(text apărut în revista "Tribuna", nov. 2013)
Frânturi din „stalinismul nostru geto-dac”[1]
Sunt zile în
care vrei să dai dracului „colaborarea” cu Facebook şi cu orice altă formă de
internetizare, nu se ştie când eşti acuzat de vreo atrocitate de către cei care
monitorizează principialitatea (după norme reinventate) sau de vânătorii de
antisemiţi&torţionari... Tot aşa cum ar trebui să nu mai publici în niciun
ziar, în nicio revistă, nimic, niciodată, până nu dispar câteva generaţii de
români, pentru că niciuna nu este curată în sensul în care ne-am dori unii
dintre noi, al unei utopice maxima moralia:
fără „moguli”, fără patroni&asociaţi foşti lucrători în veşnica Securitate
sau membri de nădejde ai Partidului conducător, fără informatori recunoscuţi
sau agenţi de influenţă, fără foşti-actuali intelectuali activi în diversele „servicii”...
Dacă ne ţinem de
acest deziderat etic, atunci nu doar în „România Mare” sau în „Tricolorul” nu
avem „voie” să publicăm, ci nici în „Observator cultural”, „Dilema”, „România
literară” sau „Caţavencu”... Pot merge chiar mai departe cu logica: nu mai poţi
publica nici în revistele aflate sub oblăduirea unor oameni cu care deseori te
întâlneşti pe aceleaşi baricade ale bunului simţ şi ale principialităţii,
pentru că şi ei reacţionează la stimuli extrem de subiectivi: îmi cer scuze, de data asta nu îţi pot
publica textul, pentru că nu vreau să mă pun rău cu X! În schimb, le-ar conveni
să-l atacăm niţel pe Y... Sunt asocieri forţate? În această logică, nu! Să spui
„cum e turcu' şi pistolu'” (expresia mea, pentru a traduce un paragraf amplu)
în ce-i priveşte pe ziaristul Viorel Ilişoi şi pe Paul Goma, conform logicii: Ilişoi e ziaristul lui Voiculescu, Goma a scris o Declaraţie în care vorbeşte
de bine despre Breban, nu-i o (mare) forţare? Am trăit să o citesc şi
pe-asta: că Viorel Ilişoi e omul cuiva, nici nu contează al cui! Totul este la
vedere despre ziarist, prin ceea ce scrie de 20 de ani. De ce trebuie compromis
Ilişoi? Pentru că astfel se mai pot exersa câteva obsesii pe seama lui Paul
Goma. N-au fost de ajuns variantele Securităţii puse în practică prin
dispozitiv specializat zeci de ani pentru a-l „compromite şi anihila” (expresie
securistă consacrată de documente). Atitudinea conexă a românilor, a celor „mai
buni” dintre ei, educată la foc mic şi sigur de instituţiile represive ale
regimului comunist, este completată cu succes azi. Nu contează cât de tineri
sau copii eram unii dintre noi în 1989, tot ce contează este că după acest
punct de cotitură unii au fost preluaţi de alte sisteme de educaţie.
Este ceea ce
majoritatea (intelectuală) nu reuşeşte să-şi însuşească, pentru că nu a pus
nimic la bătaie, nu a avut niciodată de pierdut cu adevărat, pentru că mereu a
vrut să câştige. Paul Goma s-a pus la bătaie, dintotdeauna, pe sine, în contul
unui adevăr simplu – sunt ceea ce
cuvânt(ez). Nu întâmplător, până şi revenirea sa acasă, în Basarabia natală,
este încetinită, sabotată de tot soiul de indivizi (grupări) şi de interesele
lor.
Da, Goma a
trimis o Declaraţie în sprijinul lui Breban, în contextul judecării acestuia
pentru colaboraţionism cu Securitatea. Am citit-o şi am ajuns la următoarele
concluzii: 1. Goma arată că solidarizarea poate avea rost chiar şi în democraţie, deşi aşteptase astfel de gesturi când era
vânat şi torturat de Securitate (şi chiar de colegi din USR); deşi Breban nu
s-a solidarizat public cu el în 1977 (dar câţi scriitori şi intelectuali au
făcut-o?), a fost singurul cobreslaş care a arătat omenie când soţia şi copilul
lui au rămas pe drumuri; 2. prin această declaraţie Goma susţine un principiu
pe care nu l-a încălcat niciodată: cu Securitatea nu se dialoghează,
nici măcar peste decenii. De ce? Pentru că procesul împotriva lui Breban este o
mostră de comunism-securism de primă clasă, nu pentru că scriitorul N. Breban
n-ar fi fost „agent de influenţă” (conform normelor CNSAS), ci pentru că – aşa
cum este şi cazul torţionarilor Vişinescu&Ficior –, cu o floare nu se face
primăvară, cu un proces nu se condamnă comunismul. Nişte băieţi deştepţi-foc
trag de sfori aruncând la răstimpuri presei şi mulţimii câte un „caz”, din
motive diverse: interes de a distruge pe cineva anume, de a abate atenţia de la
teme arzătoare (pentru unele grupări „culturale” sau de afaceri, pentru
preşedinţie, pentru guvern etc.); cu alte cuvinte, aceşti „băieţi” n-au avut
niciun interes din 1990 încoace să trimită comunismul românesc în judecată, de
sus în jos, cum era normal, de la vârful piramidei totalitare (aşa cum s-a
întâmplat cu nazismul). Nu!, aceşti băieţi foc de deştepţi prostesc lumea, iar
Paul Goma, care îi miroase de la o poştă, n-a vrut să le facă jocul.
Declaraţia benevolă
dată de Goma în timpul judecării lui Breban nu este citită în contextul istoric,
biografic şi mental care a determinat-o, ci s-a preferat aruncarea pe piaţă a
unor scheme simpliste. Cum ar fi putut oare să-l îngroape şi Goma pe
Breban, când generalul sfertodoct şi criminal Pleşiţă a murit de bătrâneţe,
după ce mai înainte îşi bătuse joc de victimele lui şi ale Securităţii la ore
de maximă audienţă televizuală? Nu ar însemna că Goma se alătură
Securităţii-de-după-Securitate în condamnarea unui om care, da, a greşit! (am
citit şi eu dosare de urmărire informativă, documente, studii, memorii!), dar a
greşit din egotism, nu cu proiect ideologic!? Proiect ce aparţine acelora care
ne conduc (la suprafaţă şi mai ales de prin diverse subterane), de care sunt
responsabili ei şi urmaşii lor, de peste 65 de ani! Un scriitor-intelectual nu
poate fi „judecat” la tribunal pentru că a dat dovadă de slăbiciune omenească
într-un context totalitar. Astfel de probleme se rezolvă în timp, prin
dezbateri oneste, intelectuale. Nu la televizor şi în gazetele de scandal. Să
nu uităm că Goma a fost poate cel mai drastic apărător al lui Ion Caraion (care
i-a delaţionat într-un mod abject pe Monica Lovinescu, Ierunca, Goma şi pe
alţii), alături de Mariana Sipoş, atunci când, cu ani în urmă, a izbucnit
„scandalul Caraion”. Principiul a fost acelaşi: Ion Caraion, fost deţinut
politic, cu o experienţă carcerală atroce, este victimă a regimului ideologic,
nu torţionar. Nu el trebuie judecat, ci aceia care l-au adus în halul în care a
reacţionat după ieşirea din închisoare. Şi nu breasla avea îndrituirea morală
să îl „judece”, cu atât mai mult cu cât în cazul lui Caraion s-a produs
revirimentul moral, a regăsit în el grăuntele de conştiinţă pe care reeducarea
comunistă nu l-a distrus, dovedind astfel că procesul reeducării este
reversibil. Ceea ce nu s-a întâmplat nici până în zilele noastre cu directorii
de conştiinţă autoînscăunaţi ai Culturii, care nici puşcărie n-au făcut, nici
opozanţi ai comunismului n-au fost, dimpotrivă, dar care au hrănit cu
„rezistenţa” lor „prin cultură” rezerva strategică
de laşitate şi lipsă de discernământ a poporului român.
Vorba lui Ovidiu
Cotruş, într-o discuţie cu Ion D. Sîrbu, înregistrată de Securitate în februarie
1977: vorbind ei despre Gheorghe Enoiu, Cotruş îi replică lui Sîrbu – „... nici
vorbă [să fi fost ucis], a fost scos la un moment dat la pensie şi acum omul a
fost reintegrat. ... dar de ce să fie împuşcat? Că nu au împuşcat ăştia oameni
pentru că au torturat, de ce să fie împuşcat Enoiu? Pentru că te-a bătut pe
tine şi pe Ivasiuc? Pe Goma?”[2]
Chiar aşa, pentru ce ar putea fi vinovat col. Enoiu, şeful Anchetelor Penale
din MAI? De ce să îi judecăm pe responsabilii şi vinovaţii de atrocităţile
comuniste din România? Doar pentru că
au urmărit, hăituit, împuşcat sumar, arestat, judecat, condamnat, reeducat,
torturat, batjocorit, umilit, desfiinţat integritatea a milioane de cetăţeni
români? Nu e mai bine să îi judecăm pe un Breban, pe un Vişinescu, acum, la
spartul târgului, să ne facem că facem?
Sunt azi români
care au avut acces la o educaţie pe care fraierii (frei-erii!) supuşi tuturor invectivelor, etichetărilor şi
diversiunilor, nu o înţeleg... Şi de ce nu o pot „înţelege”? Pentru că cei mai
buni dintre noi, cei din sistemul perimat de educaţie românesc, nu sunt
dotaţi cu „biluţe” puternice, fecunde, nu au suficientă energie în vene, nu deţin
„morbul” conştiinţei şi al identităţii... Dar avem scriitori şi intelectuali şi
artişti care au colaborat fără ruşine-şi-teamă cu Securitatea, iar după 1990 nu
au avut minima decenţă să recunoască. Avem aceşti oameni şantajabili, pe care
nici nu este nevoie să îi şantajeze cineva, pentru că fac singuri „ciocu' mic”;
aşadar, cine să poarte în ţara asta un război demn cu mentalitatea securistă şi
cu etichetările-ameninţările nedemne?
Scriitorii (şi
intelectualii) din România n-au înţeles nici până acum că rostirea adevărului,
sprijinirea acestui adevăr, face parte din „fişa de post” a lor. Majoritatea
sunt preocupaţi de scrierea operei nemuritoare, sunt liniştiţi că nu mai există
cenzură oficială şi îşi imaginează probabil că vor îmbogăţi zestrea culturală
naţională şi universală. Se ceartă pe burse şi premii, se invidiază, sunt
ademeniţi cu stagii de formare a formatorilor sau de cine ştie ce specializare
pe te miri unde, rareori îşi amintesc de menirea lor de oameni ai cetăţii.
Chiar şi atunci, numai pentru a-şi pune numele pe vreo listă, că aşa dă bine.
Nici nu mai este
nevoie de cenzura-de-stat, de 23 de ani acţionează cu efecte maxime cenzura de
grup de interese şi de influenţă. Dar cel mai bine funcţionează autocenzura şi
şopârlele intelectuale subliminale.
Desigur, Paul
Goma ar fi putut să nu declare nimic în sprijinul lui Breban, dar ce şi-ar mai
fi frecat unii mâinile dacă Goma l-ar fi „îngropat” pe Breban! Nu-i aşa că,
oricum o dai, Goma te ia pe nepregătite, rămânând mereu în propria-i „puşcărie”?
Nu vrea deloc, dar deloc! – vorba lui
– să intre în tipar, să se ridice la nivelul (coborât al) aşteptărilor celor
care nu încetează de a-i pune culpe imaginare în spate.
Pe 2 octombrie
2013, Paul Goma a împlinit 78 de ani. Viorel Ilişoi, care este mai mult decât
un ziarist, este un excelent jurnalist de reportaj, peste toate, un individ
cult şi un om care trăieşte în consecvenţă cu principiile pe care le susţine,
şi-a permis să scrie sub impulsul momentului omagial un text dedicat
scriitorului care trăieşte cu statut de azilant politic la Paris. (Da, încă suportă
efectele acestui statut în raport cu statul român, după 36 de ani, în ciuda
faptului că în primăvara a.c. a primit cetăţenia statului moldovean şi, deci,
nu mai este apatrid!). Cineva s-a repezit să îi desfiinţeze pe jurnalist şi pe
scriitor. Nimic nou, doar că total inadecvat, ceva de genul: Nu te suport, te atac de câte ori te prind
pentru că eşti ciumat (a se citi: antisemit). Norocul nostru că Goma şi
Ilişoi ţin la tăvăleală, cum se spune în popor... Goma a pierdut tot, nu are
decât de câştigat în eternitate. Ilişoi nu are ce să piardă, din momentul în
care a ales să nu-şi bată joc de sine şi de meserie, s-a imunizat, este
insensibil la cântecelele de sirenă ale vremii...
De făcut
scenarii şi asocieri de toată mâna suntem în stare cu toţii, dar să rezişti
atâta amar de vreme Singur împotriva Lor
(cum spune un titlu de-al lui Goma), împotriva tuturor etichetelor de: „scriitor
fără talent”, „nebun”, „poponar”, „kaghebist”, „vândut americanilor”, „evreu”, „jidovit”,
„antisemit”, „antiamerican” şi aşa mai departe... nu este chiar de nasul
oricui!
[1]Clara
Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, Ed. Curtea
Veche, Bucureşti, 2011, p. 374; expresia îi aparţine lui Sîrbu. Mă întreb ce
etichete i-ar fi fost atârnate lui Sîrbu, dacă ar fi apucat să treacă pragul
peste decembrie 1989! Ştiindu-i jurnalul şi corespondenţa, mă tem că ar fi
făcut o pereche de invidiat cu Goma! Cum omul a avut inspiraţia să moară
înainte de „loviluţie”, dar cu securişti în misiune de supraveghere la
mormânt!, cobreslaşii îl lasă oarecum în pace, într-o marginalizare şi
minimalizare confortabile pentru ei, înghesuit la grămadă, alături de Goma,
Steinhardt, Norman Manea, în capitolul: iaca-acolo
nişte memorialişti!
[2] Ibidem, p. 176, sublinierea îmi
aparţine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu