dacă miști, trag!

Afaceri useriste: 

jumătate de pas la dreapta = evadare! dacă te abați, trag!

esența reformelor în România postdecembristă,

motto:

„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!”

(Ion Luca Caragiale)

În istorie nu e ca în literatură, de aceea mi-aș permite să pun în discuție câteva afirmații dintr-un inflama(n)t recent text, semnat de Mircea Mihăieș în Romlit..., supărat foarte pe cei reuniți în Grupul pentru Reforma USR, care au îndrăznit să nu fie de acord cu felul în care este condus și administrat sindicatul scriitorilor români.

Cât de înflăcărat să fii ca să afirmi o astfel de absurditate (Breban = instigator la crimă, similară afirmației, și mai recente, în dublet NM/ DCE, potrivit căreia Paul Cernat ar fi „legionar”):

„S-au făcut că nu observă când prozatorul Breban i-a ameninţat cu moartea pe câţiva dintre intelectualii de primrang ai ţării.”??? Când, de fapt, marea vină a lui Nicolae Breban este aceea de a avea un ego expandat. Lumea începe și se construiește în jurul lui. I-am citit vol. 3 din memorii și mi s-au reconfirmat câteva ipoteze de lucru (decurgând din dosarele lui Goma, citite de mine, și din alte dosare, citate de alții, precum și din alte surse bibliografice). S-a vrut mare și pentru asta și-a inventat scuze pentru câteva scăderi omenești, se simte foarte mare și azi, și poate că este un mare scriitor. Dar nu despre calitatea operei e vorba acum. A comis o afirmație ridicolă, ruptă din context, căreia apărătorii drepturilor și imaginii intelighenției s-au grăbit să îi aloce conotații criminale. Este chiar ridicol! De peste două decenii, vedetele establishmentului cultural sar în sus de câte ori cineva face vreo referire critică sau cu iz pamfletar la adresa lor. Emotive foarte și nevricoase peste poate, imensele talente ale patriei nu suportă nici strop de dezacord. Dar nici în cazul lui N. Manolescu nu este vorba despre calitatea criticii literare, ci despre scăderile sale omenești în funcții publice.

N-aș zice că textul lui M. Mihăieș gâlgâie de revelații. Trec repede peste gratuitatea asta: „Mulţi dintre ei nici măcar nu sunt membri ai Uniunii, dar se văd deja încălărind fotoliile în care au stat cândva Rebreanu şi Sadoveanu.” Cine ar vrea, domnule, să stea în scaunul lui Sadoveanu? Dar, cum MM bagă cu larghețe pe toată lumea în același sac (așa cum mentorul lui, N.M., îi băga în sârma ghimpată – pentru necunoscătorii istoriei recente /sic/, sârma ghimpată este o referință pentru legionari! specialiștii știu de ce – pe semnatarii Apelului de susținere a lui LIS și ai lui Paul Goma, în 2006, când același îl pedepsise pe primul pentru că publicase fragmente din Jurnalul lui Goma în „Viața Românească”, iar pe cel din urmă îl antisemitizase rapid, așa, ca la armată, ca la ordin), mi-ar fi plăcut să știe la cine se referă. Deși sunt „anonimă” în câmpul literar, n-aș vrea să mă frec de scaunul în care din scriitor adevărat Sadoveanu a devenit o balegă, un pion al stalinismului dejist. Multora nu le pică bine la ficați estetica, unora ca mine le priește est-etica! Nu suferim toți de atracția obsesivă a sceptrului.

Zic, să trecem peste acest „detaliu”... să ne oprim la un paragraf ce se referă la „desantul bizar” care a ieșit din linie, a îndrăznit să nu fie de acord cu politica echipei de la guvernarea USR:

„Instalaţi în binefacerile democraţiei (care, fireşte, li se cuveneau), n-au scos o silabă despre moştenirea comunistă a României. N-au zis nici pâs despre Securitate, mineriade şi violenţa partidelor extremiste şi-a grupurilor de intelectuali revizioniştileninişti. Erau suficient de maturi, în anii ‘90, când pericolul neocomunist nu era vorbă goală. A ieşit vreunul la bătaie? Aş! Greul l-a dus generaţia prostănacilor idealişti care voia să se termine odată cu ceauşismul şi iliescianismul. Ei aşteptau după colţ, pregătiţi să înhaţe potul.”

Cam așa cum au ieșit MM, NM, Liiceanu, Pleșu, Patapievici și toată suflarea luminată a țării să se solidarizeze cu Goma? Cu minerii din Valea Jiului? Cu SLOMR? Cu Calciu-Dumitreasa? Ori, poate cu Radu Filipescu? Sau cu muncitorii de la Brașov? Înainte de 1989, zic. Erau toți maturi.

Cine sunt cei din „desant” MM nu știe prea bine (că e clar că nu știe, are în minte câteva ținte, îi vizează pe cei vizibili, pe „purtătorii de cuvânt”), dar în democrație, câteodată, până și „masa de manevră” are dreptul la opinie! Dacă „masa” e cum se spune în „Destul!”, atunci ironicul autor nu face economie de cuvinte pentru a arunca mingea la fileul generaţiei „prostănacilor idealişti”. Nu, zău? Manolescu, Mihăieș și prietenii au dus greul? Unde, la televizor? În balcoane? Nici eu nu v-am văzut în Piețe, din 1990 încoace. Dvs. m-ați văzut pe mine? Nu vă mai săturați de vedetism, pentru că așa v-a rămas năravul de dinainte de 1989! Când Manolescu îl numea pe Iliescu om cu „o” mare, se pare că lupta din răsputeri împotriva „ceaușismului și iliescianismului”. Dacă mă întrebați pe mine (dar, ce știu eu?, nu sunt scriitoare talentată, recunoscută de NM, DCE, MM etc.), ca istoric, aş fi zis: împotriva comunismului şi iliescianismului. Împotriva comunismului și securismului. Pentru lustrație. Lustrație? Ce glumă! Când toți intelighenții patriei s-au frecat, într-un fel sau altul, de alde Iliescu, Brucan, Măgureanu și alți activiști-seci? Numai „domni”, unul și unul. Taman buni să compromită orice încercare de lustrație.

Mă mai opresc la o „teză” și gata (e dintre cele mai generoase!):

„Ceea ce-i „agravează” d-lui Manolescu situaţia sunt cele două cărţi fundamentale publicate în ultimii ani, Istoria critică a literaturii române (2008) şi Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc (2014). Spre ghinionul lor, volumele n-au fost prea generoase cu nervoşii, „moraliştii” şi procesomanii de care mă ocup în aceste rânduri. După cum n-a fost nici cu destui corifei ai generaţiei ’60, sprijinitorii din umbră, instigatorii şi, pentru unii, sponsorii insurgenţilor anti-manolescieni.

Cele două sinteze ale lui Nicolae Manolescu au fost percepute de marea majoritate a furioşilor la care mă refer drept actul lor oficial de deces. Poate e o nedreptate, poate e o percepţie subiectivă, dar aşa stau lucrurile în cultură: eşti omologat de instanţele care şi-au dobândit şi verificat autoritatea în timp, şi nu de gureşe desanturi generaţioniste.”

Dacă nu ai voie să ieși din linia oficială a USR (ca pe vremuri, ca pe vremuri! jumătate de pas la stânga sau la dreapta înseamnă evadare!! așa că, tovarăși, luați pe cinci și țineți aproape! cine mimează măcar ieșirea din linie e împușcat fără avertisment!), nu ai voie nici să înfigi cuțite în dosul statuii. Căci de ce? Căci pentru că MM este pe aceeași undă cu NM (să ne amintim: în Ro nu a fost nevoie de samizdat pentru că s-a publicat tot ce a fost de valoare etc.). Oare cine-or fi dușmanii din umbră, care atacă unitatea de vederi și valori a USR? Niscaiva netalentați, „memorialiști”, „antisemiți” etc.??? Dacă nu ești „omologat” de NM nu exiști! Mă face să râd... şi să-mi amintesc atâtea expresii, ziceri ale lui Goma, Sîrbu, Soljenițîn, Șalamov... Iată, aleg una de-a lui Sîrbu (care Sîrbu? aaa, nu ştiţi cine este şi ce a scris? Poate vă luminează cele „două cărţi fundamentale” pe care le aduce în discuție autorul „Destul”-ului, dați pagina direct la capitolul despre memorialiști): 

„Îi spun foarte învăţatului critic şi istoric literar:

«Prea suntem cunctatori şi prudentissimi: prea am trecut uşor peste aşa-zisul obsedant deceniu. Termenul acesta eufemistic a fost inventat de cineva care nu a pătimit şi nu a fost sacrificat în acei ani. Este cât se poate de trist şi descurajant faptul că despre un asemenea deceniu, de întuneric şi moarte, scriu tot cei cu acces la tribune şi microfon…».

Ar trebui – i-am spus – scrisă o foarte documentată istorie a nonliteraturii: cu biografii precise şi detaliate, cu drepturi de autor încasate, cu vile şi călătorii: cu case de odihnă, case de oaspeţi, case de creaţie: cu multe citate din acele opere pe care nu noi, ci istoria le-a aruncat la coş. Cu critici şi autocritici, cu mascări şi demascări, denunţuri şi turnătorii benevole etc.

Nu avem voie să uităm nimic din ce s-a putut face şi spune în acei ani: o dată pentru totdeauna, trebuie să devenim conştienţi că sursa tuturor relelor româneşti de astăzi constă în imensa noastră greşeală de a nu fi procedat, public, la o destalinizare zgomotoasă, totală şi fără milă, atunci când a început dezgheţul acela scurt”.

Am citit că NM produce tot mai dese neconcordanțe cronologice, așa că mă simt nevoită, pentru cei care nu știu cine este Sîrbu (Ion Dezideriu: IDS), să spun că a murit cu două luni înainte de lovitura de stat îmbrăcată în țoalele criminale ale „revoluției”, pe seama unor anonimi idealiști (cu adevărat idealiști, naivi și altruiști), trecuți la pagube colaterale. Așadar, e sau nu de actualitate textul lui Sîrbu? Au cei care atacă tabăra Manolescu vreun strop de legitimitate să se simtă înșelați și prost reprezentați? În ciuda (sau în virtutea?) faptului că majoritatea ar fi neomologați de NM&co. Păi, să înlocuim doar câteva cuvinte, să le actualizăm: nu am găsit decât unul (și pe acesta pentru că țin la nuanțele istorice) – destalinizare cu decomunizare. În schimb, aș mai adăuga (pentru că tot amintește autorul „Destul”-ului de prigoniții „intelectuali ai lui Băsescu”) la enumerarea lui Ion D. Sîrbu: cadourile (de genul editura Politică), călătoriile cu avionul prezidențial, decorațiile etcetera.

Uite ce este, nici măcar nu cred că „ceilalți” ar face din USR o grădină fermecată. Cu mulți de pe acolo n-aș sta niciodată la aceeași masă. Ca să nu existe niciun fel de dubiu asupra motivelor: pentru felul manolescian, să-i zicem (nu e de râs? ba da!, însă, e și de plâns!), în care se raportează la Paul Goma. Pentru că, din punct de vedere est-etic Goma este un model. N-ai voie să-l maimuțărești, oricât de talentat și inteligent te-ai crede tu, scriitor român, din orice generație (cu atât mai mult cu cât bunul simț al lui Goma este devastator: niciodată nu și-a atacat preopinenții pe motiv de „talent”, niciodată nu a spus despre el însuși că este un „mare scriitor”).

Dar buboaiele astea oblojite fără oprire din comunism în postdecembrism trebuie să se mai și spargă, să se scurgă puroiul din ele. Pe oricine ar atinge. Iar domnia lui Manolescu începe să semene tot mai mult cu a lui Ceaușescu.

Dacă nu ești clientul acestei generații a „prostănacilor idealişti care voia să se termine odată cu ceauşismul şi iliescianismul” (spune, autoironic, MM despre propria-i tabără!) nu exiști, pentru că, în literatură, nu-i așa?, e cam ca la blaturile din fotbal: „eşti omologat de instanţele care şi-au dobândit şi verificat autoritatea în timp, şi nu de gureşe desanturi generaţioniste”. Ce mare mirare!? Ce e nou? Ca mentalitate, zic. Nimic. Doar că acum avem voie să ne exprimăm, chipurile, toți, politica își vede mai departe de ale ei. Ceea ce-mi amintește de recentul scandal iscat la standul Editurii Cartier, la Gaudeamus, unde cartea lui Radu Portocală (Un președinte împotriva României) era „cam” interzisă de la vânzare. Incredibil pentru anul 2015, dar adevărat! Pe motivul, invocat cu stropi și mulți decibeli de un domn de la stand: Dar, ce, ăsta e scriitor! Ăsta e „Evenimentul zilei”, e ziarist, cum își permite el să își bată joc de tot ce are mai de preț cultura română, de Pleșu, de Patapievici...”.

 Că de-aia unii sunt „intelectualii președinților”, iar alții sunt intelectuali pur și simplu. Sau, unii sunt scriitori omologați, canonizați, cărora li se face reclamă deșănțată, iar alții sunt doar scriitori.

Și, cum spuneam: în istorie nu e deloc ca în literatură. De fapt, istoricul care sunt a descoperit, la vârsta a doua, că mitul: Istoria e o curvă nu este decât o prejudecată. Cunoscând tot mai mult lumea literară, îmi dau seama că Literatura este regina neîncoronată a „celei mai vechi meserii din lume” (alt mit născut din prejudecăți, pentru că înainte de a se naşte Homo erectus, un Homo antecessor i-a dat la cap!, la cap!, la cap! întâiului Homo sapiens sapiens care a îndrăznit să se aplece deasupra unui lac pentru a se privi în... oglindă). Și ca să merg cu demitizarea până la capăt: cei mai mulți și mai aprigi combatanți ai acestei „meserii” sunt... bărbați.

21 februarie 2016

P.S. din 22 februarie

Mintea mea de istoric face multe corelaţii în timpul unei lecturi. Scriind dintr-o suflare, am uitat să trec şi următoarea asociere: în final, în P.S., acolo unde luptătorul împotriva tuturor totalitarismelor îşi cântă durerea şi întristarea, astfel:

„P.S. Urmărindu-vă de mai multă vreme, ştiu exact cum veţi reacţiona. Daţi-i înainte, sunt călit. Au încercat să mă calce în picioare înaintea voastră nenumăraţi «vigilenţi» şi «moralişti» – unii cu epoleţi, alţii fără. Aveţi câmp de acţiune liber.” Ceea ce mi-a amintit de două lucruri: 1. P.S-ul lui N. Manolescu la articolul apărut în „Adevărul”, Despre religie și sex, în coada căruia îl ardea brusc /sic/ problema cetățeniei lui Goma (mai exact, trăgea în mine pentru a-l atinge pe după corcoduș pe Goma); 2. mi-a amintit despre un alt luptător neînfricat împotriva totalitarismelor de tot soiul, care a dedicat un întreg volum eseistico-romanesc dragului său turnător. 418 pagini pentru ca G. Liiceanu să lase omenirii moștenire, cu un talent devastator, următoarea idee/ imagine: aș fi putut să fiu victima comunismului, dar nu am fost „periculos”. Cum spuneam cu alte prilejuri: să ne ocupăm de eroii adevărați ai României comuniste, pe „făcuți” să îi lăsăm să se simtă bine în autoficțiune. Așa cum reiese din DUI-ul din care tot citează, G.L. nu a prezentat niciun grad de periculozitate pentru regim.