Vremea încercărilor. Relațiile româno-sovietice, 1930-1940

Un război diplomatic de 200 de ani: chestiunea Basarabiei

 

Alexandru-Murad Mironov, Vremea încercărilor. Relațiile româno-sovietice, 1930-1940, Cuvânt înainte de Constantin Bușe, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2013, 484 p., format 17/24 cm.

Teza de doctorat a lui Alexandru-Murad Mironov este mai mult decât un exercițiu de verificare a diverselor competențe pe care trebuie să le probeze un istoric în profesia sa. În dubla ipostază, de cercetător la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului și de lector la Facultatea de Istorie a Universității din București, Mironov a reușit să îmbine în lucrarea de față acribia științifică – o  documentare aplicată și un simț analitic focalizat pe temele și subtemele fixate, cu o dimensiune didactică de invidiat. Suntem, astfel, în fața unui demers istoric având profunde valențe pedagogice, o lucrare așteptată asupra sinuoasei și, totodată, delicatei probleme a Basarabiei.

Argumentul, Structura, Metodologia, Stadiul cercetării, Anexele, bogatul aparat critic și o listă de izvoare documentare și bibliografice absolut impresionantă sunt argumente suplimentare.

Pentru o înțelegere adecvată a relațiilor diplomatice româno-sovietice din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, autorul ne propune în partea întâi a cărții un excurs asupra istoriei diplomatice a problemei începând cu 1918, mai bine spus, după unirea Moldovei din stânga Prutului cu Vechiul Regat al României. „La guerre d’un mot”: Basarabia este un titlu de capitol ce își onorează conținutul: Raporturi și contacte româno-sovietice între 1918 și 1934. Dimensiuni diplomatice. Un prim aspect ce trebuie menționat este capacitatea discursivă a lui Mironov de a transmite și contextualiza idei ce par simple în formă, dar al căror conținut este trudit pe o informație complexă și bogată.  Poate de aceea, paradoxal, sunt atât de greu de transpus în spațiul opiniei publice. Acolo, unde, știm bine, informațiile capătă adesea dimensiuni și interpretări străine de conținutul lor originar. În speță, este vorba aici despre distincția obligatorie ce trebuie să opereze în analiza istorică atunci când avem de a face cu domeniul diplomatic. Căci, evenimentele denumite îndeobște istorice nu constituie decât una dintre formele de exteriorizare ale muncii diplomatice, muncă ce se răsfrânge ca într-o oglindă cu fețe multiple în chiar istoria măruntă și mai puțin măruntă, fiindu-și consubstanțiale. Necunoscând detaliile diplomatice din spatele unui eveniment istoric nu vom înțelege cu adevărat cum au fost posibile momente ce poartă aura măreției, precum Unirea Basarabiei cu România. Vom rămâne, la nivelul opiniei publice, mai mult sau mai puțin titrate, captivi unor interpretări lejer pătimașe, avându-i în centrul atenției pe liderii politici de la Chișinău (Sfatul Țării), sau unor prejudecăți, devenite locuri comune, aşa cum este generalizarea cazurilor de comportament inadecvat al diverşilor funcţionari publici detaşaţi din Vechiul Regat după 1918 în stânga Prutului.

Ceea ce unii consideră azi ca fiind naivități ale diplomaţiei de la București, în special cu trimitere la activitatea lui Nicolae Titulescu, este deconstruit cu multă răbdare, chiar cu insistență profesorală, și foarte documentat de către Alexandru-Murad Mironov. Nodul gordian al relațiilor dintre România și Rusia – aflată în plin proces de imperializare comunistă –, după fixarea noilor frontiere de după Primul Război Mondial, se va numi Basarabia. Cu un bonus, adus tot de război – tezaurul României sechestrat la Moscova. „Autorităţile române au avut două teme majore în cadrul negocierilor cu partea sovietică: chestiunea Basarabiei şi problema tezaurului, exact cele două puncte importante din nota Sovnarkomului prin care se rupeau relaţiile diplomatice dintre cele două ţări. Aceste aspecte au revenit constant în atenţia celor două servicii diplomatice în următorul deceniu şi jumătate, până la reluarea relaţiilor oficiale în 1934, ba chiar şi după aceea şi, am putea adăuga, că până în zilele noastre şi-au păstrat aceeaşi actualitate.”

Conținutul central al cărții, demonstrația anunțată de titlu, îl constituie partea a doua: Epoca încercărilor. Ignorarea dușmanului: relațiile româno-sovietice între 1934 și 1940.  Ipoteza de lucru a autorului este că anii 1930 ai României au fost marcați din punct de vedere politico-diplomatic de „o oarecare acomodare cu realităţile epocii. Dacă politica externă din primul deceniu de existenţă a României Mari a fost proiectată în exterior – fiind guvernată de insistenţe remarcabile privind recunoaşterea unirii, frontierelor, de confirmarea transformărilor prin care trecuse ţara, lipsind însă o adevărată conştientizare a modificării statutului său –, ceea ce a urmat a debutat cu o introspecţie, marcată de încercări de redefinire a rolului statului român în regiune şi s-a încheiat într-o adevărată degringoladă.” O politică externă lipsită de un proiect național – cu excepția, spune autorul, perioadei titulesciene – va conduce la prăbușirile politice, diplomatice și militare de după 1940. Privit azi, prin prisma rezultatelor și conform cu normele actuale, drept un „idealist” (sau cu o expresie mai colocvială – naiv), Nicolae Titulescu este perceput de istoricul Alexandru-Murad Mironov ca un diplomat care a încercat prin politica practicată „să scape de încercuirea locală prin găsirea unei soluţii generale.” Or, este clar azi, după eșecul sistemului Societății Națiunilor și după ce am fost noi înșine martorii unei Europe tăiate în două de greaua Cortină de Fier ideologică, consimțită – trebuie să o spunem – de ambele tabere, că România nu ar fi avut nicio șansă de a impune prin diplomația ei o bună și pașnică soluție generală.  De ce, ne explică autorul cărții, după ce a studiat, analizat și coroborat sute de studii de specialitate, de lucrări memorialistice, corespondență și periodice ale vremii, precum și documente provenind din 34 de fonduri ale Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Arhivei Diplomatice a Ministerului român al Afacerilor Externe, Bibliotecii Academiei Române – Cabinetul de manuscrise, Arhiva diplomatică a Ministerului francez al Afacerilor Externe şi Europene, dar și documente publicate într-un număr impresionant de volume.

În capitolul dedicat Concluziilor, Mironov își exprimă îndoiala în legătură cu stabilirea unor eventuale relații bilaterale normale între Moscova și București, în absența unei chestiuni a Basarabiei. Cu sau fără acest impas numit Basarabia, sovieticii ar fi reacționat la fel: „Dacă ţinem cont de faptul că Internaţionala a III-a Comunistă nu lupta numai pentru «eliberarea» provinciei dintre Prut şi Nistru, ci şi pentru revizuirea statului Transilvaniei, Bucovinei, Banatului sau al Dobrogei, deducem că teritoriul în litigiu era doar un pretext.” Cu excepția scurtului episod al implicării contelui Pavel Kiseleff în modernizarea Principatelor Române, „Istoric vorbind, relaţiile dintre cele două ţări au fost proaste, încă de la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, de fapt cam din momentul în care Ţările Române au început să dea semne de independenţă. Până atunci, ca parte a Imperiului Otoman, Moldova şi Ţara Românească beneficiaseră de sprijinul real al imperiului vecin. Experienţa ulterioară a arătat că orice fel de contact cu Rusia era periculos, că guvernul de la Petersburg nu îşi respecta angajamentele, iar atitudinea faţă de România rămăsese aceeaşi de pe vremea divanurilor ad-hoc, adică cea de protectorat.”

Dar cum neînţelegerile, ca şi marile, micile, fericitele sau nefericitele evenimente petrecute în istoria unei comunităţi naţionale se situează dintotdeauna la confluenţa adevărurilor ce scapă normelor uzuale, Mironov conchide tocmai în virtutea şi, totodată, în ciuda, percepţiilor comune pe care le localizăm în mentalul colectiv: „Deşi, în mentalul opiniei publice româneşti, în pragul Primului Război Mondial, proiectul naţional nu o conţinea – «sufletul românilor era cu Transilvania» [apud, Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 86 – nota de subsol a autorului] –, soarta acestei nefericite provincii a devenit principala preocupare a politicii externe a României interbelice, după cum şi astăzi continuă să suscite un interes major.”

Cele 120 de pagini de Anexe documentare şi de studii dau profunzime și amploare unui demers analitic și didactic de excepție, de care nicio viitoare lucrare abordând tematica din cartea de faţă nu va putea face abstracţie.