duminică, 30 septembrie 2012
vineri, 28 septembrie 2012
EMIL CĂPRARU, o viaţă dedicată celorlalţi
text apărut în revista "Cultura", nr. 36, 27 septembrie 2012
(linkul nu îl pot da, site-ul revistei nu este actualizat, din revistă lipseşte textul primei note de subsol, a "picat" probabil la tehnoredactare...)
EMIL
CĂPRARU, o viaţă dedicată celorlalţi
Emil Căpraru s-a născut în ziua de 27 septembrie 1923 în comuna Mihăiţa,
jud. Dolj. Provine dintr-o familie de oameni foarte muncitori, gospodari şi cu
voinţa de a-şi vedea cei trei copii oameni bine pregătiţi şi cumsecade. Emil
Căpraru a fost elev al Colegiului Naţional „Carol I” din Craiova, unul dintre
liceele prestigioase din epocă, absolvit în 1943, în plin război, care l-a
lăsat şi orfan de tată. În acelaşi an a trecut examenele la Facultatea de
Medicină Umană de la Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1949.
Biografia medicului pediatru Emil Căpraru este un decupaj consistent din
istoria celui mai dinamic, contorsionat şi criminal secol din istorie. Fiu de
ţărani olteni, tânărul avea să parcurgă treptele unei instruiri şcolare şi
universitare la cote înalte. Atât ultimele clase de liceu, cât şi facultatea au
fost marcate de război, chiar dacă frontul se desfăşura, undeva, departe. Singurele
secvenţe de război propriu-zis le-a trăit în Bucureşti, în timpul
bombardamentelor americane din 4 aprilie 1944. Anii terminali ai facultăţii
s-au consumat sub impactul efervescenţei ideologice, exercitate în facultate
prin intermediul „progresiştilor”, organizaţi în Frontul Democrat Universitar
(FDU). Tinerii medicinişti, cu orientări culturale şi politice diverse, aveau
să fie marcaţi brutal de ostilitatea şi violenţa cu care partidul comunist
prelua puterea şi îşi marca liniile de influenţă în toate instituţiile şi la
toate nivelurile. A fost şi cazul Facultăţii de Medicină din Bucureşti. În
această perioadă, românii trebuiau să facă faţă unei duble presiuni: ocupaţia
militară şi ideologică sovietică şi asaltul violent al partidului comunist,
susţinut de sovietici. Alegerile pentru Societatea Studenţilor în Medicină din
Bucureşti au avut loc tot în 1946, anul primelor alegeri parlamentare de după
război, câştigate prin fraudă masivă de comunişti. Secretar al SSMB a fost ales
Emil Căpraru, student în anul III, deşi nu îşi manifesta niciodată simpatii
politice şi nu participa la discuţiile aprinse de pe holurile şi din camerele
căminului mediciniştilor. Tocmai datorită temperamentului său cumpănit, colegii
l-au pus pe lista candidaţilor. Pentru a păstra cât mai nealterate condiţiile
de acordare a burselor, ce constau în cartele de cantină şi cazare în cămin,
unii profesori l-au sfătuit să devină membru al PCR, în ideea de a abate
atenţia activiştilor şi a vânătorilor de „reacţionari”. Era o lume a
schimbărilor intempestive, pe care puţini reuşeau să le vadă în adevărata
dimensiune, o lume în care unii profesori au înţeles că fără a face mărunte gesturi
de compromis studenţii vor fi abandonaţi în facultate fără suport împotriva
curentului procomunist ce creştea de la o zi la alta. Camuflat în membru de
partid, ca reprezentant al SSMB, Emil Căpraru a reuşit să ajute foarte mulţi
studenţi, care, altfel, deşi întruneau condiţiile de acordare a bursei nu ar fi
primit-o niciodată de la un comunist convins, în epoca vânătorii de „duşmani ai
poporului”, „contrarevoluţionari” (legionari, chiaburi, burghezi etc.).
