În memoria lui Petru Ursache...

...republic acest text apărut anul trecut în revista "Cultura", 10 mai 2012

Omul-legendă Paul Goma

după 35 de ani de refugiu politic şi 22 de postdecembrism

Petru Ursache, Omul din calidor, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012 

Petru Ursache şi-a intitulat ultima carte, sugestiv: Omul din calidor. Că Paul Goma este scriitorul care a patentat conceptul de calidor în literatura română şi în cultura universală, nu mai trebuie demonstrat. La fel, nu mai trebuie dovedit că Goma este un solitar, un „produs” al desolidarizării româneşti. Cărţile dedicate lui Paul Goma îmbracă, unele mai mult, altele mai puţin, haina obsesivă a argumentării şi dezvinovăţirii. Culpabilizarea pândeşte parcă din fiecare pagină.

De data aceasta, profesorul Ursache propune o strategie de pe poziţii ofensive. Detaliile despre alţi scriitori şi despre cărţile lor, punerea acestora în relaţie cu Paul Goma şi experienţa-scrisul-scriitura lui, contextualizarea istorică, politică, socială, psihologică, au darul de a stabili criterii de lectură pe diverse filiere interpretative. Autorul lărgeşte câmpul defrişării, mărind perspectiva. Din orice punct ai privi, Goma nu mai este izolat. E firesc, deoarece nu s-a izolat singur. A fost transformat într-un „caz”, ceea ce presupune împresurare, bombardare a „subiectului” cu „planuri de măsuri”, încadrări cu informatori, lehamitea şi respingerea deseori umorală practicate de membrii breslei scriitoriceşti şi ai lumii culturale etc. Documentele din arhivele Securităţii, pe care le-am citit în toată largheţea celor 44 de volume, câte însumează dosarele deschise pe numele Paul Goma, identificate de Direcţia Investigaţii de la CNSAS, arată că scriitorul a fost un pericol real pentru liniştea, confortul şi stabilitatea regimului comunist. Dar şi pentru a celor care nu doreau altceva decât să vegeteze credibil în acest regim. De aceea, scriitorul nu a fost lăsat să-şi urmeze calea firească, de aceea a fost transformat în „caz”. Într-un regim închis, în care cei mai dotaţi şi inteligenţi dintre membrii comunităţii salvează aparenţe, discreditând esenţele, efectul este dorinţa de delimitare de orice „element” ce perturbă statu-quo-ul. Petru Ursache urmăreşte în permanenţă firul biografic, aşa încât cititorul să nu uite nicio clipă de unde pornesc toate. Pentru că, scriitorului Paul Goma i-a fost menit din start de către structurile ideologice, administrative şi mai ales de tovarăşii lui de breaslă, să fie expulzat ca un corp străin. Bogăţia detaliilor invocate riscă uneori să întoarcă demersul lui Petru Ursache împotriva propriului proiect metodologic şi interpretativ, în sensul că delimitarea prea abruptă a câmpului grotesc-represiv se impune analizei strict literare. Cum este firesc, până la o anumită limită, între parametrii biografici ai lui Goma. Însă, tocmai punerea în scenă a unor actori mai mult sau mai puţin diferiţi, trăind şi acţionând în aceeaşi realitate, diferit abordată de fiecare dintre aceşti actanţi – scriitori, activişti, securişti etc. (adaug – informatori, ca o subcategorie a categoriei scriitor-critic literar), îi permite lui Petru Ursache să tragă în ultimul moment de firul demonstraţiei, pentru a readuce întregul acolo unde şi-a propus. Autorul cărţii ia la bani mărunţi istoriile lui Paul Goma şi cum au ajuns ele în cărţi, în care însuşi scriitorul devine tot atâtea personaje, reunite în marea personalitate pe care o ştim.

Cartea este constituită din 7 capitole centrate pe calitatea de martor a scriitorului: 1. Scriitorul om-omul scriitor, 2. Când vremea vremuieşte, 3. Publicistică – Scrìsuri, 4. Bătălia pentru jurnal, 5. Viaţa trăită ca mărturie-document, 6. Re-profilări literare, 7. Capodopera literară. Sunt 320 de pagini ce aşteaptă  să fie citite, nu pot fi povestite.

Petru Ursache reacţionează corect punând într-o ordine logică editările precare de care au avut parte romanele şi publicistica lui Paul Goma. Poate ar fi trebuit să menţioneze mai subliniat şi cu detalii volumul Scrìsuri. I. 1971-1989, apărut la Curtea Veche în 2010, în cadrul seriei de autor. În acest prim volum găsim texte care n-au fost publicate niciodată în limba română, până în 2010, aşa cum este mult-invocatul Cenzură, autocenzură, para-literatură, care în volumul de Scrìsuri de la Nemira, 1999, este redat parţial într-o fotocopie din publicaţia „Die Zeit”, unde a apărut în traducere germană, în septembrie 1972. Este, de altfel, singura reproducere – mai degrabă o mărturie fotografică – pentru publicistica anului 1972, din volumul apărut la Nemira.

Destinul operei însoţeşte soarta dramatică a scriitorului. Trimiterea la textul amintit – pe care îl socotesc de căpătâi pentru înţelegerea gândirii lui Goma şi, mai ales, a epocii în care a fost chinuit – nu este întâmplătoare. Goma scria încă din 1971, în România controlată de cenzură, la care s-a adăugat treptat şi difuz autocenzura, texte libere de cenzură-autocenzură-paraliteratură ce apăreau în presa occidentală, evident, în traduceri. Este la îndemână pentru orice necunoscător sau interesat-vinovat să afirme că un scriitor  – abia  ieşit din puşcărie, fără drept de semnătură, care spune şi scrie liber ceea ce gândeşte, ale cărui romane sunt aruncate cu anii în sertarele speriate ale directorilor de edituri aflaţi într-un dans grotesc cu Cenzura şi cu Securitatea etc. etc. – nu are talent. Unde şi cum să-l fi „dovedit” în limba română? Această versiune a Securităţii, preluată vinovat de breasla scriitoricească ante- şi postdecembristă, este şi mai uşor îmbrăţişată azi, când tehnicile media permit oricărui debutant (uneori nu foarte alfabetizat) să aibă feedback într-un timp record. Petru Ursache, profesor aflat la o vârstă venerabilă, are dreptate să se mire: „Ostinato n-a avut norocul să pătrundă firesc în viaţa literară românească, în pas cu marile creaţii în proză ale anilor ’60-’70. Mai mult, nici după decembrie 1989 nu-şi găseşte locul cuvenit în istoriile literare, în cursurile universitare, în manualele şcolare. O capodoperă a memorialisticii, Culoarea curcubeului, document unic şi de cea mai mare importanţă pentru cunoaşterea deceniului al şaptelea (-scriitoricesc) a fost mai întâi dosită în depozite, apoi topită fără strângere de inimă; ca, în cele din urmă, să aştepte 15 ani până să apară şi în limba română (Editura Polirom, Iaşi, 2005), dorinţa cea mai ardentă a autorului (...) Să fim drepţi şi să judecăm cu luare aminte, dacă ne simţim în stare: ceva-ceva nu e în regulă aici.” (pp. 76-77)

Nu este. Goma nu a avut parte măcar de şansa celui mai precoce debutant din zilele noastre. Şi poate că explicaţia este conţinută în fiecare dintre citatele pe care a ales să le reproducă Petru Ursache: „Că ei vor să ne şteargă memoria – deci să ne suprime pe noi, conştiinţele...”. Este o însemnare din 30 ianuarie 1989. Consult Jurnal pe sărite, Nemira, 1997, p. 175, şi decupez citatul mai de sus şi puţin mai în jos, pe chestiunea care îl frământa pe Goma: „jurnal sau ne-jurnal?” şi care îl preocupă şi pe Petru Ursache în capitolul Bătălia pentru jurnal: „Mai departe: ei se tem de jurnalul tău, pentru că se tem de memoria ta; deci, tu trebuie să ţii jurnal! Îi «baţi», îi dai înapoi, îi sperii pe ei cu jurnalul? Aparent, nu – dar-însă-totuşi... Cum însă ţi-e frică, nu-l chiar... scrii, jurnalul acela; îl... ţii în gând (?)

În fond, care este gândul ascuns? Că ei vor să ne şteargă memoria – deci să ne suprime pe noi, conştiinţele... Însă memoria se exercită şi prin simplă ţinere-de-minte, nu neapărat prin scriere negru pe alb”. 

Dacă scoatem reperul cronologic, putem lesne conchide că e vorba despre actualitatea prezentă. Doar că azi este aproape imposibil să mai poţi vorbi despre ei fără să intri în conflict cu cine nu te-ai aştepta.

Un aspect esenţial în ceea ce putem numi „dezbaterea Goma”, observat şi de alţii, este dezvoltat de Petru Ursache: „De regulă, Paul Goma nu-şi îngăduie să ia în asalt polemic, nici măcar să ironizeze operele confraţilor din ţară ori din exil. Să nu cădem în regretabile confuzii: când aruncă vorbe aspre  (şi regretabile pentru noi; am convingerea că autorul însuşi o face cu inima împărţită), împotriva celor mari, foşti prieteni apropiaţi: Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Dumitru Ţepeneag, Dorin Tudoran etc., nu are o clipă în vizor diminuarea operelor vreunuia. În obiectiv se află omul: compromis politic, spirit egoist, carierist, trecut uşuratic dintr-o tabără în alta.”

Că aşa este o arată tot ceea ce a scris Goma până în prezent. Mai mult, o confirmă discuţiile cu Ana-Maria Goma, cu prietenii ori cu simple cunoştinţe în „intimitatea” apartamentului, pe care ni le-a lăsat Securitatea în transcriere, mulţumită aparaturii TO (tehnică operativă) cu care era dotată în anii 1970.  

În aceeaşi idee, sunt amintite de către autorul cărţii de faţă şi încercările, soldate de câteva ori cu reuşite, de a-i atrage pe scriitorii români către editurile ooccidentale, în speţă franceze. Aşa cum îl ajutase Dumitru Ţepeneag pe el, Paul Goma voia să îi scoată din încercuire pe unii dintre cei mai buni scriitori din România, pentru ca ei şi cultura română să respire. I-au trebuit câţiva ani să se convingă că aceştia nu doreau să rupă concubinajul cu puterea de la Bucureşti. Goma este un luptător de cursă lungă. O atare ipostază presupune o cauză, principii, consecvenţă. Nu prea există exemple de altruism la acest nivel în lumea literară românească: exclus din Uniunea Scriitorilor în timp ce era aproape omorât în puşcărie, împins să se exileze, Paul Goma le întinde mâna celor din ţară, exact celor care puseseră umărul la arestarea, torturarea, excluderea, exilarea, compromiterea, asasinarea lui morală – prin neimplicare, prin acord tacit dat Puterii. Prin solidarizare cu dictatura, nu cu eroul-victimă. Petru Ursache pune, pe bună dreptate, problema receptării oneste a lui Paul Goma: „Istoriei literare îi va veni greu să explice natura frânturii dintre două momente din destinul existenţial al lui Paul Goma, primul la care ne referim fiind cuprins între 1977 şi căderea Cortinei de Fier. Omul din Calidor a devenit, timp de mai bine de un deceniu, personalitate europeană, datorită, mai ales, Mişcării ce-i poartă numele, integrată Chartei Drepturilor Omului. Al doilea moment s-a ivit după revoluţiile de «de catifea», autorul romanului Ostinato intrând, treptat, într-un inexplicabil con de umbră”.

Oricât ar încerca scriitorimea literară şi critică de la noi să ne convingă că esteticul primează, dincolo de bine şi de rău, răspunsul la incomoda problemă formulată de Petru Ursache poate fi scurt sau foarte amplu, însemnând acelaşi lucru: Paul Goma nu avea cum să fie „recuperat” de aceiaşi oameni (structuri) care nu doar că l-au lăsat singur (să moară cu principiile de gât, nu?), dar au contribuit la minimalizarea lui – „Goma nu are talent”, la discreditarea ca scriitor – mergând până la a-i nega această calitate, la compromiterea ca membru al comunităţii scriitoriceşti şi româneşti – Goma este „vândut”, „jidănit”, „kaghebist”, „omul Securităţii”, „nebun” etc. etc. Este un raţionament simplu: cine a călcat toată viaţa etica şi omenia în picioare, nu se poate trezi brusc, după 1989, cavaler al dreptăţii, oricât de talentat ar fi.

Goma a vrut mereu să fie scriitor şi să fie perceput  astfel. Cu cât a încercat să se comporte în virtutea menirii sale naturale, pe atât de înverşunaţi au fost ei să decredibilizeze ceea ce nu poate fi negat. Să îl „compromită” – asta fiind una dintre expresiile agreate. Şi care spune totul despre acţiunile concertate ale Securităţii şi scriitorilor-criticilor-etc. – cei din urmă nu întotdeauna conştient implicaţi, ceea ce nu le procură prea multe circumstanţe atenuante. A fost şi este datoria lor să aibă discernământ. Este responsabilitatea oricărui om care gândeşte mai mult decât la grija confortului familiei şi la carieră cu orice preţ.

Intelectualitatea română, scanată prin ochii informatorilor – parte a acestei intelectualităţi, nu este chiar mediul în care ai vrea să respiri „liber” azi. Cea mai mare parte a ei trăieşte la loc de cinste în literatură, parte în posturi universitare de diverse specializări sau în ceea ce numim lax „cultură”. Este o constatare. Românii, în general, intelectualii români, în special, se tem de „judecăţi”. Ca să poată scoate oricând cămaşa curată. Se ştie, la noi „judecăţile” sunt monopolul – dar şi monologul – autorităţii. Românilor le plac, mai ales, „execuţiile” celor „compromişi”, celor aflaţi în minorităţi fabricate împotriva conştiinţei. Când adevărul e chiar sub ochii noştri, aşa cum a fost dintotdeauna. L-au văzut oameni mai puţin sofisticaţi. Dar ei nu sunt vedete.

Petru Ursache consideră că „Goma a luptat pentru unitate, pentru fortificare, pentru universalizare şi s-a văzut că s-a ajuns la dispersare, risipire de forţe. Cultura nu este o afacere a unei singure persoane, oricât de înzestrată ar fi; cunoaşte individualităţi marcante (şi cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru ea în totalitate) pentru a supravieţui pe mari întinderi de timp; nu acceptă dictatura unui grup cu pretenţii şi închipuiri, îi displace ideea de «centru-margine»; dacă întâmpină obstacole naturale, ştie să şi le asocieze şi să se fortifice; dacă obstacolele sunt construite în chip artificial, cu intenţii diversioniste şi brutale, sfârşitul tragic este previzibil”. (pp. 108-109) 

Punându-l în corelaţie, inevitabil, pe Goma cu Soljeniţîn, Petru Ursache ajunge la câteva concluzii demne de reţinut. Din paralela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici / Gherla, analizate în contextul lor istoric şi literar, rezultă că „politicul a părut mai disponibil receptării, spre paguba ansamblului. În termeni hegelieni, conţinutul a luat-o înaintea formei. Prejudecata încă dăinuie în critica literară curentă. Dacă am plasa această scriere în alt secol, invocarea politicului ni s-ar părea o absurditate (...) toată viaţa Alexandr Soljeniţîn a nutrit speranţa să se afirme pe plan literar înainte de toate şi apoi în memorialistică ori în istoriografie.” Dacă punem pentru o secundă numele Goma în locul numelui Soljeniţîn, care ar fi diferenţa? Niciuna. Dintre criticii literari consacraţi, Daniel Cristea-Enache a reuşit o cronică amplă şi demnă de reţinut a romanului Gherla-Lăteşti, Curtea Veche, 2010, care poate fi considerată, în sfârşit, un text de recuperare literară şi de punere la locul cuvenit a scriitorului.

Soljeniţîn a scris ampla lucrare Două secole împreună. Evreii şi ruşii înainte de revoluţie, 1795-1917, Goma a scris Săptămâna roşie (28 iunie-3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Cei doi sunt scriitori. Nu istorici. Cu toate acestea, cărţile lor sunt foarte documentate. Nu sunt lucrări de ficţiune. Aşadar, le poate fi criticat „stilul”. Sau „tonul”. Li se poate „reproşa” că scriu liber, necenzuraţi de opţiuni ideologice. Fie ele doctrine la putere sau pragmatism corect-politic. Ce li se mai poate reproşa celor doi – că unul e român, altul rus? Că n-au reuşit să treacă de ultima redută – renunţarea la identitatea antropo-culturală şi naţională – pentru a deveni oameni noi? Este poate cea mai sensibilă parte a cărţii lui Petru Ursache. Dacă celelalte capitole au „şansa” de a trece neobservate, capitolul V, mai ales ultimul titlu – „Nürnberg II”, riscă să-l mai arunce o dată pe Goma în groapa cu leii ce păzesc câmpiile curate ale realism-corectitudinii-politice. Este periculos pentru viaţa şi cariera ta să fii liber. Şi Soljeniţîn a fost acuzat de antisemitism, cu toate acestea, el a putut să moară acasă, după 20 de ani de exil. Ruşii au, se pare, mai multă consideraţie pentru marile lor personalităţi. Deşi nu s-ar spune că Rusia zilelor noastre este chiar „cetatea soarelui”. Trebuie să se poată discuta despre orice, fără teama de a fi asasinat moral. Americanilor nu le place să le vorbeşti despre relele pe care le-au făcut – este cool să vorbeşti numai despre Revoluţie şi democraţia americană... Francezilor nu le cade bine să critici Revoluţia Franceză ori să le spui că sunt aroganţi şi neprimitori... Germanii, în care, să fim oneşti, toată lumea a tras, s-au săturat să fie diabolizaţi în eternitate... Englezilor le-a ajuns să fie catalogaţi drept cinici, urâţi şi reci... Poate că şi românii ar trebui să se sature odată să fie oile negre ale Balcanilor, oricâte greşeli – recunoscute! – ar fi făcut. Poate că românii nu sunt doar nişte sălbatici, împuţiţi, inculţi şi sângeroşi. Poate că şi evreii sunt tot oameni, ca noi, cu bune şi cu rele. Eticheta de „antisemit”, aplicată tot mai des în ultima vreme, începe să aibă reverberaţii apocaliptice. Te aştepţi ca un Goma sau un Soljeniţîn să fie noii ideologi ai „soluţiei finale”. Mai sunt şi alte popoare care au „beneficiat” de genocid şi atenţia opiniei publice nu este atât de focalizată în direcţia lor şi, mai ales, asupra celor care i-au decimat. Trebuie să putem să discutăm odată şi-odată normal despre orice. Nu Goma şi Soljeniţîn sunt exemplele negative. Goma este ucis ritual de ai lui, dintr-un sentiment exacerbat al urii de sine. Însă el este acelaşi dintotdeauna, nu trebuie să se căiască, deşi el şi-a asumat vina crimelor comise de români în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Într-o cronică dedicată cărţii lui David J. Mahoney, Alexandr Soljeniţîn. Dincolo de ideologie, Polirom, 2011, Nicolae Coande consideră că Soljeniţîn este un „luptător unic în istoria secolului XX, cel care a denunţat, cum el spune, «fărădelegea şi genocidul popoarelor» şi a luptat împotriva «Dragonului Sovietic».” Şi conchide: „Moştenirea sa, ca şi a luptei unui Paul Goma în România, se cere predată în şcoli. Ruşii o fac deja (un rezumat de 400 de pagini ale Arhipelagului… e deja în programa şcolară), noi când vom recunoaşte moştenirea lui Paul Goma?”

În primul rând, noi trebuie mai întâi să îl recunoaştem pe Paul Goma. Iar cartea lui Petru Ursache este un îndemn bine motivat şi argumentat în acest sens.

Soljeniţîn îi îndemna pe ruşi să se căiască. Goma îi îndeamnă pe români să aibă grijă de memoria lor. Memoria este baza identităţii, în orice epocă istorică ne-am situa. Fără memorie nu putem nici să ne căim pentru greşelile noastre şi nici să le amintim altora că şi ei sunt supuşi greşelii. Fără memorie nu există justiţie, se instalează dictatura. Petru Ursache: „Paul Goma reprezintă documentul de care istoria noastră recentă are nevoie pentru legitimare. Forţa sa constă în faptul că nu se lasă jefuit de memorie, din contra, şi-o păstrează intactă, şi-o administrează riguros şi în folosul semenilor.” (p. 199) 

De 22 de ani, suntem ba jenaţi, ba incomodaţi, ba de-a dreptul încurcaţi, de memoria victimelor comunismului. Ceea ce se ilustrează şi în legislaţia târâş-grăpiş ce intenţionează, mai ales la nivel declarativ, să recunoască onorabil statutul foştilor deţinuţi politici. În realitate, „procesul comunismului”  (Decretul-Lege 118/ 1990, Raportul pentru condamnarea oficială a comunismului şi altele) este o şaradă. Parcă ar fi desprins din planurile de măsuri pentru compromitere fabricate în laboratoarele strategice ale Securităţii – de data aceasta fiind vorba de subminarea memoriei colective a românilor.

Concluzia lui Petru Ursache asupra operei lui Paul Goma ţine cont de toate genurile abordate de scriitor. În privinţa romanului, între preferate fiind Ostinato, Din calidor, Arta refugii, Gherla, consideră că „paginile romanului se cuvin a fi supuse unor analize sistematice, ample, profesioniste. Altfel riscăm să rămânem la simple constatări, formule retorice şi să nu realizăm că, într-o vreme a canonului proletcult, de simplificare şi de uniformizare a limbajului literar, Paul Goma, «singur împotriva tuturor» (ei, nu chiar singur) [Ei, nu chiar... împotriva tuturor, ci singur împotriva Lor! Aceasta este expresia lui Goma – n. Flori B.] a lansat personaje izvodite din fondul organic al fiinţei noastre, nedorite de autorităţi, a inovat curajos dezvăluind noi orizonturi imagistice şi de sensibilitate umană, survenite în condiţiile totalitarismului, a exersat pe terenul de graniţă dintre arte pentru aproximarea unei posibile geografii a spiritului.”

În privinţa literaturii cu caracter pronunţat autobiografic, pe care Petru Ursache o numeşte „literatură concentraţionară”, termenul este din punctul meu de vedere folosit fără nuanţe. În sensul că se poate aluneca uşor în interpretări laxe, aşa cum se şi întâmplă, în opinia generală „literatură concentraţionară” însemnând orice volum de memorialistică propriu-zisă a detenţiei. Or, în genere, cartea de memorii scrisă de foştii deţinuţi politici, la persoana întâi, fără alte pretenţii decât dorinţa de a împărtăşi o experienţă ieşită din comun, de a o lăsa mai mult sau mai puţin explicit ca „moştenire”, nu este literatură. Este o mărturie. Nici nu trebuie să fie literatură. Ceea ce nu respinge calitatea de document atât a literaturii autoficţionale, cât mai ales a memorialisticii. Pe bună dreptate, Petru Ursache este de părere că în această privinţă, a literaturii concentraţionare, Goma „pe mulţi îi întrece”. Iar în materie de scriitură politică „Scrisorile (către Ceauşescu, Iliescu, Băsescu) sau iniţiative precum adeziunea la Charta ’77, să recunoaştem, nu au egal”.

Statutul de refugiat politic pe care Goma şi membrii familiei sale îl au după 35 de ani de exil şi la peste 22 de ani de când guvernarea comunistă a căzut în România, ţară membră a NATO şi a UE, este considerat de autorul cărţii „de domeniul absurdului ori al legendei”.

Ca să fim cât mai precişi: este de domeniul Ministerului de Interne şi al Ministerului de Externe, adică al statului de drept actual.

După cum deja anunţă titlul, Omul din calidor nu este o carte de analiză literară. Este o carte despre omul-legendă Paul Goma, exilat în singura patrie posibilă pentru el: limba română.