zece tineri basarabeni şi cu autorul... 11

PARADIGME BASARABENE, revista "CONFESIUNI", aprilie 2013
http://centrulbrancusi.ro/wp-content/uploads/2013/05/Confesiuni-Nr-6.pdf 

Flori Bălănescu

Trecerea Prutului. O viziune pentru normalitate

– partea întâi –

Mihail Vakulovski, 10 basarabeni pentru cultura română (Interviuri cu tinerii dintre milenii), Casa de Pariuri Literare, 2011.

Tinerii dintre mileniile II/ III d. Hr. ai lui Mihail Vakulovski sunt Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, Roman Tolici, Octavian Ţâcu, Nicoleta Esinencu, Zdob şi Zdub. Tineri basarabeni pentru cultura română. La data apariţiei cărţii aveau între 33 şi 43 de ani, iar la timpul realizării interviurilor (2001-2006) cu până la 10 ani mai puţin. Sunt prezentaţi în volum în ordinea cronologică a intervievării şi este important să parcurgem dialogurile trăgând cu ochiul la prezentarea de autor din debutul fiecărui text, dar şi la ce s-a mai petrecut între timp. Vom observa că dacă în intervalul 2001-2006 cei zece erau deja pregătiţi pentru a lua cu asalt cetatea culturii române, până la momentul apariţiei laolaltă în carte, majoritatea au devenit nume de referinţă în agora. Mai aflăm că D. Crudu, S. Baştovoi, Al. Vakulovski, V. Ernu, M. Micleuşanu, R. Tolici, O. Ţâcu, precum şi realizatorul interviurilor au făcut studii în România. O altă constatare ar fi că unii dintre ei s-au întors în Basarabia. Însă, criteriul esenţial care-i (re)uneşte este limba română în care cei 10 (grupul Zdob şi Zdub fiind totuşi o entitate multiplă!) funcţionează. Dacă ţinem cont că Octavian Ţâcu este „conferenţiar universitar, doctor în Istorie”, cu studii superioare la Universitatea „Al. I. Cuza” (dar şi „maestru internaţional la box”), ministru al Tineretului şi Sportului din partea liberalilor în guvernul Republicii Moldova, intrăm pe terenul minat al dezbaterii din jurul „limbii moldoveneşti”. Căci limba oficială a statului pe care îl reprezintă este aceeaşi cu limba în care s-a născut şi s-a şcolit (în România).

O altă trăsătură comună este experienţa copilăriei în lumea sovietizată. Plecând de acasă, Dumitru Crudu şi Savatie Baştovoi s-au lecuit de (falsul) patriotism/ naţionalism. Evadarea şi contactul cu hibele altora (în Georgia, în România) l-au ajutat pe Crudu să se salveze din „abisurile psihice şi existenţiale”, să-şi proptească mai bine picioarele în „certitudine şi speranţe”, în urma unor „experienţe-limită” cărora a trebuit să le facă faţă. Aşa a aflat că „solidaritatea umană este o vorbă goală, iar afecţiunea şi simpatia sunt, de cele mai multe ori, o simplă chestiune retorică”. Preţul a fost renunţarea la poezie şi fracturism, la ambiţia de a schimba „faţa literaturii”. Poate că între timp Dumitru Crudu şi-a mai schimbat gusturile de scriitor şi cititor, chiar aşteptările despre trecut şi viitor. Recent a organizat la Biblioteca „Ştefan cel Mare” din Chişinău, al cărei director este, prima şedinţă a „Clubului criticilor”.

Ştefan Baştovoi, pe numele monahal Savatie, s-a stabilit, după o carieră promiţătoare în poezie, la Mănăstirea Noul Neamţ, pe malul Nistrului. Venit în România din patriotism, aşteptările i-au fost siluite: „Credeam că o să descopăr un neam mare, neamul meu. Dar nu a fost aşa. Am descoperit un neam fricos şi laş, un neam de linguşitori. Neamul meu. Am oscilat pe urmă întotdeauna între adâncurile mele slave, în sens dostoievskian, şi această realitate care mă mâhnea. Dar acum nu mă mai frământă apartenenţa mea etnică şi naţională. Acum nu mai am nici o îndoială: sunt un om fără patrie, un lup care umblă singuratic prin grădini. În acest sens, creştinismul m-a odihnit, pentru că este religia în care nu există noţiunea de naţionalitate”. Să fi fost renunţarea la „naţionalitate”, plata pentru credinţă? Savatie se roagă, scrie (romane apreciate) şi îl aşteaptă pe Dumnezeu. Inspirat din „absurdul” Ionesco, scriitorul îşi uimeşte cititorii: „Aşa şi eu vreau să chem la mine pe Cineva, dar n-am scaun. Am însă o buturugă în camera mea şi cioplesc la ea toată ziua. Cioplesc un scaun pentru Dumnezeu. Îmi lipseşte, înţelegi? Când eram mic, auzind de la oamenii mari că pământul se roteşte, pândeam noaptea de sub plapumă să văd când se învârteşte pământul. Tot aşa stau şi acum şi pândesc, oare când va veni la mine Dumnezeu?”

Răsturnarea către sine se va fi datorând iubirii din copilărie pentru Lenin. După o asemenea experienţă, nu-L mai poţi iubi total decât pe Hristos, tot ce se află între cei doi este iluzie şi poate respinge. Cu toate acestea, am convingerea că deşi liber – aşa cum îi place să fie, după ce s-a salvat de la ratare călugărindu-se –, încă se roagă şi scrie în limba română, neatingând pragul vorbitului „în limbi”. Recent, Savatie Baştovoi a fost parte în cultura română (re)prezentată la Salon du Livre, de la Paris.

Alexandru Vakulovski, tânărul pe care editorii se cam feresc să-l publice, este un tip fără false pudori. El scrie ca să nu se sinucidă: „Practic, aceste cărţi m-au salvat de la sinucidere, au fost scrise în momente în care nu aveam încredere în mine, când eram foarte iritat că trebuie să mă suport, că trebuie să suport să trăiesc în Europa de Est, ceea ce şi acum mi se pare iritant.” Cu un astfel de profil, de neadaptat, de tânăr furios, el atacă establishmentul literar de la Chişinău. Furia este cu atât mai îndreptăţită, cu cât s-a decantat pe fondul unei istorii grele, nu doar zonale sau comunitare, ci şi familiale.

Interesante sunt opiniile separat exprimate şi divergente, care ţin poate de diferenţa de generaţie, nu doar biologică: dacă Dumitru Crudu susţine că optzeciştii reprezintă ce a dat literatura română mai bun, Vakulovski afirmă că „Literatura nu se învaţă din cărţi, ci de la viaţă. E greşeala fundamentală a hipidioţilor de 80-şti, acum în vog(m)ă, deşi nu mai pot scrie nimic după căderea sistemului. Căci hipidioţi sunt, majoritatea. Cei din vârful canonului oficial. Literatura adevărată va începe odată cu noi, sunt sigur. De fapt, va începe să fie conştientizată, că ea există pe banerele de pe stadioane, pe graffiti, în textele din muzică, ea e peste tot. Chiar şi în cărţi. Cine nu mă crede – să-l citească pe Federman, pe Henry Miller, pe mine şi pe cei care scriu (la) KLU!”. Vakulovski (cel tânăr) respinge „arta pentru artă”, mai bine de jumătate de secol de literatură, de istorie. Maximalismul lui moral şi principial mătură şi establishmentul cultural de la Bucureşti. Mă întreb cum ar fi fost interviul cu scriitorul român Alexandru Vakulovski (scriitor moldovean de limba română ar fi o struţocămilă!), în 2009, după ce a fost expulzat de autorităţile române. Situat mereu la extremele realităţii, afirmaţiile sale din 2002 rămân actuale: „Tinerii mi se par pe calea cea bună, să-i dea Domnul lui Paul Goma sănătate că îl aducem noi înapoi. Sau mergem cu toţii la el.” O idee cât un întreg program!

Vasile Ernu, scriitorul interesat numai de semnificaţii, face echilibristică în lumea inevitabilă a aparenţelor şi certitudinilor. În realitate, este şi acesta numai un joc, pentru că, dorind să ocolească prejudecăţile curente, se foloseşte de altele. Trucul prezentării sale drept „evreu din Odessa” este o piesă dintr-un joc al aparenţelor, menit să dejoace prejudecăţile prosteşti despre români, basarabeni, moldoveni, ardeleni, olteni etc. Aşa cum îl cunoaştem, Vasile Ernu este un scriitor care-şi „valorifică dezavantajul” de a fi fost „un produs sovietic format în perioada perestroika”. O frustrare a cititorului ar putea fi lăsarea în suspans a discuţiei pornind de la afirmaţia că „nu există diferenţă esenţială între comunist şi disident”. Pare şi el să fie un (alt) dezrădăcinat: „Nu sunt legat de geografie şi apartenenţe”. Însă, chiar existenţa într-un spaţiu istoric şi cultural destul de bine delimitat şi, mai ales, trăirea şi creaţia într-o anume limbă nu sunt semnele elementare ale unei la fel de elementare apartenenţe?

Aproape la fel de furios ca mai tânărul Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu demontează şi el eşafodajul canonic românesc: „Ceea ce e supărător în ceea ce numim noi cultura românească e discursul care se vrea critic şi care e, de fapt, o pastă filologico-folclorică. Şi culmea e că se vrea şi etalon. (...) «Salvatorul neamului», de care nimeni nu are nevoie, va veni din generaţii care acum sunt sub 30 de ani. Şi acest «salvator» nu va salva nimic, ci va şti pur şi simplu să facă un exerciţiu elementar de greu. Va şti să gândească. Adică va şti să pună bine întrebările, să creeze un discurs critic despre ceea ce interoghează şi va şti chiar să-şi chestioneze şi propriul discurs. Şi să nu mai gândească în turmă gen şaizecişti, optzecişti etc.”. Interesant de văzut este cum au crescut/ descrescut în timp asperităţile lui Vasile Ernu. Îi place sau nu, cuvintele subliniate par desprinse din Paul Goma. Ce dovadă mai... elementară că arta de amorul artei poate lesne deveni amorală şi chiar periculoasă pentru o comunitate stăpânită de totalitarism…

Pavel Păduraru provine dintr-o familie de „duşmani ai poporului”, devenit el însuşi „disident” încă din clasa a doua, când a refuzat să înveţe pe de rost poezia lui Grigore Vieru: În april, în april s-a născut Ilici... Soarta i-a fost scrisă: „Tatăl meu, preotul Gherasim Păduraru, s-a născut în 1922 şi eu am fost ultimul copil al lui, născut la bătrâneţe, după ani grei de puşcărie, ospicii şi lagăre de concentrare, după două infarcte, după ce se lăsase de narcomanie (la comanda securităţii sovietice, fiind bolnav de inimă, în loc de medicamente i se administra morfină şi opium)”. Un poet supravieţuind din jurnalism, un suflet de artist „aruncat la lada de gunoi a ziaristicii”, aşa cum familia îi fusese aruncată în groapa de gunoi a istoriei. Ca şi Savatie Baştovoi, Păduraru îl iubeşte pe Eugen Ionescu, deşi primul a ajuns la mănăstire, al doilea la ziar. Lumea îl consideră un ratat şi asta îl bucură. Pentru că lui Pavel Păduraru nu-i place să fie ca toată lumea. El desfide „curvia” în patriotism, în jurnalism şi în literatură. Din punctul lui de vedere, „E foarte nasol să fii poet în RM, printre atâtea «genii» care se declară slujitori ai esteticului. Esteticul pentru un scriitor e o nouă mască a curviei. Scriitorulestet=scriitorulprostituată. (...) Regulamentele în literatură sunt nişte principii de tortură a libertăţii scriitorului, care-i limitează opera la o jalnică conformare cu inesteticul. Văd bieţi scriitori în ţara noastră, ca şi în România, de fapt, care se chinuiesc să screamă nişte texte pretins metafizice, dar care sunt foarte ieftine şi nu rezistă lecturii. Frumosul nu e identic cu esteticul.”

El este inventatorul sintagmei „lolocur”, un soi de „dada”, care „nu-şi propune o revoluţie”.

Dar, ce? Mai multă normalitate!?