Criteriile statutare de acordare erau profesionale şi materiale, neavând
legătură cu orientarea politică, religioasă ori de altă natură.
Conştient de rolul
său şi de ceea ce se întâmpla în ţară la nivel politic, social, economic şi
cultural, studentul, apoi tânărul medic a salvat de la condiţii mizerabile sau
de la arestare colegi medicinişti, dar şi de la alte specializări, chiar
studenţi din alte centre universitare, indiferent de simpatiile ori încadrările
lor politice. Pe unii i-a ajutat să se reînscrie la Bucureşti, pierzându-şi
astfel urmele şi evitând pentru moment arestarea. În anii 1946-1948, sistemul
represiv comunist funcţiona încă pe schemele şi structura vechii Siguranţe. Pe
măsură ce sistemul a eficientizat baza de date şi procedurile de operare,
suspecţii au fost mai uşor depistabili şi arestaţi. Emil Căpraru a scăpat
vigilenţei Securităţii datorită profilului de membru de partid şi
corectitudinii sale antologice. Toate caracterizările date de informatori, de
profesori, colegi de spital sau de la Editura Medicală, după cum reiese din
dosarul de urmărit, converg în câteva aspecte: „Element serios, capabil, bine
pregătit în munca profesională. Avea spirit critic şi autocritic desvoltat,
precum şi un spirit de răspundere personal. Deasemeni era popular şi prietenos
cu toţi salariaţii în special cu elementele ce provin din mediul muncitoresc”[1].
Medicul a intrat în atenţia Securităţii după demascările din timpul
reeducării de la Piteşti. Primele declaraţii demascatoare ce conţin numele lui
Emil Căpraru au fost date de unul dintre studenţii medicinişti pe care îi
ajutase, dar şi de alţi câţiva, între care Nutti Pătrăşcanu şi Aristotel
(Aligo) Popescu. În timpul demascărilor, „informaţia” dată de acest student a fost
preluată şi de alţii, care, supuşi regimului de reeducare, au scris în
declaraţii tot ce ştiau, ce auziseră ori inventau pe moment. Declaraţiile lor
vor constitui baza pentru incriminarea lui Emil Căpraru. Însă, arestarea a
survenit după 8 ani de la demascări şi după aproape 5 ani de lucrări
informative şi supravegheri operative. Securitatea încerca să îl includă
într-un scenariu mai amplu, cu atât mai mult cu cât în perioada acestor
verificări şi urmăriri a survenit şi Revolta de la Budapesta cu tot ceea ce a
reverberat în spaţiul românesc, „liber” şi carceral.
Deşi investigaţiile au început prin dosarul de verificare nr. 1377 încă din
1954, la 5 ianuarie 1956, prin dosarul nr. 523, a debutat „acţiunea individuală
informativă” pe numele lui Emil Căpraru, numit codificat „Medicul”[2].
Acest dosar a fost închis la 7 martie 1960, adică la 1 an şi 3 luni de la
arestare. Cum în funcţionarea regimului represiv coincidenţele sunt rare, tind
să cred că închiderea dosarului de urmărire abia în 1960 are legătură cu suplimentul
de anchetă de la Malmaison, o anchetă grea, la care a fost supus la începutul
anului 1960. Un nou dosar de urmărire se va deschide cu numele de obiectiv
„Pediatrul” la 12 octombrie 1978 şi se va închide în mai 1980. În anii 1970
principala obsesie a aparatului represiv o constituiau relaţiile lui Emil
Căpraru cu rudele soţiei sale, de origine germană, dar şi cu foşti colegi de
detenţie, care reuşiseră să emigreze în ţări occidentale. Era vorba, aşadar, de
potenţialitatea complotului şi „trădării”. Informativ, Emil Căpraru a fost lucrat în
permanenţă, nu doar în cadrul celor trei dosare deschise pe numele său. Notele
informative au început să apară imediat, la câteva zile după eliberarea sa, în
primele zile ale lunii august 1964, şi vor continua până la sfârşitul anilor
1980, în ajunul căderii regimului comunist.
