în economia morală a obştii româneşti. Dar Occidentul? De ce Occidentul protejează vădit comunismul? Din măcar două pricini. Prima: nu l-a cunoscut pe piele proprie, neavînd tăria de a-l măsura, în prezent, în realitatea sa oribilă de care a fost scutit. A doua: e o consecinţă a unei vinovăţii istorice, prelungirea acelei atitudini nedemne prin care, la sfîrşitul celui de-al Doilea Mare Război, marile state vestice le-au predat plocon pe cele estice Imperiului sovietic. O laşitate ce succede dezonoarei. E oare mult mai vinovat Ion Antonescu decît Winston Churchill care s-a aliat şi el cu unul din totalitarisme spre a-şi salva ţara? E drept, numele mareşalului e pătat de uciderea unui număr de evrei (deşi un număr dintre ei cu mult mai mare i-a salvat, neaplicînd „soluţia finală” preconizată de hitlerişti), dar oare Aliaţii n-au bombardat Dresda, oraş în care s-a adăpostit o mare masă de civili, lipsit de orice obiectiv militar? Şi n-au „repatriat” aceiaşi Aliaţi mulţimile de victime ale stalinismului ce s-au retras odată cu armatele germane, de pe teritoriile controlate de sovietici, sortindu-le fără milă Gulagului, dacă nu execuţiei imediate? De ce se vorbeşte extrem de puţin despre această tragedie? N-au aruncat Statele Unite cele două bombe atomice asupra Japoniei? E oare cazul ca Churchill şi Roosevelt să rămînă scăldaţi în lumina gloriei, iar Antonescu să fie socotit sută la sută vinovat? Reîntorşi azi spre lumina democraţiei pe care o răspîndeşte Vestul, spălîndu-ne cît de cît de jegul unui despotism îndelungat, nu putem uita. Cum să uităm cea mai mare dramă a istoriei contemporane? La reproşurile pe care Soljeniţîn sau Bukovski le-au adus rînduielilor şi politicii marilor ţări occidentale, noi, esticii, putem adăuga altele, extrem de dureroase, cărora, în bună parte, le-a dat glas Paul Goma, fostul meu coleg de la Şcoala de literatură, de care, în pofida climatului de ostilitate cvasigenerală, vă ocupaţi cu o lăudabilă osîrdie.

F.B.: Ce loc ocupă basarabenitatea în destinul Dvs.?
 

Gh. G.: Sunt un basarabean get-beget, născut la Soroca, în interbelic, deci între fruntariile României Mari. N-am fost niciodată, slavă Domnului, cetăţean sovietic. În buletinul meu de identitate, autorităţile noastre operau un fals grosolan, notînd că aş fi fost născut în… URSS. Bine că nu în Imperiul Otoman… Cedarea Basarabiei din 1940 m-a prins la Gheorgheni, unde tatăl meu, inginer agronom, fusese mutat cu serviciul, aşa încît ne-am refugiat, în septembrie al aceluiaşi an, din Ardealul de Nord. Spre sfîrşitul anului 1941, ne-am reîntors în Basarabia eliberată, dar apropierea frontului ne-a silit la un nou refugiu, în martie 1944, la Târgu-Jiu, unde ne-am aflat şi în perioada 1940-1941. Loc prin urmare bătătorit, care se vede că mi-a fost destinat ca punct de reper major al pribegiei. Întrebarea dvs. nu-mi poate deştepta amintiri agreabile. Pe fundalul dificultăţilor economice şi nu numai ce au urmat războiului, „regăţenii”, între care am ajuns fără voie, nu ne priveau totdeauna cu simpatie pe noi, „refugiaţii” (cuvîntul căpătase o nuanţă peiorativă), oameni mai totdeauna săraci, fără casă dacă nu şi fără masă. Un soi de discriminare a „minoritarilor” sui generis de către „majoritari”. Ni s-a insuflat astfel un complex al inadaptării, care s-a