Rezumat la sfârşit de vară caniculară

Din convingere sau din raţiuni de ei ştiute, o seamă de oameni continuă să separe lumea românească în susţinători ai PDL-Băsescu şi în susţinători ai USL-Ponta-Antonescu. Jurnalişti, intelectuali sau băgători de seamă cu drept de vot, ei trec peste evidenţe de netrecut.

Susţinătorii lui Băsescu sunt de două mari feluri: 1. aderenţii partinici şi/ sau patologici ("preşedintele nostru") şi 2. aderenţii de circumstanţă. Aceleaşi două categorii sunt valabile şi în privinţa USL, cu amendamentul că unii sunt mai degrabă proPSD, decât proPNL şi invers. E firesc, fiind vorba de o coaliţie (chiar de n-ar fi fost împotriva logicii elementare).

Ceea ce ţine unite în eroare cele două tabere - deşi, chipurile, se duşmănesc de moarte - este aceeaşi lipsă de apetenţă pentru logica formală, raţiune şi aderenţă la realitate, în complexitatea ei. Este evident că în afara celor două mari şuvoaie (să le numim aşa), dar curgând chiar printre ele, este un pârâu alimentat de aceia care nu sunt fanii niciunuia dintre partidele / personajele ce-şi dispută halca România. Atât unii, cât şi ceilalţi îi acuză pe cei de pe culoarul al treilea de partizanat (pedelist/ uselist).

1. politicienii o fac pentru că altfel nu şi-ar putea justifica aplombul luptei (duşmanul trebuie să fie pe măsură, numeros, pentru ca înfrângerea/ victoria să se încarce de eroism; nu pot recunoaşte că există o "masă" nemulţumită de lumea politică, în general, dacă ar face-o ar fi nevoiţi să recunoască necesitatatea unei primeniri integrale...)

2. oamenii neimplicaţi direct în politică îi maimuţăresc, jignesc, acuză de partizanat pe "marginalii" care doresc să atragă atenţia asupra putregaiului moral pe care s-a consolidat murdăria postdecembristă; lucrurile sunt ştiute, în 23 de ani au fost probate în văzul lumii, însă dintr-un simţ exacerbat al supravieţuirii şi autoconservării, majoritatea românilor, repet, simpatizanţi PDL/PSD/PNL, preferă să ascundă sub covor ce nu îi avantajează pe moment. Am devenit extrem de oportunişti. 

Aici nu socotesc scurgerile (sau scursurile) gen PP, care sunt complementare, ca masă de manevră, celor două mari tabere. Retorica inflamantului PP, cu al său preşedinte - DD, este consubstanţială retoricii PRM. A murit PRM, trăiască PP! Rămâne de văzut (oare nu este previzibil?) cine va beneficia de pe urma "sperietorii" PP (aşa cum pe vremuri, de pe urma sperietorii PRM-Vadim a profitat Ion Iliescu).

Atât politicienii, cât şi simpatizanţii lor foarte implicaţi preferă să îi asume/ respingă după nevoile propagandistice pe cei care au votat la referendum. Este inconfortabil să recunoşti că deşi nu gândeşte ca tine şi nici precum opozantul tău, un al treilea ar putea avea dreptate, chiar dacă îl suspectezi de maximalism principial. De când e lumea, au existat şi indivizi delăsători de sine, în sensul nepracticării ambiţiei de a parveni sau de a proteja un statu-quo.

Oricât de evident ar fi că: votând împotriva lui Băsescu înseamnă că te-ai săturat de Băsescu. Că buba trebuie spartă, chiar dacă ştim dinainte că din ea va curge mult puroi. Ne asumăm puroiul şi mergem mai departe, încercând să curăţăm rana şi să o cicatrizăm sănătos. Eventual, şi estetic. Dar nu lăsăm puroiul să se strângă în carne, îmbolnăvind organismul, mizând pe orbul găinilor celor dinafară şi pe propria amnezie. Puroiul este întreaga faună politico-afaceristă ce a înhăţat lumea românească. 

Aici nu funcţionează falsa logică: dacă eşti împotriva lui Băsescu, înseamnă că îl susţii pe Crin Antonescu. Înseamnă, simplu, că Băsescu şi-a făcut prea mult de cap. Cu voia noastră, susţinut fiind de mafiile afaceriste, îmbogăţite tocmai pentru că totul e corupt în România. Inclusiv justiţia, adică o parte esenţială a des-invocatului stat de drept. Susţinut însă şi de mediul străin de afaceri, precum şi de guvernările statelor american şi europene. 

Această lume, luată în stăpânire de imensa filieră a Securităţii, i-a scos în faţă pe Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Năstase, Traian Băsescu. Crin Antonescu este un ins defect la minte şi o marionetă, sunt convinsă - îşi cunoaşte calităţile şi "atuurile", dar nu-i un vechi om al regimului comunist, sau măcar progenitură de tovarăş de nădejde, ori tânără mlădiţă pregătită în pepiniera fesenisto-pesedisto-pedelistă. Nu este nici mai puţin vinovat. 

Aceeaşi filieră securistă care a infiltrat structurile spectrale ale PNŢ şi PNL încă de la înfiinţare. Cu PNŢ a fost mai simplu. Corneliu Coposu a fost bine încadrat de "oamenii de bine" ai Securităţii. Situaţie care a contorizat şi "ajutorul neprecupeţit" dat de membrii vârstnici şi şantajabili ai partidului. Trecuţi prin experienţa grea şi nefastă a puşcăriei politice au semnat angajamente de colaborare. De ruşinea publică şi de teamă să nu piardă un capital moral destul de lezat de mentalitatea majoritară, ei au făcut jocul securiştilor. Dacă ar fi avut o ultimă tresărire de demnitate ne-ar fi făcut un bine, nouă, copiilor şi nepoţilor lor, şi ar fi recunoscut toţi, public, acest act de cădere absolut omenească, în condiţii neomeneşti. Ar fi demascat Securitatea drept ceea ce a fost şi continuă să fie: o instituţie criminală. Crima este şi morală şi fizică. Numai atunci s-ar fi putut pune în aplicare Punctul 8 de la Timişoara. Am fi putut "rupe pisica în două" şi ne-am fi urnit cu greu, pe brânci, iar azi am fi fost în picioare. 

Când mi-a fost clar că PNŢ a murit (de fapt, a murit în puşcării, în 1990 nu a reînviat nimic), mi-am zis că poate-poate se va mişca PNL-ul. Nici gând. Situaţia este aceeaşi, în sensul că liberalism la noi nu există ca mişcare politică, dar mai există un soi de sindicat al oamenilor de afaceri reuniţi sub sigla PNL, prieteni şi cuscrii de afaceri cu pesedisto-pedeliştii.

Dacă am fi avut măcar un partid "istoric" adevărat, nu s-ar mai fi înveşmântat Băsescu în 2006 în hlamida Salvatorului, a celui ales să restabilească Adevărul. Practicanţii corectitudinii "diplomatice" şi politice nu vor putea argumenta niciodată marile coincidenţe din istoria ultimelor decenii. Un exemplu relevant este cel al condamnării oficiale a comunismului: gest făcut de un comunist-colaborator al aparatului represiv (aici nu contează hârtiile de necolaborare eliberate de CNSAS, ştim cum funcţionau lucrurile), la 16 ani după căderea regimului comunist, prin intermediul unui Raport elaborat sub direcţiunea unui urmaş de cominternişti. Oricât am fi de acord că de păcatele părinţilor nu sunt responsabili copiii... Totuşi, pe urma activităţii şi păcatelor părinţilor au crescut, s-au educat şi au profitat copiii. Ceea ce nu este susceptibil de pedeapsă (penală), dar măcar de o urmă de strângere de inimă, de un strop de ruşine faţă de cei care au suferit şi de pe urma rudelor tale. Poate că nici Ion Iliescu nu a omorât cu mâna lui vreun om, dar a fost multă vreme "în fruntea bucatelor" comuniste, chiar dacă sectorial. Pe de altă parte, se uită păcatele capitale din tinereţe, când făcea parte din comisia ce vâna studenţi "contrarevoluţionari" în 1956. Să luăm un exemplu mai... elevat: dacă legea spunea că foştii membri de partid nu au ce să caute în Colegiul CNSAS, atunci Pleşu şi Dinescu nu aveau ce căuta. Şi încă unul: defilarea ICR în Germania, pentru a reprezenta cultura română, cu colaboratori dovediţi ai Securităţii... Ce legalitate?, ce principialitate?, ce moralitate (fie ea şi minima moralia...)? ce... lustraţie? Unde, în România?

Dacă lucrurile nu s-ar fi întâmplat aşa, noi n-am mai fi bâjbâit azi prin atâtea confuzii, întreţinute de infrastructura afaceristo-securistă. Căci oamenii noştri politici par preocupaţi numai de afacerile personale şi de clan. "Afacerea" România în spiritul şi folosul comunităţii româneşti pare să nu-i intereseze. Sunt specialişti în a crea diversiuni mediatice, de genul: "lovitură de stat", "ţara în pericol", "ruşinea Europei", "sovietizarea României", "7,4 milioane de pucişti" etc. Un intelectual care colportează asemenea mizerii după 23 de ani de mlaştină morală este nedemn de numele său. Erodarea statului de drept nu a început brusc cu Ponta şi Antonescu - doi inabili şi neprofesionişti indivizi ajunşi pe scaunele cele mai înalte, pentru că statul de drept nici nu a existat la noi, în adevărata accepţiune. El nu a existat decât pe hârtie şi a fost în permanenţă subminat de Iliescu - prin camarila lui securisto-afaceristă, primind cele mai dure lovituri în timpul mandatelor PDL+Băsescu. Din 2004 se tot construieşte imaginea lui Băsescu de preşedinte ales de Dumnezeu să scoată România din haos şi mizerie. Ceea ce n-ar fi fost rău. Numai că oamenii providenţiali nu se nasc în laboratoarele Securităţii.

De aproape 23 de ani asist la evenimente şi spectacole groteşti (nu se vor şterge niciodată din conştiinţa şi memoria mea mulţimile isterizate ce-l susţineau pe Iliescu şi tabăra lui în iarna lui 1990, îmbrâncelile, alergăturile, umilinţa şi batjocura procurate de maşinăria diversionistă a FSN, coloanele de muncitori strigând "IMGB face ordine!" sau coloanele mineriadelor bucureştene ovaţionate de reeducaţii epocii Ceauşescu, oamenii bătuţi pe stradă, spaimele pe care le-am trăit, gazele lacrimogene cu care ne-au asfixiat trupele de ordine ale originalului stat de drept în septembrie 1990), însă, în ultimele luni ale lui 2012, comportamentul unor oameni pentru care mi-aş fi sacrificat oricând timpul, energia, sănătatea, aproape că mi-a consumat rămăşiţa de speranţă. 

Reaua intenţie, răutatea deliberată a unui om inteligent este mai grea şi încărcată de păcat decât orbirea animalică temporară a unui om de la care nu aştepţi mai nimic.

Tot scandalul din vara care tocmai se încheie calendaristic a scos la suprafaţa apei aparent liniştite păcatele noastre  individuale şi colective, principiile, idealurile, demnitatea avortate de o arătare cu chip, trup, suflet şi conştiinţă surogat. Ele plutesc în derivă pe o apă tulbure, din adâncul căreia ies periodic rechini mari şi peşti de pradă mai mari, mai mici pentru a-şi înhăţa hrana cea de toate zilele.

Arătarea şi puii ei se hrănesc cu noi.

*Tocmai citeam că statul armean a anunţat că nu mai face "afaceri" cu Ungaria, pentru că a extrădat statului azer un azerbaidjan care-a asasinat un armean pe teritoriul maghiar. Condamnat în Ungaria, ajuns la Baku a fost imediat eliberat. Armenii nu pot şi nu au dreptul moral să uite că din cauza cruzimii sângeroase a altor musulmani (turcii) au fost pe cale de a fi exterminaţi ca naţie în timpul a ceea ce numim Genocidul armean (1915). Aşa cum polonezii "nu uită şi nu iartă" asasinarea de către sovietici a zecilor de mii de ofiţeri polonezi la Katyn. Aşa cum evreii nu contenesc să amintească de Holocaust. Numai românii suferă de amnezie. Ei vor să se "integreze" în orice condiţii, inclusiv fără memorie identitară.