Este menţionat de ofiţerii de Securitate în timpul supravegherilor
operative cu numele „Carp”. Sarcina trasată la 23 decembrie 1954 lt. Silvestru
Popa, care avea la dispoziţie 10 zile, trebuia să stabilească: „Comportarea în
familie şi la locul de muncă, activitatea politică din trecut şi prezent,
moralitatea de care se bucură în cartier, situaţia familiară [!], materială,
anturaj, vicii, pasiuni şi altele”. Toate investigaţiile, făcute cu ajutorul
agenturii (denumirea reţelei de informatori), interceptarea convorbirilor
telefonice şi corespondenţei, urmăririle de stradă etc. au scos la iveală,
mereu, aceleaşi lucruri: Căpraru este un bun profesionist, o fire altruistă, un
bun vecin, nu întreţine prietenii apropiate şi scandaloase, nu cu multă vreme
înaintea arestării, devine un soţ şi un tată bun. Planurile de măsuri au eşuat,
dovadă că a fost arestat abia pe 13 decembrie 1958. Încercările Securităţii de
a-l lega într-un singur dosar-lot cu un alt medic (Aurel Marin) au eşuat şi
ele, în ciuda scenariilor de recrutare a celui din urmă, dovedit şi el un medic
excepţional şi un om de calitate. Ei vor fi judecaţi separat. În absenţa unei
acuze individuale grave care să-l condamne fără drept de apel, era nevoie de un
lot, adică de o „organizaţie”, pentru o condamnare mare. Astfel a ajuns în dosarul
lui Căpraru şi studentul trecut prin reeducare, agentul „Arsene”, ajuns medic
după prima perioadă de detenţie. În supliciile reeducării, îl „demascase” pe binefăcătorul
său, adăugând pentru a fi convingător detalii ce nu aveau legătură cu
realitatea. Devenit informator în închisoare, nu a ştiut în timpul scurtei
perioade de libertate, de după Piteşti, că fusese abandonat în 1956, Serviciul
7 din Direcţia III a Securităţii considerându-l ineficient, pentru că absolvise
facultatea şi plecase ca medic în provincie, nemaiputând să-l „încadreze” informativ
pe Căpraru. Un aspect important este şi că primele verificări asupra lui Emil
Căpraru au început în anul în care a fost eliberat „Arsene”, pe care îl ajutase
să-şi piardă urma la Bucureşti, după primul mare val de arestări din mai 1948,
abătut în special asupra tinerilor cunoscuţi ori asimilaţi ca legionari[3].
După eliberarea din 1954, Căpraru îl ajută din nou, de data aceasta îi face
rost de cărţi în vederea reluării cursurilor la facultatea de Medicină[4].
Deşi va fi din nou recrutat, sub numele „Sorin Tomescu”, nu va scăpa de
rearestare, fiind nevoie de el pentru constituirea unui lot pentru Emil
Căpraru. Furia şi obstinaţia cu care sistemul represiv a distrus vieţi şi
destine este bine relevată de cazul medicului Emil Căpraru. În 1958, acesta
avea un traseu profesional promiţător – asistent universitar, medic apreciat, şef
de laborator la clinica de pediatrie, redactor-şef la Editura Medicală şi o
viaţă de familie liniştită. Nu deranja pe nimeni, dimpotrivă, făcea bine de
câte ori avea ocazia şi se putea sustrage vigilenţei comuniste.
Maşinăria criminală trebuia unsă permanent pentru a se păstra într-o stare
de funcţionare eficientă, principalul ei rost în regimul totalitar fiind controlul
centralizat prin teroare, pentru aducerea oamenilor pe aceeaşi linie.
![]() |
ultima ediţie |
Poate că
dacă n-ar fi fost închis 6 ani, cartea „Mama şi copilul”, scrisă împreună cu
soţia sa, Herta Căpraru, ar fi apărut mai devreme. Oare câte mii de familii din
România, câte zeci de mii de copii români au beneficiat de ajutorul, de
asistenţa oferite de cei doi medici atât de dedicaţi profesiei lor, numai prin
această carte[5]?
Cazul lui Emil Căpraru este revelator în primul rând pentru o componentă nu
foarte vizibilă în analizele de gen: unul dintre scopurile vizate de regimul
comunist prin experimentul reeducării din închisoarea politică a fost de a pune
la punct controlul societăţii în ansamblul ei, o reeducare la scară naţională,
sesizată, între primii, şi explicată de scriitorul Paul Goma. Prin demascările
externe nu s-a urmărit decât scanarea celor rămaşi în afara zidurilor
închisorii, contabilizarea şi monitorizarea lor cu mijloacele vremii. Reeducaţii
urmau să fie artizanii acestei reeducări extinse. Toţi cei rămaşi dincolo de
zidurile puşcăriei politice erau potenţiali duşmani ce puneau în pericol
unitatea sistemului, deci susceptibili de a fi arestaţi, condamnaţi şi
pedepsiţi/ reeducaţi.
Primele 48 de ore de după „reţinerea secretă” din 13 decemrbie 1958 au fost
petrecute într-un loc conspirativ al Securităţii. După care „banditul” a fost
dus la Uranus, unde a stat luni de zile, în anchete grele: a fost înjurat, umilit,
ţinut ore în şir în picioare sau în genunchi, bătut cu pumnii, cu rigla la
palmă, a fost torturat psihic prin intermediul unor înregistrări ce păreau atât
de reale în acel mediu ostil şi violent, înregistrări din care se auzea o voce
traumatizată, ce părea să fie a soţiei. După finalizarea anchetei, a fost dus
la Jilava, unde ar fi trebuit să rămână până la judecarea procesului. Nu se
ştie de ce, a fost nevoie de un ocol de două zile prin Aiud ca să ajungă iarăşi
la Bucureşti, de data aceasta la Malmaison, pentru un „supliment de anchetă”,
un alt sejur de două săptămâni la Uranus, o jumătate de zi la Văcăreşti, pentru
investigaţii medicale, apoi din nou la Jilava. Emil Căpraru a rămas în
închisoarea de triaj Jilava până în aprilie 1963, deşi, în mod curent, după comunicarea
sentinţei, deţinuţii erau distribuiţi în penitenciare de executare a pedepsei.
După 113 anchete în care Emil Căpraru şi-a încordat voinţa pentru a nu ceda
umilinţelor, durerii, şantajului, presiunilor de tot felul, aşa încât să nu îi
bage pe alţii la închisoare, a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti,
prin Sentinţa nr. 544 din 26 mai 1959, la 20 de ani de muncă silnică, 8 ani
degradare civică, confiscarea totală a averii personale, 500 de lei cheltuieli
de judecată. Recursul a fost respins
prin Decizia nr. 1750 din 2 iulie 1959. Coinculpatul din dosarul lui Emil
Căpraru a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, 6 ani degradare civică,
confiscarea totală a averii personale, 500 de lei cheltuieli de judecată.
Anii de detenţie au fost nu doar o grea încercare pentru tânărul medic ce
se simţea vinovat (şi încă se mai simte) că a lăsat singură şi fără ajutor o
soţie tânără (care avea să fie exmatriculată în anul VI de la Medicină), cu un
copil de un an, ci şi o şansă neaşteptată de a întâlni oameni deosebiţi: grl.
Dumitru Petrovanu, Constantin Noica, Petre Pandrea, prof. Tudor Popescu, prof.
Alexandru Mironescu, pr. Benedict Ghiuş, pr. Sofian Boghiu, pr. Roman Braga, pr.
Andrei Făgeţeanu şi alţii.
Medicul Emil Căpraru a asigurat asistenţă medicală instituţionalizată şi
privată unui număr de copii ce nu poate fi contorizat. În orice caz, nu poate
fi decât impresionant. A consultat copii din toată ţara şi de toate vârstele
până în ajunul orbirii complete ce a intervenit cu câţiva ani în urmă. Cunosc
părinţi care-i sunt recunoscători pentru totdeauna. Emil Căpraru este unul
dintre cei mai buni diagnosticieni din medicina pediatrică românească. La
Salcia şi Grădina, în lagărul de muncă forţată, a asistat şi deţinuţi, dar şi
personal administrativ, soţiile şi copiii gardienilor, care locuiau în
apropierea incintei lagărelor. A scos mulţi oameni din impas, consecvent cu
sine şi fidel principiului medicinei, care este şi al creştinismului: în faţa
medicului şi în faţa lui Dumnezeu oamenii sunt egali.
Medicul Emil Căpraru este în pragul vârstei de 89 de ani. Nu mai poate
citi. A citit munţi de cărţi, aşa cum spusese un ţăran, închis şi el politic,
la Salcia. Ascultă emisiuni culturale. Într-una din zile, a fost scos din
celulă de gardianul de serviciu Târlă şi de un sergent din pază. Lovit cu
pumnii din toate direcţiile, deţinutul s-a prăbuşit pe coridorul celularului
din Jilava. Nu a ţipat, nu a scos o vorbă. Readus în celulă, zdrobit, cu capul
umflat, din care ochiul stâng nu i se mai distingea, plin de sânge. Nu mai
auzea. S-a sprijinit de soba de tablă din mijlocul camerei. De acolo, după ce
caraliul a închis uşa, l-au luat nişte colegi de celulă, l-au aşezat în unghiul
mort, unde ochiul din vizor nu bătea, şi l-au spălat pe faţă. Până la
vindecare, a fost „tratat” de colegi cu comprese şi hrănit cu picătura. După un
timp, a constatat că starea ochiului a fost afectată iremediabil. Mai târziu,
nici operaţiile nu au fost de folos. Presat „să dea nume”, pentru a mai câştiga
timp şi slăbi presiunea anchetatorilor, Căpraru le furniza nume de morţi,
emigraţi sau deja condamnaţi. În urma verificărilor, constatând că iar a „dat”
numele unui mort, ofiţerul anchetator a ordonat pedepsirea exemplară a
„banditului” contrarevoluţionar. Cu un soi de milă, gardianul Târlă, târându-l
spre celulă, i-a spus: „Am avut ordin”.
Dictatura proletariatului, prin braţul ei armat – Securitatea, a reuşit să
bată intelectualitatea în cap, dar nu a reuşit să îi distrugă integral
demnitatea. Emil Căpraru face parte din grosul profesioniştilor intelectuali,
foarte cultivaţi, care s-au format şi maturizat în anii 1940. Regimul comunist
a încercat să îi uniformizeze ideologic ori să îi anihileze. În ce îl priveşte
pe Emil Căpraru, regimul totalitar nu a reuşit decât să sublinieze exemplar,
prin calităţile umane, datorate educaţiei din familie şi din şcoală, precum şi
instruirii profesionale, un profil moral pe care nu l-a înfrânt teroarea
represivă.
[2]
Pentru Acţiunea informativă „Medicul” au fost trasate următoarele sarcini: „I. verificarea
materialelor obţinute referitoare la infiltrarea dr. CĂPRARU EMIL în Partidul
Muncitoresc Român, din ordinul organizaţiei legionare;
II. de a se stabili contingenţa sa cu organizaţia
contrarevoluţionară depistată în 1952 la Facultatea de Medicină Bucureşti;
III.
de a stabili activitatea contrarevoluţionară desfăşurată de dr. CĂPRARU EMIL
din postura de infiltrat în partid”. Ibidem,
vol. 2, ff. 15-18. Nu s-a putut „depista” şi demonstra niciuna din aceste
sarcini de serviciu. Emil Căpraru nu a fost închis într-un penitenciar
„specializat”, deşi a fost condamnat pentru infiltrarea sa în partidul comunist
„la ordinul legionarilor”. Ministerul de Interne nu l-a trimis la Aiud, în
puşcăria legionarilor, după cum era cunoscută, fie că legionarii închişi erau
mai mult sau mai puţin reali ca adeziune politică efectivă. A executat câteva
luni în anchete la Uranus şi Malmaison, 4 ani la Jilava şi restul, până la
eliberare, la Salcia, cu un scurt popas la Grădina.
[3] „... după 15 mai 1948 în timpul cât eram urmărit de
securitate, m-am dus la studentul CĂPRARU EMIL care era membru de partid, având
ca funcţie secretariatul asistenţei studenţilor din Bucureşti, fiind în acelaşi
timp şi secretarul Căminului Societăţii Studenţilor în Medicină Bucureşti, pe
care-l ştiam ca legionar şi i-am cerut adăpost pentru câteva zile. Acesta mi-a
oferit foarte bucuros chiar biroul secretariatului căminului unde am stat trei
zile.” Ibidem, ff. 123-124. Emil Căpraru
nu a fost niciodată membru de partid, până la înscrierea sa în PMR, cu ţinta
precisă de a ajuta studenţii.
[4] „În
anul 1954, învinuitul CĂPRARU EMIL reia legătura cu SOROIU GH. care se
eliberase din închisoare şi se reînscrisese la facultatea de Medicină din
Bucureşti, stabilind aceste legături, învinuitul îl ajută în mai multe rânduri
pe legionarul SOROIU GH. cu manuale şi cursuri, ca în felul acesta să-şi poată
termina studiile. Cu ocazia întâlnirilor pe care le-au avut în perioada
următoare, învinuitul a luat cunoştinţă în cadrul discuţiilor legionare pe care
le-au purtat, despre activitatea legionară pe care grupul de medicină a
desfăşurat-o în penitenciarele în care au fost deţinuţii, vorbindu-i despre
aşa[-]zisa «acţiune legionară de reeducare» (...) şi-a recunoscut în mare parte
faptele, nerecunoscând acuzaţia ce i se aduce că ar fi divulgat legionarilor
problemele discutate în şedinţele de partid.” Ibidem, vol. 3, ff. 26-28. Ostentaţia folosirii cuvântului „legionar”
şi a derivatelor este una din practicile frecvente. Urmărirea lui Emil Căpraru
s-a desfăşurat pe fondul pregătirii proceselor loturilor de reeducaţi, ultimul
fiind în 1957, iar Securitatea era preocupată să demonstreze că reeducarea de
la Piteşti, Gherla etc. a fost plănuită de „reţeaua legionară”.
[5] Într-o notă
informativă din 29 august 1978, informatoarea „Tismana” – o persoană din
anturajul dr. Căruntu, cumnat cu fratele lui Emil Căpraru, care „a fost
instruită să încerce o apropiere de dr. Căpraru prin intermediul dr. Căruntu” –
furniza următoarele: „Relativ recent a apărut în librării o carte a Dr. Căpraru
despre îngrijirea copilului, cu titlul (aproximativ) [!] «Mama şi copilul».” Ibidem, f. 38-v. În acea perioadă, Emil
Căpraru era medic la Spitalul de copii „23 August”.
duminică, 16 septembrie 2012
duminică, la marginea lumii
ai auzit
clopotele
în duminicile din
marginea oraşului?
este cel mai mare
dintr-un ţinut
fără prea multă
glorie
şi peste
marginile lui adesea-
Îşi cuibăreşte
Dumnezeu palmele
ştii cum răsună
clopotele
ortodocşilor din
alte vremi
peste malurile răsfrânte
ale
bătrânului oraş?
catedrală a
timpului fără turle
prin care înalţi
tâmpla
către pulpana cerului.
cu ultima reverberaţie
a simfoniei
bolta coboară tot
mai aproape
luminile se
răcesc la amiază
cad obosite pe poarta
de sud-vest
a cetăţii de la capătul
lumii
Abonați-vă la:
Postări (Atom)