resorbit cu greu şi poate niciodată definitiv… Dar să ne întoarcem privirea în prezent. Chiar după descompunerea colosului sovietic, Basarabia şi-a luat în serios rolul de stat de sine stătător, un stat creat nu altminteri decît printr-o decizie a lui Stalin. Îndelungatul răstimp de sovietizare a avut efectul scontat şi anume o scădere drastică a conştiinţei naţionale a compatrioţilor mei, moldoveni ce şovăie a recunoaşte că sunt şi români. La Chişinău ca şi la Bucureşti, îndată după retragerea umbrelei sovietice, s-a înstăpînit o putere ombilical legată de cea comunistă, a cărei meteahnă caracteristică a fost / este setea de… putere. De putere cu orice preţ. Cum ar accepta noua oligarhie politic-afaceristă a Basarabiei să i se tragă covorul roşu de sub picioare, să piardă suma de privilegii la care s-a nărăvit? Era de aşteptat o reacţie de purificare şi de aşezare pe drumul drept din partea intelighenţiei, dar, cu nu prea multe excepţii, conduita acesteia a lăsat de dorit. Relaţiile acestor intelighenţi cu ţara-mamă s-au aşternut pe temelii strîmbe. Unii s-au lăsat atraşi, ca fluturii de flacăra lămpii, de falsa ardenţă a discursului practicat de celebratorii lui Ceauşescu, de tipul Adrian Păunescu şi Vadim. S-au lăsat păcăliţi de fandoselile patriotarde ale unor indivizi care au izbutit performanţa mizerabilă de-a compromite, în ochii multor români, însuşi conceptul de patriotism. Am polemizat pe acest subiect şi cu Grigore Vieru, poet înzestrat, căzut însă lesnicios în mrejele naţionalismului ceauşist. Alţi intelectuali, în genere mai tineri, s-au alipit unei alte specii de oportunism, cu glazură „europeană”. Stipendiaţi de Augustin Buzura, stipendiat, la rîndul său, de Iliescu, au devenit subalternii slugarnici ai ex-disidentului dubios, care n-a stat pe gînduri pentru a se înrola în camarila primei cîrmuiri postdecembriste de la Bucureşti, din capul locului ostilă principiilor democratice, înţesată de reprezentanţi revanşarzi ai „eşalonului doi” din decursul „epocii de aur”. În consecinţă, şi-au modulat vocea în funcţie de cea a patronului. Exemplu izbitor: Vitalie Ciobanu. Dacă autorul Orgoliilor nu-l înghiţea pe Paul Goma, de ce să nu-l dea la o parte pe atît de incomodul copămîntean? Dacă noul potentat cultural nu se afla pe aceeaşi baricadă cu Gheorghe Grigurcu, de ce să nu-i întoarcă spatele şi acestuia? S-a conturat astfel o dezamăgitoare basarabenitate de nişă. Axaţi pe vădite interese de carieră, reprezentanţii săi s-au îndepărtat şi de militantismul onest al revenirii Moldovei dintre Prut şi Nistru în sînul pămîntului românesc de la care a fost smulsă în repetate rînduri. Al acelui meleag care a rodit viguroase spirite critice, în răspăr tăios cu contextul istoric nesatisfăcător, căruia nu i s-au putut subordona nici din credulitate şi nici din servilism arivist, impulsuri cărora le-au căzut pradă destui dintre scriitorii basarabeni actuali, personalităţi precum B.P. Hasdeu, C. Stere, A.E. Baconsky cel al ultimei perioade, şi, desigur, Paul Goma.
           
F.B.: Se simte Gheorghe Grigurcu mai mult personaj în lumea pe care o „atacă”, mai degrabă decît persoana stăpînă pe viaţă, care îşi poate domoli frustrările din plenitudinea legitimităţii sale profund umane? Cine supravieţuieşte mai bine: personajul persoanei sau invers?
           
Gh. G.: „Persoană”, „personaj”? Mă simt pus în încurcătură de-o atare disjuncţie între felul în care mă percep eu însumi ca fiind un eu distinct (aceasta ar fi cu precădere „persoana”) şi ceea ce apare într-o proiecţie exterioară, într-o sferă publică, în calitate de „personaj”. Inevitabil, orice autor publicat se postulează în „personaj”. În ce mă priveşte, am năzuit dintru început să devin poet. Am mai spus-o. Nici mai mult nici mai puţin decît poet. Cred şi azi că vocaţia mea, dacă mi se poate admite vreuna, e cea de poet. Critica a venit ulterior, ca o anvelopă protectoare a poeziei, ca o „profesie” pe care am căutat s-o realizez în preajma afinităţilor mele literare. „Personajul” care s-a compus astfel a mai dobîndit şi o latură de comentator în marginea unor subiecte civice, abordate în genere prin prisma raportului dintre scriitor şi mediul în care îi e dat a vieţui. Nu e adevărat că o asemenea abordare s-ar fi ivit în scrisul meu ca din senin, după decembrie 1989. Am fost surprins, citindu-i Istoria, că sagacele meu confrate Alex. Ştefănescu mă socoteşte un „estet” convertit subit la preocuparea politică. Nu doar că am evitat, în decursul îndelungatei epoci ceauşiste, să articulez vreo laudă „ctitorului” său, care nu ducea lipsă de ditirambi din partea unei legiuni de literatori, dar am căutat a-mi exprima rezerve, de nu opoziţia făţişă la anomaliile, îndesite mereu şi tot mai dureroase, ale numitei epoci. Evident, atît cît îngăduia cenzura. O cenzură „desfiinţată” doar făţarnic, în realitate infiltrată în toate pîrghiile legate de apariţia vreunui text. Cine-mi urmăreşte scrisul din acei ani (şi un istoric literar care se concentrează asupra răstimpului cu pricina are o asemenea datorie) poate constata că, de pildă, am inaugurat „disidenţa” faţă de gloria suficient oficializată a lui Nichita Stănescu, că am fost unul între foarte puţini critici care au luat distanţe faţă de Eugen Simion, şi el, nici o grijă, oficializat (paginile în chestiune au apărut cu greu, unele din ele cu complicitatea lui Ion Cristoiu), că am fost cel dintîi care a publicat, în 1980, un articol de dezavuare a lui Adrian Păunescu, care se afla în culmea „succesului” său propagandistic, articol care a constituit, ca şi destule altele, obiectul unor comentarii, ce au avut darul de a mă îmbărbăta, ale Europei libere. Trecînd peste interviurile şi răspunsurile la diverse anchete, cîtuşi de puţin „pe linie”, din revistele culturale (chiar dacă se tipăreau trunchiate, rămîneau în rîndurile lor suficiente note protestatare), mă mai opresc doar la un singur moment. La cuvîntul pe care l-am rostit la faimosul Congres al tinerilor scriitori de la Iaşi din 1978. A fost cel mai inconformist, alături doar de cele ale lui Dorin Tudoran şi Ştefan Aug. Doinaş. Şi oare cînd am fost scos din redacţia revistei Familia, nu s-a invocat motivul, unicul pentru care puteam fi… sancţionat, în acea circumstanţă, acela că n-am scris nimic despre partid şi despre „tovarăşul” Ceauşescu? Iată, aşadar, că „personajul” care am fost pe atunci nu era pur şi simplu un „estet” impasibil, captiv al turnului de fildeş…
           
F.B.: Nu aş vrea să „reabilităm ficţiunea”, nici să îl chestionez pe eruditul poet şi critic. Spuneaţi că vă plictisesc impostorii. S-au infiltrat ei postfactum şi în zona restrînsă a opoziţiei directe la comunism? De 21 de ani nu mai ştim cine a fost victimă, cine torţionar, cine erou, cine martir. De 21 de ani ne complacem în confuzie. Înainte de decembrie 1989, ne plăcea să credem că suntem solidari în faţa Răului Absolut (cum a numit Paul Goma instituţia Securităţii, poliţia politică), deşi nu toţi cei care tăceau şi „rezistau” erau numai victime, unii erau copărtaşi ai regimului, alţii, puţini, încercau să se sustragă din atracţia maladivă a puterii. Pornind de la o expresie din volumul Vorbind, realizat împreună cu Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, aş vrea să vă întreb: Cine „i-a dat voie” lui Gheorghe Grigurcu să gîndească liber şi să se exprime ca atare?
           
Gh. G.: Cu îngăduinţa dvs., încep cu sfîrşitul. Nu mi-a fost vreodată necesară „voia” cuiva pentru a „gîndi liber”, cît priveşte exprimarea opiniilor ea s-a văzut îngrădită de acel „sistem iubit / hai să-i spunem scris-citit”, pe care organele comuniste îl abăteau asupra oamenilor scrisului. Sub comunism puteam face doar atît: să presăm asupra „sistemului” prohibitiv al cuvîntului tipărit, astfel încît să răzbată cît mai mult din atitudinea noastră reală, şi, bineînţeles, să nu cedăm îndemnurilor multiforme de a linguşi regimul, de a închina „omagii” interesate „genialului” cîrmaci. Cît priveşte „impostorii”, „infiltraţii”, ce să mai zic! Unii autori aflaţi pe val se voiau „în două luntri”, mîndri de elogiile din partea Europei libere, dar şi, concomitent, avînd grijă de-a nu-şi strica, Doamne fereşte, raporturile cu instituţiile dispensatoare de posturi atracţioase, mediatizare, călătorii peste graniţă etc. Din rîndul lor s-au ivit, îndată după decembrie, acei reprezentanţi ai intelectualităţii „noi”, aleşi pe sprînceană de noua putere procomunistă, mărinimos înzestraţi cu înalte funcţii. Desemnaţi cu promptitudine ca oameni de încredere. Oare în virtutea căror criterii dacă nu a unora umbroase? E vorba de Augustin Buzura, Paul Everac, Marin Sorescu, Andrei Pleşu, Aurel Dragoş Munteanu, Nicolae Breban, Eugen Simion, Răzvan Theodorescu… O zonă gri. O apă tulbure în care se puteau pescui avantaje din belşug. Colecţia de personaje în discuţie era convenabilă întrucît prezenta un alibi, fie şi aproximativ, ros, în ochii noştri, de incertitudini, al „rezistenţei”, al „opoziţiei” la comunism. Nu o dată prin improvizaţia stîngace a unor asemenea calităţi. Preschimbat în postcomunism, purtînd o firmă liberalizantă, comunismul în variantă „democratică” îşi oferea şi următoarea „subtilitate”: clientelei sale nu i se mai cerea supunerea formal totală, ţipător angajantă, preferîndu-se ambiguitatea. Precum un adăpost cu mai multe ieşiri. Astfel comerţul cu conştiinţele căpăta înlesniri pentru ambele părţi. Cedarea apărea voalată de aparenţele unor virtuţi, ale unor consecvenţe. Puşi peste noapte în fruntea bucatelor, respectivii intelighenţi, pasă-mi-te exponenţiali pentru „revoluţie”, puteau cocheta în egală măsură cu trecutul, cu prezentul şi (foarte probabil, în intenţia lor) cu viitorul. De ce nu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, I. Negoiţescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Nicolae Stroiescu-Stînişoară? De ce nu Paul Goma, Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici? De ce nu Doina Cornea, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ileana Mălăncioiu? Pentru că se trasa o graniţă între ceea ce putea avea un preţ şi ceea ce nu putea avea, în termenii negoţului la care ne referim. Între ceea ce era de vînzare şi ceea ce nu era. Racolarea colaboraţioniştilor de curte nouă se baza, după cum am menţionat, pe un tarif la vedere, sub chipul demnităţilor sonore puse la bătaie în favoarea lor. Care ministru, care diplomat, care boss al unor importante instituţii culturale. Aşa încît „disidenţii” abili nevoie mare de odinioară s-au pomenit cot la cot cu alţi recuperaţi, dintr-o zonă mai deochiată, sprijiniţi să urce şi ei la conducerea unor formaţii politice, în Parlament, în funcţii bune conducătoare de căldură oficială, precum Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, D.R. Popescu. Presupun că numai un Dumitru Popescu-Dumnezeu se va fi simţit nedreptăţit, sau o fi primit şi el o ciosvîrtă de la festinul reşapaţilor şi noi n-am prins de veste?
           
F.B.: Cum a fost afectat Gheorghe Grigurcu, uman şi profesional, în comunism? Este o întrebare generică, la care aşteptăm răspunsuri ample, începînd cu studenţia clujeană şi ajungînd în prezentul „amarului tîrg”.
           
Gh. G.: „Afectat” a fost Gheorghe Grigurcu şi mult înainte de studenţia clujeană, ca refugiat din Basarabia, cînd tăvălugul războiului se apropia de Nistru. A trăit ani de sărăcie lucie la Tg.-Jiu şi la Oradea, cînd hrana zilnică era o mare problemă, înghesuit destulă vreme împreună cu părinţii şi cu bunica într-o singură odaie igrasioasă. A suferit ca elev al „şcolii medii”, în burgul de pe Crişul Repede, deşi premiant întîi, umilinţa de-a avea cea mai mizeră locuinţă dintre toţi colegii săi de clasă. Înscris din naivitate la Şcoala de literatură, unde, după cum v-am mai spus, a fost coleg cu Paul Goma, s-a pomenit izgonit după numai un trimestru, ca „element duşmănos”, pentru lucruri de o gravitate extraordinară ce puneau în primejdie orînduirea socialismului biruitor din oficiu: a cutezat să facă vizite lui Tudor Arghezi şi văduvei lui E. Lovinescu, mama Monicăi. O solemnă „şedinţă de demascare”, desfăşurată cu întreg protocolul uzual pe atunci, chiar în ziua de ajun al Crăciunului 1954, l-a „înfierat” aşa cum se cuvenea. Nevoit a se transfera la Facultatea de filologie din Cluj, numitul Gheorghe Grigurcu nu s-a potolit. După numai cîteva zile de la sosire, şi-a permis a-l căuta pe alt notoriu „reacţionar”, Lucian Blaga. Şi a lega cu acesta o relaţie care a durat pe tot parcursul studenţiei în capitala Ardealului. Bineînţeles, fără a se gîndi, cufundat în febrilitatea unor avîntate visuri ale juneţii, că ar putea fi supravegheat de agenţii „Răului Absolut”, care, află abia acum, au montat microfoane în încăperile în care marele poet şi gînditor, căzut în dizgraţie, presta o slujbă la Biblioteca universitară. S-a dumirit însă la absolvirea facultăţii. Deşi a primit premiul întîi pe ţară, în anul penultim, şi a început o mică activitate publicistică la Steaua, nimeni nu i-a acordat nici o atenţie, nici dascălii săi de literatură de la Universitate, nici scriitorii de la Steaua, al căror redactor-şef s-a mulţumit a-l purta cu vorba, preferîndu-i în acele zile pe un critic azi complet căzut în uitare… Nevoit a reveni la Oradea, la părinţi, a rămas şomer preţ de vreun an şi jumătate. Cu destulă greutate a putut intra în învăţămîntul local, la o Şcoală de ucenici-vînzători, pregătiţi pentru comerţul sătesc, unde era plătit „cu ora”. Adică trebuind a se căciuli din trei în trei luni la mai marii învăţămîntului din urbe pentru a-şi prelungi activitatea. Au fost ani întunecaţi, şapte la număr. Corifeii criticii „realist-socialiste”, Ov. S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu, Georgeta Horodincă, au avut grijă să-l încondeieze drept un „misticoid”, un „critic de salon”, o uscătură, cum ar veni, ce se cuvenea măturată din presă. În consecinţă, nu mai izbutea a publica nimic, încredinţat că, în privinţa scriitorului care năzuia să fie, totul se sfîrşise pentru el. O imprevizibilă împrejurare a intervenit însă, în primăvara anului 1965: reînfiinţarea revistei Familia, la Oradea. Diriguitorul ei, poetul Al. Andriţoiu, care îl cunoştea pe Gheorghe Grigurcu încă de pe cînd era elev în ultima clasă de liceu, l-a angajat în redacţie. Aflat în pragul vîrstei de treizeci de ani, acesta a păşit în acel moment pe un tărîm ce i se părea interzis. Însă necazurile nu i s-au isprăvit. Deşi condeiul său era prezent în chip susţinut în coloanele publicaţiei, obţinînd aprecieri critice favorabile, n-a scăpat de statutul unei discriminări, sistematic omis de la plecările în străinătate, de la atenţiile premiale etc. Stigmatul ce i s-a pus, de „element duşmănos”, n-a dispărut. Simţea în jurul său un gol apăsător, precum un om „rău văzut”. Răutăţi calomnioase se debitau în contul său. Date fiind absenţele tot mai lungite din Oradea, uneori şi de o jumătate de an ale lui Al. Andriţoiu, călător cu cine ştie ce „misiuni” pe întreg mapamondul, conducerea Familiei a intrat pe mîinile unui tip obtuz şi vanitos, care ocupa scaunul de secretar de redacţie (secretar general, pînă la un moment dat, cînd adjectivul a intrat în impact cu titulatura lui Ceauşescu, unicul secretar general al suflării româneşti, şi a fost suprimat!). Acest condeier ce declara că autorii pe care-i admiră sunt Eugen Barbu şi Păunescu i-a făcut nenumărate şicane celui în cauză. Alături de încă unul sau doi redactori care petreceau mai multe ore în anticamerele activiştilor de partid decît la masa de scris, nu s-a lăsat pînă a izbutit, prin intrigi şi bîrfe, să-i înlăture pe „zimbrii” redacţiei, aşa cum erau supranumiţi Ovidiu Cotruş şi Nicolae Balotă. În 1974 a sosit şi rîndul altor indezirabili, François Pamfil şi Gheorghe Grigurcu. Deoarece ultimul îşi îndeplinea conştiincios îndatoririle de serviciu, i s-a comunicat de la obraz motivul pentru care era concediat: nu s-a referit niciodată la „politica înţeleaptă” a partidului şi n-a oferit nici un semn de cinstire „geniului Carpaţilor”. Atît. Nu s-a ţinut seama nici de vechime, nici de titluri, fiindu-i preferaţi colegi mai nou veniţi, care nu erau membri ai Uniunii Scriitorilor, a căror operă era, din păcate, obscură, după cum a rămas pînă azi. Al. Andriţoiu îşi dădea acordul, cu viclenie, dintr-o oportună depărtare. În felul acesta arăta „etica şi echitatea socialistă” în acţiune, slogan la modă în acei ani. Zadarnice au fost protestele înaintate de Gheorghe Grigurcu instanţelor ce s-ar fi cuvenit să aplice îmbietorul principiu. Totuşi ele au avut un rezultat. Un activist din conducerea orăşenească a partidului i-a spus în cele din urmă păgubitului că dacă le mai continuă o va „păţi” şi că, spre binele său, ar trebui să părăsească Oradea. A mai găsit nimerit să-i pretindă tăcerea asupra convorbirii în cauză, aşijderea sub ameninţarea unor represalii. Încotro putea pleca cel iarăşi ajuns în impas? Toate oraşele mai acătării care l-ar fi atras erau declarate „închise”, în temeiul unei legiferări socialist-feudale (nu mai insist pe faptul că destui confraţi „descurcăreţi” au izbutit, în aceeaşi perioadă, prin mijloace doar de ei ştiute, să spargă un asemenea blocaj). Nu-i rămînea decît să se îndrepte din nou, a treia oară în viaţă, spre Târgu-Jiu. De astă dată a găsit o aşezare sub zodia socialismului, pe care a botezat-o, după cum l-a obligat experienţa proprie, Amarul Tîrg. Marginalizarea celui despre care vorbim intra astfel într-o nouă etapă, mai dură. Timp de 16 ani nu a putut ocupa nici un serviciu şi nici nu şi-a putut schimba domiciliul (las’, că nici după aceea!), rămînînd, pînă azi, „legat de glie”. Ocolit de culturnicii locului, primind telefoane batjocoritoare, a avut parte în schimb din plin de atenţia supravigilentei Securităţi. O compensaţie. Băieţii instituţiei nu-l pierdeau din ochii lor albaştri. La un moment dat, au început să-l convoace la interogatorii, să-i percheziţioneze locuinţa. Într-un rînd i-au confiscat şi manuscrisele, cărîndu-le în saci la sediul lor blindat. Presupun că regretul lor mare a fost imposibilitatea de a-l incrimina mai grav, de a-l trata ca pe, bunăoară, Gheorghe Ursu, pe care l-au arestat pentru că i s-a găsit un mărunţiş în valută. N-aveau cum să-i găsească aşa ceva, întrucît Gheorghe Grigurcu n-a fost niciodată, pînă-n ziua de faţă, în străinătate. Numitul ar fi fost dispus să-i şteargă din memorie pe aceşti slujbaşi ai ceauşismului agonic, dacă nu i-ar fi lăsat o amintire groaznică. La una din percheziţii, cea cu confiscarea hîrtiilor, a asistat tatăl său, foarte grav bolnav, imobilizat într-un scaun, privind scena îngrozit. Gheorghe Grigurcu are toate motivele să creadă că acea acţiune în forţă a Securităţii i-a grăbit sfîrşitul, intervenit peste puţine zile.
                                   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu