istoria zilei în câteva puncte
1. Viitorul îl hotărăsc deopotrivă cei care votează și
cei cărora le este mai aproape lenea minții și-a trupului, cei care nu votează.
Să repetăm ca papagalii că viitorul ni-l hotărăsc bătrânii (nici măcar nu este
adevărat, nu toți votanții PSD sunt în vârstă!, așa
cum nu toți votanții celorlalți sunt tineri!) înseamnă să acceptăm că într-o
societate contează numai o anumită parte a ei. Cine votează și reacționează
mereu în scheme nu e cu nimic deasupra celui care ieri a preferat să stea în
fața televizorului, să se dea cu schiurile, să se rupă-n figuri prin cluburi etc.
2. Cei care ne tot „amenință” cu plecarea din România
– ca și când ar fi vreun titlu de glorie! – din cauza, chipurile, celor care au
votat „prost” (pentru că, nu-i așa, sunt „proști”, proștii țării, ăia care-i
trag de 27 de ani în jos pe deștepții țării etc.) sau n-au votat deloc nu le
sunt cu nimic superiori acestora. Moralmente vorbind. Altfel, fiecare suntem
așa cum se poate constata la o analiză mai atentă /sic/. Adică, noi, comunitate
națională, noi, cetățeni români, n-am fost capabili să fim liberi atâta amar de
vreme, dar dăm fuga la occidentali, că ei au primit democrația de-a gata, au
primit un sistem funcțional nou și frumos ambalat, pe care-l întrețin
marțienii, în timp ce occidentalii o duc bine și nici la bască nu-i doare...
Pentru Libertate se luptă, individual, în fiecare zi. Și cea mai grea luptă e cea
cu sine. Lucrezi asupra ta, în primul rând, în fiecare zi, ca să rămâi liber și
să te comporți ca atare. O suna a platitudine, dar asta e.
3. Aud tineri plini de ei, care-au învățat limba de
lemn afaceristă pe te miri unde, care spun că generația lor va schimba România.
Nu, mulțumesc. Într-un conglomerat corporatist? Care spun că ei sunt bătăioși,
că au ieșit în stradă. Pe bune? După accidentul nefericit de la „Colectiv”? Generația
noastră (adică a părinților acestor tineri „bătăioși”) a ieșit cu miile și
zecile de mii în stradă strigând „Jos comunismul” „Jos Iliescu!” „Jos
cenzura!”. Într-o vreme în care nu ne făcuse nimeni educație democratică, eram
născuți și crescuți în comunism de părinți conformi ideologic, unii mai
speriați decât alții, poate, unii mai săraci decât alții, sigur, dar ne-am
câștigat singuri discernământul, ne-am câștigat singuri libertatea-de-sine. Am
făcut marile demonstrații din ianuarie, februarie 1990, Piața Universității,
mineriadele, eram tineri și voiam să scăpăm de comunism, în vreme ce societatea
se afunda confortabil în visul de semitrezie din somnul minții comuniste. Nimic
nu este mai înșelător decât un vis de semitrezie pe care vrei să îl prelungești
la nesfârșit, că-i plăcut și călduț și, mai ales, te ajută să evadezi din
realitate. Lupta tinerilor de azi trebuia să fie aceeași. Din nefericire, ei nu
ni se alătură pentru a înmulți rândurile ca să ne scuturăm de mentalitatea reeducată
în care ne afundăm. Pentru că ei vor musai, acum, acum, acum, pe loc și fără
drept de apel: condiții bune de trai, casă, mașină scumpă, slujbă plătită „ca
afară”. Cam asta îi interesează pe ei și cam același lucru întreaga românime.
Atâta vreme cât vom „lupta” numai pentru stomac și pentru acumulare materială (trăiască
materialismul dialectic!) nu vom fi liberi. Vom continua să plasăm vina pe
umerii bătrânilor de la țară (repet: nu toți sunt bătrâni și nu doar din mediul
rural). Și, așa cum scria Felix Nicolau într-un comentariu: noi chiar citeam pe
rupte, vedeam filme artistice în neștire, discutam între noi până la oboseală,
nu despre ultimul telefon performant ci despre ce se întâmplă în țară, despre
ce se alege de noi. Cultura înseamnă libertate.
4. Nu în (pen)ultimul rând, chestiunea „victoriei”. Nu
se putea formula mai bine și mai artistic decât a făcut-o Cristian Fulaș în
dimineața asta:
„Senzația că învinșii nu sunt de tot
învinși iar câștigătorii nu sunt mai deloc câștigători e una oarecum hazlie.
Haide, unii au dovedit că
pot face din tastaturi bici, ceilalți au tot timpul să facă din bici alt rahat,
poate și mai mare decât cel dinainte.”
În realitate cine, ce, cum și cât a câștigat în
ultimii aproape 27 de ani? Țăranii, talpa țării, „prostimea”? Cumva muncitorii
frustrați de prin toate cotloanele țării? Cumva intelectualii cei mulți și fără
nume răsunător? Cumva cercetarea românească din toate domeniile? Cumva:
Învățământul, Cultura, Sănătatea, Infrastructura? Cine, cum, cât? Să tragem
linie, să vedem ce iese. Poate afaceriștii și corupții transpartinici? Poate
marcanții membri de partid, care se înjură pentru distracția votanților și se
pupă în culise?
5. Așa ajung la acest provizoriu ultim punct: USR.
Cum scriam aseară pe facebook: Tragedia
noastră națională e că USR a luat voturi de la PNL (care a ajuns o rușine de
partid) și de la câțiva indeciși, nu de la PSD! Avem o problemă grea, pe care o
ascundem în discursuri lemnoase și în așa-zise analize, ne comportăm ca o
democrație în care sunt ȘI probleme. În realitate, suntem o democrație de formă,
cu un fond mental sclerozat de reeducarea comunistă.
Am ajuns să îl felicităm
pe penalul Dragnea pentru capacitatea lui de om politic. Am ajuns să premiem
minciuna, șiretenia, viclenia, să le considerăm valori.
Asta ce ne spune? Păi, să
recitim ce am zis mai sus...
Tot aseară, scriam, tot
pe facebook:
Așa, și? Iar avem un
popor de „proști”, iar noi cei care ne dăm cu părerea pe-aci suntem spuma
intelighenției? Ce au făcut intelectualii (ăia care contează ca imagine publică),
ce au făcut elitele culturale în acești aproape 27 de ani? Au jucat alba-neagra
cu Puterea, au făcut compromisuri zâmbind și argumentându-și artistic
adeziunile, i-au pus mereu pe oamenii care se uitau cu nădejde în ochii lor să
aleagă „răul cel mic”. N-au vrut niciodată să rupă pisica-n două, să aleagă
grâul de neghină! Nu! Pentru că și-ar fi tăiat craca de sub ei, ar fi pierdut
privilegiile, ȘI-AR FI NEGAT TOT TRECUTUL! Or, ce-ar mai însemna ei, simbolic
vorbind, fără trecutul lor cosmetizat? Un trecut conform ideologic, un trecut
pe burtă ș.a.m.d.
De-a lungul timpului,
unii „prieteni” virtuali (se/ mă) întrebau care-i legătura dintre o afirmație
și alta... Nu e? Păi, să ne deschidem sertărașele din creier, să le lăsăm să se
aerisească, să circule informația din unul în altul. Să lăsăm libertatea
interioară să se-nfiripe.
Revenind la USR (cu care eu
am votat ieri). Aștept liniștită să confirme că este forța „salvatoare” a
nației, că nu se va dispersa în parlament, fie în „independenți”, fie la PNL
sau cine știe pe unde. Că nu va lua rapid culoarea corupției mentale conducătoare
în România. Și, ca o nuanță, ca o „pată de culoare”: Clotilde să încerce să mai
țină gura închisă când o năvălesc panseurile (comparația dintre alegerile de pe
vremea lui Ceaușescu și cele de ieri este... anecdotică, arătând cât de afaceristă
e ea în toate, inclusiv în discursurile de adolescentă rebelă și mânioasă care
nu pricepe mai nimic din istorie.).
Nu, să nu iubim nicicând
oamenii politici, să nu le facem declarații, nici chip cioplit în timpul
vieții. Este primul pas spre pierderea libertății (pentru cei care au apucat să
o cunoască).
7 iunie 2022: nu, USR nu a confirmat, dimpotrivă, dimpotrivă, dimpotrivă. Supărarea de fond a acestor însemnări rămâne intactă. Se pare că suntem fără scăpare. Ne-am afundat de tot, reeducarea ne-a trecut de creștet. Facem „mumos”, facem „ca afară”, orice ar însemna asta. Și „facem”, pentru că nu ne cunoaștem pe dinăuntru. Ba nu, ne știm bine pe dinăuntru, dar ne temem să acceptăm ce și cum suntem. Pentru că de ce? Pentru că de sute de ani suntem înnebuniți după forme (fără fond), după sclipiciuri, fie că-s paiete-pentru fete, fie că-s intelectualitățuri fine ca pentru băieții care se cred vârfuri. Vârfuri de crengi, fără trunchi (coloană), fără rădăcini. Ne pute originea noastră, ne induce, așa, un sentiment de provincie prăfuită și fără orizont. Suntem proștii-care se cred deștepți ai Europei. Tocmai s-a terminat Bookfest. După doi ani de pandemie, de pauză de târguri de carte, m-aș fi așteptat la o regenerare a sentimentului umilității, pe care-l practică spiritele libere. Da de unde... am constatat că am rămas aceeași cultură meschină, incapabilă să se ridice în cele două picioare ale rectitudinii (morale), în poziția Homo erectus. Mai nou, traducătorii ălora „mari”, aflați pe lista scurtă a nobelizabililor /sic/, îi abordează pe scriitorii pe care îi taxează „mici” pentru a-i amenința, nici măcar subtil, să o lase mai moale, că se știe cine trebuie să iasă-n bobi. O mentalitate mai comunist-securistă, mai reeducată, de atât e greu de depășit. Cum să devii „mare cultură” pompând toate resursele, de orice fel, în maximum doi-trei indivizi. Îmi amintește teribil treaba asta de cum trăgeau sfori doi-trei scriitori înainte de 1989 pentru a-și împlini visul de aur al Nobelului. Nu îi băga nici dracu în seamă pe-afară, dar ei aici se credeau geniali (și erau susținuți de găști de breaslă, dar și de Partid, și de Securitate). Și, pentru a-și atinge visul, dădeau în alții, pe care-i percepeau ca fiind Pericolul. Cel mai însemnat pericol pentru ei a fost Goma. Acum ce s-a schimbat? Partidul are mai multe capete! Dar Securitatea? Cu găștile cum stăm? Acum „pericolul” are și el mai multe capete - de ambele sexe - și este mai consistent. Spre deosebire de anii 1970-1980, când marele scriitor român alb n-avea curaj (n-avea sânge în instalație) să publice afară (dar nici afară nu se accepta chiar orice literatură „textilistă”), ca să nu fie acuzat de „trădare”, ca fraierul de Goma (căruia i-au dat la cap colegii lui scriitorii, criticii, editorii), și să-și piardă privilegiile interne, în zilele noastre au fost traduși cu succes și alți scriitori români, nu doar icoanele nației. Scriitorul scrie dacă are ce. Dacă nu poate altfel. Nu cu gândul la Nobel. Nu chinuit de frustrări că mai există și alții pe lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu