„lipsa de oxigen atrofiază conștiința”

Posted: 08 Jul 2018 12:32 PM PDT „Un dușman al poporului” sau despre cum să ieșim din propria încercuire, pentru că „lipsa de oxigen atrofiază conștiința” „Un dușman al poporului”, după H. Ibsen Teatrul „Anton Pann” Premiera: 1 iulie 2018 Decor minimalist. O canapea, o masă cu trei scaune, un cărucior în care se presupune că este un copil, un stativ pe care se află o schiță. Doi tineri și două tinere. Apoi intră unul-altul, ies unii-alții. Totul se petrece în casa Dr. Thomas Stockmann, apoi în redacție, apoi în „piața publică”. N-am de gând să povestesc acțiunea, nici să discut despre jocul actorilor etc. (pentru că nu sunt de meserie). Pe scurt, doctorul oficial al Băilor din localitate a prelevat probe din apa termală, rezultatele de laborator spunând că este infestată. Și se hotărăște să facă public acest lucru, convins că gestul lui nu este doar corect, ci și binevenit. Soția și prietenii lui de la ziarul local sunt de acord, aparent foarte înflăcărați. Apoi, intră în scenă primarul, care-i fratele doctorului, socrul lui – un magnat local și treaba se împute, era să scriu „românește”. Și nu e un act ratat, pentru că exact așa se împut toate la noi, dacă socotim doar de la anul 1 al democrației originale, luând ca reper „Revoluția”. Așa am trăit tot spectacolul, de la cap la coadă, ca pe o vâslire contra curentului prin „sinergia faptelor și meandrele concretului” trasate de tovarășul Ion Iliescu în decembrie 1989, în acord deplin cu eșalonul de rezervă al Partidului-Securitate. Partid cu firma schimbată, care ne face felul de 30 de ani, schimbându-și țoalele din când în când, în pas cu moda globalizării minții. Așa cum unul dintre ziariști (Hovstad) e principial nevoie-mare doar cât vrea să-i facă „felul”, direct pe birou, nevestei doctorului. Cam așa e cu principialitatea pe meleagurile noastre, pentru că, adaptată, piesa are legătură cu noi, românii anului 2018, nu neapărat cu realitățile care-l vor fi inspirat pe Ibsen. Să fim principiali/democrați/empatici/corecți/drepți etc. – să fim!, „dar cu măsură”, „autoritățile nu trebuie să fie jignite” (Aslaksen). Doctorul este singurul din piesă care nu-și pierde candorile și înflăcărările principiale, sfârșind izolat și „nebun”, în deplina înțelegere a rostului său în lume – ceea ce nu-i folosește la nimic, în ciuda oceanului de fals și neînțelegere din jur. De ce-am vrea să citim piesa lui Ibsen? Poate pentru a înțelege cum vedea el lumea în care a trăit. De ce-am vrea să vedem spectacolul după Ibsen al lui Adrian Roman? Poate pentru a vedea cum a ajuns lumea în care trăim, cum poți deveni „dușman al poporului”, indiferent de timpul și regimul în care te nimerești. De ce spectatorii au votat cu „dușmanul poporului”, în ciuda „binelui comunității”, a „păcii sociale”? Poate pentru că în realitatea noastră cea mai intimă, cea care nu transpare în scenetele cotidiene în care suntem mai mult sau mai puțin actanți, suntem dușmanii în sine, nu ai realității destul de abstracte – „popor”, ci fiecare este propriul său dușman, când se desparte de spiritul umanității. Acea umanitate care spune că dacă un singur om s-a îmbolnăvit de la apa infestată, atunci afacerea trebuie oprită. Așa arătăm că umanitatea (ca și crima) începe de la unu. Dar intervin legile sociale care spun că X, Y, Z se pot îmbogăți în continuare pe seama celor care au încredere în reclame și în autoritate (orice ar însemna asta). Pentru că, nu-i așa, tot ce contează, e „binele comunității”, un bine învăluit în secole de filosoficării despre drepturi și libertăți, despre garantarea acestora și statul de drept. Și „binele comunității” (la fel de abstract, precum „poporul”) spune că turismul trebuie să bubuie, să aducă bunăstare (care nu prea ajunge în buzunarele „poporului”). Pornind de la acceptarea condiției de zoon politikon omul a învățat să se autocenzureze, adică să facă diferența între umanitatea și animalitatea care-l stăpânesc, așa cum un hermafrodit este și bărbat și femeie, dar alege ce vrea să fie ori să se știe că este. Și se tot autocenzurează, pe măsură ce este cobaiul presiunilor de tot felul și al diversiunilor. Personajul adaptat de Adrian Roman zilelor noastre își strigă libertatea (cu care poate muri de gât! să aruncăm un ochi spre Piața Victoriei, la București!), reamintindu-ne că pentru a fi liber (pe cât poate fiecare) trebuie să parcurgi drumul invers: de la (auto)cenzură la firesc, că nu există „bine social” fără binele tuturor indivizilor care alcătuiesc societatea. Sună puțin a propagandă comunistă, nu-i așa? Poate! Deocamdată, comunismul pragmatic nu ne-a învățat decât cum să stăm în banca noastră – cu gura închisă – sau pe burtă, în conformitate cu „cerințele celei mai înaintate societăți multilateral dezvoltate și bla-bla”, deschizând gura doar pentru a minți și manevra oameni lipsiți de putere. Până una-alta, în această democrație a noastră, oricât de formală ar părea, încă putem striga.  Am avut o discuție pe drumul de întoarcere de la Rm. Vâlcea, spre București, după premieră. Nu, nu sunt de acord că spectatorii au votat cu „dușmanul poporului” în ciuda evidenței că nu avea dreptate. Varianta de interpretare este următoarea: doctorul susținea închiderea băilor până la rezolvarea problemei cu apa, în ciuda intereselor localității, care făcea bani din aceste „băi”. Că rezultatul analizelor de laborator trebuia confirmat de alte analize, că nu e de ajuns că se raportaseră cazuri de îmbolnăviri etc. Le cerem spectatorilor să fie corecți politic, adică să aplaude autoritatea, doar pentru că nu s-au îmbolnăvit mai mulți? Sau poate pentru că analizele unui singur laborator nu sunt de ajuns? Că un primar știe mai bine decât un medic să interpreteze datele medicale? Spectacolul nu ne lasă deloc să înțelegem că „autoritatea” era dispusă să ceară alte analize, ci doar să mușamalizeze totul. Pentru că, nu-i așa, „autoritatea”/Puterea știe întotdeauna ce e mai bine pentru noi. Pe măsură ce se derulează, spectacolul devoalează tot felul de forme și metode de manipulare și disimulare. Ziariștii sunt liberi și profesioniști doar în discuții private, și nici atunci până la capăt, de vreme ce unul dintre ei îi făcea pe plac nevestei „dușmanului” doar pentru a se culca cu ea, primarul este garantul drepturilor cetățenilor doar dacă nu afectează afacerile în care sunt implicați oameni puternici (cum e Morten Kiil, socrul doctorului), tipograful (dar care, ce coincidență, tocmai fusese numitPreședinte al Camerei de Comerț și Industrie din localitate, era, cum s-ar spune azi: șeful patronatului!) e de acord cu libertățile de orice fel „dar cu măsură”, adică tocmai „măsura” aceea care anulează orice presupusă gestică a normalității. Deși verosimil, personajul Tomas Stockmann, așa cum e jucat în spectacolul de la „Anton Pann”, nu este posibil în realitate, unde ar fi omorât cu pietre. Ar fi înhățat atât de stânga extremă, cât și dreapta deșănțată. În spectacol nu reușește să manipuleze, să atragă de partea sa, pe nimeni, dar în realitatea din oglinda scenei este ovaționat de public. Am răspuns mai sus la întrebarea: de ce? Să nu uităm că „publicul” este într-o sală de spectacol, unde totul devine posibil, inclusiv să ne manifestăm liber. Da, în democrație „minoritatea are dreptate”, cum spune Stockmann. E doar aparent un paradox.Știm bine că în totalitarism, de care atât de greu ne despărțim, o minoritate și-a făcut de cap, o minoritate venită pe tancuri. Însă, minoritățile pot avea un rol benefic în viața majorităților. Dacă sunt inteligente și interesate de soarta aproapelui. Minoritățile pot pune la treabă majorități care să construiască frumos și trainic ori să le manipuleze pentru a-și săpa singure mormântul. „Oameni buni, nu puteți asculta adevărul o singură dată?” Cred că putem, după care să ne întoarcem la amnezia noastră cea de toate zilele, ambalată în minciuna „mai binelui”. Spectacolul de la „Anton Pann” trebuie să plece-n turneu, neapărat, e nedrept să rămână îngropat la Rm. Vâlcea. Felicitări regizorului Adrian Roman și tinerilor actori (cred că nici n-aș putea să văd piesa asta jucată de „bătrâni”, n-aș avea încredere în manierismele lor), tuturor celor care și-au dat silința ca premiera să fie de excepție! Până la următorul spectacol regizat de Adrian Roman: „Domnul Hovstad și Curierul Poporului fac o greșeală gravă atunci când spun zi de zi că majoritatea deține monopolul moralității, în timp ce corupția și viciul sunt rezultatul culturii. Nu, nu cultura îl degradează pe individ, ci ignoranța și indiferența! Citiți, ascultați muzică, mergeți la teatru, aerisiți-vă casele, oameni buni, aerisiți-vă casele, lipsa de oxigen atrofiază conștiința și se pare că e foarte mare lipsă de oxigen în multe din casele orașului nostru...”. Dan Pughineanu în rolul lui Tomas, Andrei Cătălin – Peter, Nicole Burlacu– Katrine, Andrei Brădean – Hovstad, Ana Șușca – Billing, Tavi Costin – Morten Kiil și Alexandru Beteringhe în rolul lui Aslaksen.

14 iulie 2018, O vizită la Paul Goma

O vizită la Paul Goma

(scrisoare primită de la Dl Radu Negrescu-Suțu, cu rugămintea de a o publica,

mulțumirile mele)

Astăzi, 14 iulie 2018, de sărbătoarea naţională a Franţei, am dat curs unei invitaţii dragi, aceea de a-l vizita pe eroul Paul Goma. Ne-a primit – pe mine şi pe ziaristul Ilie Mihalcea – Filip, devotatul fiu al curajosului opozant, la fel de determinat ca şi tătânele său, întrucât aşchia nu sare departe de aşa un trunchi.

După ce i-am prezentat respectele noastre, am purces, inevitabil, la evocarea anului 1977, an de răscruce al României, cel al ,,cutremurului oamenilor’’, adică al ,,Mişcării Goma’’ şi, deşi diminuat fizic, fiind octogenar şi profund îndurerat şi neconsolat după pierderea de anul trecut a soţiei dragi, Goma este mereu alert şi la fel de necruţător.

Am verificat câteva nume neclare mie din lista semnatarilor ,,Scrisorii deschise’’ din 1977, apoi nişte nume de securişti torţionari care ne-au anchetat atunci, şi-am discutat în final despre dezastruoasa situaţie actuală din Țară, cu care dânsul este perfect la curent şi care îl afectează profund.

Surpriza însă a constituit-o scrisoarea pe care Paul Goma tocmai o primise de la CNSAS, în legătură cu o persoană, d-na Viorica Neacşu, căsătorită Cursaru, care semnase note informative referitoare la Domnia sa. Nu ştim ce conţin aceste rapoarte, dar, ce este interesant, după un deceniu de insistenţe, că este singurul răspuns, de altfel foarte neclar, pe care CNSAS-ul a binevoit să i-l adresese.

Dl Goma a ţinut să-i mulţumească d-nei Flori Bălănescu şi Editurii ,,Ratio et Revelatio’’ pentru publicarea volumului ,,Bătrânul şi fata’’, la a cărui lansare am avut onoarea şi plăcerea să fiu invitat luna trecută la Târgul de Carte din Bucureşti, în prezenţa a numeroşi admiratori ai marelui nostru scriitor. Nimeni nu a uitat că atunci, în 1977, Goma a scris o pagină din istoria Neamului nostru.

Multă sănătate în continuare, Paul Goma, tinerii de atunci, astăzi mai puţin tineri, te iubesc şi-ţi rămân recunoscători pentru exemplul de curaj pe care li l-ai dăruit atunci!

Radu Negrescu-Suţu

Paris, 14 iulie 2018

https://ratioetrevelatio.com/produs/paul-goma-batrinul-si-fata/

Despre Sfatul Țării la Centenarul Unirii

text apărut în revista „Confesiuni” nr. 50, martie 2018

Centenar – Sfada Țării sau Sfatul Țării?

„Unirea Basarabiei cu România este actul cel mai revoluționar al poporului
nostru mult pătimit”

(Ion Buzdugan, 27 martie 1918)

Ion Țurcanu (editor), Sfatul Țării. Documente, vol. 1, Procesele-verbale ale ședințelor în plen, Editura Știința, Chișinău, 2016, 822 p.

Din cele peste 800 de pagini, 92 sunt acoperite de un amplu studiu introductiv, care se dovedește nu doar interesant ca informație, ci și necesar pur și simplu, având în vedere că documentele sunt reproduse în original, adică în limba rusă. Deși notele critice sunt în limba română, e dificil de presupus că volumul a fost conceput pentru a se adresa vorbitorilor de limba română. Un demers complet ar fi pus documentele față în față cu traducerea lor în limba română. În felul acesta rigoarea științifică ar fi fost fără cusur, iar notele în limba română ar fi avut sens. Limitările volumului editorial sunt mereu un impas pentru orice autor/editor, de aceea unele lucrări sunt publicate în mai multe volume, iar cel de față – strict referitor la Procesele-verbale ale ședințelor în plen – s-ar fi pretat foarte bine.

Editorul volumului explică în Nota asupra ediției motivul reproducerii documentelor în limba rusă: „...nu e vorba doar de faptul că stilul și limbajul lor redau spiritul și culoarea epocii în care au fost concepute. Mult mai important este faptul că cele petrecute în ședințe care au ținut câte 4-5 ore sunt redate în câteva pagini. Altfel spus, textele sunt extrem de condensate, iar asta înseamnă că este
important să fie citite cu mare atenție fiecare frază și chiar fiecare cuvânt pentru a putea reține o informație cât mai completă și cât mai exactă. Textul tradus reduce mult această șansă”. Volumul se adresează unui număr restrâns de istorici, doar studiul introductiv fiind în măsură să suplinească o nevoie mai mare de lectură legată de tema Sfatului Țării din perspectiva proceselor-verbale ale ședințelor acestuia. Sublinierea atenției pe care cititorul avizat în limba rusă trebuie să o focalizeze pe fiecare frază și pe fiecare cuvânt are darul de a induce o distanță și mai mare între carte și potențialul cititor. Nu este totuși vorba de vreo cabală. Ca istoric, redactor și editor știu cât de greu este să faci dintr-un ocean de texte/documente/fragmente o carte adevărată. Iar traducerile pot fi dintre cele mai dificile demersuri. Necesită profesionalism, timp și, nu în ultimul rând, vocație. De cele mai multe ori, practicarea vocației te situează în afara timpului. Parcurgând studiul introductiv semnat de Ion Țurcanu, devine și mai limpede nevoia de a citi documentele. Sunt foarte relevante discuțiile din Sfatul Țării legate de situația țăranilor, de împroprietărire, de învățământ și nu numai. Aprofundarea acestor documente ar permite o mai clară viziune asupra chestiunii „identității”, ar mai estompa din prejudecăți și schematisme, apropiindu-ne mai mult de realitatea istoriei. Aflăm astfel că unul dintre obiectivele Sfatului Țării era „naționalizarea învățământului, adică organizarea acestuia astfel ca limba română să constituie principalul său instrument de funcționare: în această limbă să se facă pregătirea cadrelor de pedagogi, ea să fie limba de predare a disciplinelor de studiu și, totodată, limba de comunicare în mediul școlar”, ceea ce pare logic și coerent în context. Procesul „decurgea însă extrem de greu, și nu doar din cauza rezistenței multor factori cu predispoziții antiromânești, inclusiv în Sfatul Țării, ci, așa cum observa Erhan, și pentru că realizării acestei sarcini de importanță vitală pentru Basarabia se opuneau în unele locuri chiar țăranii”. Dar poate că partea cea mai importantă a studiului este referirea la legitimitatea Sfatului Țării. Aici, Ion Țurcanu propune un excurs istoric remarcabil prin cuprinderea opțiunilor, a scenariilor avansate de-a lungul timpului, și, mai ales, prin capacitatea analitică. Se confirmă rolul guvernului român și al armatei regale române, care avea să mai producă astfel de momente istorice inspirate. „Pot veni orice trupe, numai nu române”, este replica unui reprezentant al minorităților în Sfatul Țării, cuvinte care spun esențialul despre tensiunile momentului.

„Indiscutabil, comportamentul obstrucționist al minoritarilor în Sfatul Țării a dăunat mult activității acestuia și a guvernului, și, în general, bunului mers al treburilor publice în Republica Democratică Moldovenească. Și totuși Sfatul Țării s-a confruntat cu pericole și mai mari. E vorba de anarhia care pusese stăpânire pe Basarabia după revoluție și, mai cu seamă, în urma bolșevizării armatei ruse de pe Frontul Român și a revărsării ei în ținut, după ce la 23 decembrie 1917 Cartierul General al Frontului Român dăduse ordinul de retragere a trupelor ruse din România. Dar situația cea mai periculoasă apăruse în momentul în care bolșevicii amenințau să preia întreaga putere în Basarabia.” Intervenția armatei române a fost salvatoare, în condițiile în care Sfatul Țării nu dispunea de o forță militară proprie, autentică și relevantă. Trebuie spus, fără echivoc: la începutul anului 1918, Armata Regală Română a îndepărtat pericolul bolșevizării Basarabiei, e adevărat, pe fondul slabei organizări a bolșevicilor, aflați în faza incipientă a extinderii „revoluției”. Practic, a fost amânată comunizarea acestui ținut românesc, care nu va mai scăpa în timpul celui de al Doilea Război Mondial, așa cum nu va scăpa nici jumătate din Europa. Tot astfel, în 1919, înaintând până la Budapesta, Armata Regală Română va elimina pericolul bolșevizării Ungariei. Intervenția armată românească s-a produs în condiții de război, în care era implicată și Rusia țaristă, dar care trăia neajunsurile fatale ale revoluției bolșevice. Rostul trupelor române a fost să ajute Sfatul Țării, în fapt, proaspăt proclamata Republică Democratică Moldovenească, să restabilească ordinea, în contextul anarhiei declanșate de bolșevici. În ianuarie 1918, când Sfatul Țării cerea ajutor militar, niciuna dintre părți nu avea gândul unirii. Acest interes național se va fi conturat pe măsură ce Frontul Român se consolida, iar bolșevicii au fost aruncați de armata română peste Nistru. Accentele ironice și de reproș ale unora la adresa intențiilor ascunse ale României în momentul ianuarie 1918 sunt gratuite. E ca și când i s-ar reproșa unei mame care a fost lipsită cu forța de copilul ei că încearcă, atunci când condițiile îi permit, să și-l recupereze. Ce s-a petrecut în perioada ianuarie-martie 1918 arată, când vine vorba de popoare și de state, cât de îndreptățită este remarca aparent cinică: „politica se face cu interese”. Statul român a arătat în 1918 că este capabil să fie responsabil față de români, în ciuda intereselor Aliaților săi în război, care nu erau de acord cu „știrbirea” teritorială a unuia dintre cei mai importanți aliați: Rusia, țară care avea înțelegere secretă cu Austria să împartă România. În condiții de război și de anarhie bolșevică, trebuia să conteze interesul național, susținut și legitimat de o istorie de peste 105 de ani de rusificare și deznaționalizare a unui ținut românesc. Nu trebuie mitizate nici Sfatul Țării (tendință evidentă la autorul studiului), un organism departe de imaginea idilică din unele prezentări naționaliste, nici Armata Română, care are „scuza” că se desfășura pe timp de război (în cel mai sângeros război din istoria omenirii). De aceea, o afirmație a lui I. Țurcanu este ușor rizibilă. Domnia sa susține că împușcarea câtorva membri ai Sfatului Țării, reprezentanți ai minorităților (pe care, de altfel, îi critică în alte părți, ceea ce nu justifică, desigur, executarea lor, dar în război altele sunt regulile), ar fi „cel mai relevant indiciu asupra atitudinii cercurilor diriguitoare și bogate din România față de Sfatul Țării (...) administrația militară românească, la fel ca guvernul român și ca întreaga clasă politică din regat, avea o atitudine negativă față de Sfatul Țării și guvernul Republicii Moldovenești, pe care le considera organe revoluționare, deci oarecum bolșevice, și de asemenea față de țăranii basarabeni care nu pretindeau altceva decât să aibă pământ pentru a-l munci și care protestau împotriva abuzurilor din partea marilor proprietari susținuți de armata română, care, la rândul ei, se deda la tot felul de abuzuri: confiscarea de terenuri agricole pentru necesități militare, achiziționarea produselor agricole de la țărani pe prețuri derizorii sau chiar rechiziționarea lor, pedepsirea aspră, în cel mai fericit caz cu bătaia, a celor care nu erau mulțumiți de un astfel de comerț, sub motiv că erau bolșevici, controlul alegerilor locale, lichidarea organelor autoadministrării locale etc...”. De la București, din alte scrieri, memorii, amintiri, documente etc. imaginea oamenilor politici români ai epocii nu este atât de cinică, dimpotrivă. Aserțiunea autorului este rizibilă pentru parti-pris-ul prea „popular” din expresia  referitoare la atitudinea „cercurilor diriguitoare și bogate din România”, uitând că toate realitățile și doleanțele pe care le enumeră se întâmplau în plin război, când regulile militare primează în fața celor civile, care, în parte, sunt suspendate de starea de necesitate. Discutabilă este și pomenirea dorinței de împroprietărire a țăranilor, ca și rechiziționările (făcute pe toate fronturile), pe timp de război (și de tulburare bolșevică), context în care trebuia să existe un factor de autoritate pentru reinstaurarea ordinii. Se știe că nu peste mult timp s-a materializat și legea agrară, iar marii latifundiari ai României nu au fost chiar gardienii responsabili cu punerea botniței, variantă indusă conștiinței colective de unele curente de gândire. Percepția deloc liniștitoare pe care o aveau unii oameni politici de la București se datora: condițiilor de război, revoluției din Imperiul țarist (pe care autorul o consideră legitimă, dacă nu ar fi fost înhățată de bolșevici, pentru „eliberarea” basarabenilor de sub jugul tuturor exploatărilor politice și sociale, subliniind că basarabenii simpli nu aveau conștiința națională a românității lor, iar pătura intelectuală era mai degrabă socialistă!), complicatei situații politice, militare și diplomatice a României la începutul anului 1918. Este aproape o copilărie să consideri că în acel moment greu politicienii români nu au fost mai empatici față de Sfatul Țării și basarabeni, în general, în condițiile în care nu a existat o dorință majoră și vizibilă a acestora din urmă pentru unire, dimpotrivă, curentul antiromânesc fiind foarte puternic.

Cea mai importantă concluzie în urma lecturii studiului introductiv al volumului are legătură cu autorii inițiativei unirii din 27 martie 1918. Ion Țurcanu demonstrează, prin analizarea unor surse documentare și memorialistice impresionante, că inițiativa unirii a avut-o, fără echivoc, primul ministru român Alexandru Marghiloman. Ceea ce ne mai scutură puțin din amorțeala schematismelor propagandistice. Spre binele nostru, de orice parte a Prutului ne-am situa, trebuie să înțelegem, fie și în ceasul 100 al Unirii, că interesele naționale primează. Dar pentru asta e nevoie de oameni de stat, nu de politicieni corupți. Este nevoie şi să discutăm mai des, aprofundat și nuanțat, mai responsabil despre asemenea evenimente istorice. Concluzia lui Ion Ţurcanu este de natură să ne lase pe gânduri. După o analiză amănunţită, cu prezentarea contextului şi a diverselor percepţii asupra realităţii, autorul concluzionează că Sfatul Țării nu și-a dus menirea la capăt din cauza intervenției armatei române. Este o contradicție gravă aici și o confuzie de proporții. Pe de o parte, autorul tocmai demonstrase că era anarhie, pericolul bolșevic fiind mare, de aceea s-a cerut României ajutor armat. Pe de altă parte, unirea – dorită numai de o parte a membrilor Sfatului Țării, nu ar fi fost posibilă fără stabilitate în teritoriu. Sfatul Țării însuși era în imposibilitate de a funcționa fără ordine. Felul în care Ion Țurcanu structurează întreaga sa demonstrație, pe 90 de pagini, conduce spre o opțiune foarte personală, susceptibilă de moșteniri și frustrări psiho-istorice nevindecate pe seama trădătorilor români: preferința pentru autonomia Basarabiei și nu pentru „unire necondiționată” și proiectarea unei aure triumfalist-tragice asupra Sfatului Țării. Instituție care, în cele din urmă, prin prisma proclamării unirii (necondiționate!) a fost una provizorie, de tranziție, soarta ei fiind să dispară. Sigur, este derizoriu să ne întrebăm, după 22 de ani de „integrare”, în condiții de „unire necondiționată”, cam cât ar fi durat autonomia Basarabiei (în raport cu Moscova), în condiții de „unire condiționată”, într-o provincie românească zguduită de interesele diverselor minorități implantate de regimul țarist de-a lungul celor 105 ani de stăpânire. Volumul editat de Ion Țurcanu pune prea multe semne de întrebare și propune la fel de multe demitizări, ceea ce impune acut traducerea în limba română a documentelor pe care le cuprinde. Este un moment solemn, în care istoricii și specialiștii din alte domenii ar trebui să studieze ce au însemnat cei 22 de ani de apartenență la România, prin raportare la 105 ani de stăpânire rusească anterioară lui 1918, dar și prin raportare la cei peste 50 de ani de ocupație ideologică de până în 1989. Cât de legitimă este „autonomia” de azi a Republicii Moldova? Cât de benefică? Și pentru cine? Vom constata că și în 2018, după 100 de ani de la o unire întreruptă, unele întrebări sunt recurente: cine dorește azi unirea? cine va avea inițiativa ei? cine se împotrivește?

Așteptăm cu încredere volume de astfel de documente fundamentale pentru înțelegerea fenomenelor istorice din primele decade ale secolului XX, fenomene care au făcut posibilă Unirea din 1918 și statul român așa cum, în mare parte, îl știm și astăzi. Un astfel de proiect implică, însă, un efort uriaș de echipă, repet, cu publicarea bilingvă a documentelor. La 100 de ani de la Unirea din 1918, statul român, prin instituțiile lui, poartă o mare vină pentru lipsa de interes și implicare în proiecte editoriale majore care să recupereze istoric și editorial astfel de documente. Alte țări practică politici culturale de forță și mare coeziune, chiar dacă ar fi să luăm drept exemplu numai Polonia (ca să nu mai vorbim de Rusia!), care prin Institutul Polonez din București promovează adecvat cultura poloneză în spațiul românesc. Interesele unei culturi se susțin prin finanțare serioasă din partea statului. Era cazul ca statul român să se implice cu atât mai mult în recuperarea istorică și culturală de dincolo de Prut, altfel decât prin chermeze pseudoculturale și literare. Acest prim volum conținând documentele Sfatului Țării era obligatoriu să fie tradus în limba română, iar azi să fi stat pe masa Președinției, Guvernului, Parlamentului, Academiei Române, alături de alte cărți de vizită ale Centenarului. Deocamdată, singurele evenimente vizibile ale „Programului Centenar” sunt încăierările politice și consecvența cu care stânga camuflată în premeditate isterii „paralelistice” încearcă să revigoreze comunismul de piață în variantă românească. Pentru instituțiile statului român Centenarul Unirii pare să nu fie decât o altă ocazie pentru câștiguri electorale și festivisme de soiul „Cântarea României”.

„Ce ne-am fi făcut dacă în lumea timorată nu ar fi existat un Emil Căpraru...”

EMIL CĂPRARU

(1923-2018)

dr. Emil Căpraru, decembrie 1958, dosar de anchetă, CNSAS

Născut pe 27.09.1923, în com. Mihăiţa, raionul Filiaşi, regiunea Craiova, în familia lui Constantin și a Ioanei, de origine ţărănească, Emil Căpraru a făcut studiile primare în localitatea natală, apoi a urmat cursurile Colegiului Naţional „Carol I” din Craiova, pe care l-a absolvit în 1943, în același an fiind admis la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o va absolvi cu specializarea Pediatrie, în 1949. Căzut prizonier la Stalingrad, tatăl a decedat la scurtă vreme, astfel încât, Emil şi cei doi fraţi ai săi au rămas numai în îngrijirea mamei. După terminarea facultăţii, a urmat stagii de pregătire profesională: externat, internat la Spitalul de Stat nr. 12 „Elias”, Secţia Pediatrie – fiecare având o durată de şase luni, secundariat – la spitalul „Panduri”, timp de doi ani, şi preparator la Leagănul „Sfânta Ecaterina” – Casa de copii nr. 1 (1948-1952); asistent universitar la clinica de Pediatrie (1952-1958), redactor la Editura Medicală, până în 1958. Pentru două luni și jumătate, octombrie-13 decembrie 1958, a fost medic la Spitalul de copii „23 August”, fost „30 Decembrie”, actualul Spital Clinic de Copii „Prof. Dr. Victor Gomoiu”. Va fi reîncadrat aici după eliberarea din detenția politică, până la pensionare (1964-1986).

Imparţialitatea şi moderaţia constituie motivele pentru care, în anul III de studii (1946), Emil Căpraru a fost propus şi ales cu majoritate de voturi secretar general al Societăţii Studenţilor în Medicină din Bucureşti (SSMB). Constituirea Frontului Democraţiei Universitare (FDU), transformat la al doilea Congres Naţional (25-27 mai 1947, Cluj) în Uniunea Naţională a Studenţilor din România (UNSR) a determinat o ofensivă ideologică fără precedent în mediul universitar. Implicarea în ajutorarea studenţilor în anii de maximă ofensivă ideologică (1946-1958, cu paranteza dintre 1948-1952, când a întrerupt legăturile cu lumea studențească) va atrage în cele din urmă eliminarea medicului din viața socială și profesională. În calitate de secretar general al SSMB şi, în acelaşi timp, de persoană de legătură cu Oficiul Universitar şi de reprezentant al studenţilor Facultăţii de Medicină Umană şi al SSMB pe lângă acest oficiu, participa la acordarea de burse și de cazare în căminele studențești. Unele burse erau în bani, altele în cartele pentru cămin și cantină, la cererea studenţilor. Bursa însemna casă şi masă, dar existau şi burse ce constau numai în masă (cantină). În urma acestor alegeri din 1946, s-a decis ca facultățile să-și exprime cererile numai prin intermediul a doi delegați, conform unor norme fixate de Rectorat. Comitetul SSMB a fost reprezentat de Emil Căpraru, în timp ce FDU a fost reprezentat de un delegat filocomunist. Pentru a rezista în ipostaza de apărător al drepturilor studenților, la scurtă vreme a devenit membru al PMR, fiind „demascat și exclus” în 1958, în preajma arestării.

„Am dat cartele tuturor, indiferent că erau comuniști sau legionari, țărăniști sau liberali! Erau toți colegii mei și majoritatea erau buni”, mărturisește Emil Căpraru după mai bine de 6 decenii de la evenimente. Ca adept şi practicant al rezistenţei anonime împotriva comunismului, respecta o normă de conduită deprinsă în familie şi în şcoală: fiecare să încerce să facă bine în locul în care se află. În timpul studenţiei a avut şi două exemple majore de rectitudine morală, care şi-au lăsat amprenta asupra celor implicaţi. Toamna anului 1944 a marcat Facultatea de Medicină din cauza unei adunări în care Consiliul profesoral a fost hărţuit de un grup de presiune comunist. „Progresiștii” cereau să se renunţe la autonomia universitară şi să fie înlăturat de la conducerea facultăţii decanul Vintilă Ciocâlteu, profesor de biochimie, cu studii în străinătate, ca marea majoritate a corpului didactic la acea dată, absolvent şi diplomat al unei universităţi din Anglia, foarte agreat de studenţi. În timpul discursului de apărare, Ciocâlteu a făcut un accident vascular cerebral şi a murit pe loc. Evenimentul a ajuns imediat la cunoştinţa studenţilor, facultatea de Medicină a fost străbătută de strigăte şi manifestări împotriva regimului. Întâmplarea a avut un ecou important în conştiinţa studenţilor din Bucureşti.

Următorul decan ales a fost Grigore T. Popa, cu vederi socialiste, transferat de la Iaşi la Bucureşti, la Catedra de Anatomie. Făcuse, de asemenea, studii în Anglia. Asemeni lui Ciocâlteu, avea o cultură umanistă de excepție. Şi el a intrat în conflict cu puterea comunistă, care a încercat să îl aresteze. Apărat de studenţi, Gr. T. Popa a putut fi ascuns, între timp îmbolnăvindu-se de insuficienţă renală şi decedând în iulie 1948. A fost tratat subversiv de conferenţiarii din corpul medical de la Facultate – Theodor Burghele, viitor ministru al Sănătăţii, şi de nu mai puţin celebrul profesor Ion Juvara.

Nemulțumirea generală exprimată de profesori și de studenții de la Medicină a fost reală și nu se asorta cu planurile partidului comunist, aflat în plină luptă de „cucerire a puterii”. Este de înțeles că orice astfel de mișcare potrivnică era sortită „stârpirii din rădăcină”, cum se exprimau agitatorii și propagandiștii de partid, sub una din etichetele convenabile din punct de vedere ideologic, etichetări ce vor atrage în majoritatea cazurilor condamnări pentru apartenență la „mișcări contrarevoluționare”, sub acuzații ca „fascist”/„legionar”, „burghezo-moșier”, „chiabur”, „exploatator”, cu toate variantele limbii de lemn pe care le întâlnim în actele de acuzare.

În perioada 1952-1953, ca proaspăt asistent al prof. Alfred Rusescu, Emil Căpraru a făcut parte din comisiile de examinare în calitate de secretar de comisie pe lângă prof. N. Lupu. Astfel, a înlesnit pătrunderea câtorva zeci de candidaţi cu probleme de dosar, într-un moment ideologic și politic foarte dificil. Pe candidații cu „origine nesănătoasă” ori cu părinți arestați i-a îndrumat cum să completeze autobiografia, la rubrica despre părinţi, cum să mascheze criteriile urmărite de autorități. Un exemplu concludent este cel al Sandrei Boian-Lahovary (verișoara lui Ion Ioanid), care își amintește că a reuşit să se înscrie la Şcoala Medie Tehnică Sanitară, „unde cercetarea originii sociale era mai puţin activă decât la un liceu teoretic. La sfatul şi cu ajutorul unui profesor al şcolii, dr. Emil Căpraru, am făcut o nouă autobiografie în care l-am declarat pe tata mort pe front (minciună mai greu de descoperit)”.

Mulți foști colegi de facultate sau foști deținuți politici, ajutați în timpul studenției de către Emil Căpraru, confirmă acest lucru. Între aceștia, Cicerone Ionițoiu, student la Istorie şi membru al Tineretului Universitar Naţional-Ţărănist, fost coleg de liceu, al cărui prieten a rămas până la moarte, pe care Emil Căpraru nu l-a ajutat doar ca student, ci şi ulterior: „Ce ne-am fi făcut dacă în lumea timorată nu ar fi existat un Emil Căpraru sau un Nelu Roșculescu, care au știut să se dăruiască pentru primii, pentru familiile acestora, atunci când cei mai mulți oameni se ocoleau unul pe altul. Și au făcut-o cu dragoste și dezinteres, îmi amintesc de riscul ce și-l lua Emil Căpraru, găzduindu-mă când veneam înarmat din munte sau aprovizionându-mă când nu puteam circula la lumina zilei.”

Medicul cardiolog Dionisie Stoenescu, arestat pe 6 decembrie 1956, deşi într-un an mai mic de studiu la Facultatea de Medicină din Bucureşti, l-a cunoscut pe Emil Căpraru în căminul SSMB, amintindu-şi că acesta îi ajuta pe toţi studenţii în funcţie de situaţia lor şcolară şi de venituri, în contextul unor presiuni ideologice din ce în ce mai mari.

Lupta pentru normalitate, rezistenţa prin propriile forţe la comunizarea minţii, nu s-a limitat în cazul medicului la ajutorarea studenţilor consideraţi indezirabili, indiferent de originea lor etnică, socială sau de afilierea politică. În timpul revoltei maghiare de la Budapesta, din 1956, împreună cu alţi colegi de la Editura Medicală, medicul a scris şi transmis mai multor instituţii şi unor personalităţi din domenii specifice scrisori anonime în care atrăgea atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă regimul comunist. Spera ca în felul acesta să participe la menținerea unei conştiinţe a libertății.

Emil Căpraru a fost arestat pe 13 decembrie 1958, după câţiva ani de urmărire şi supraveghere informativă, urmărire care nu a putut proba nimic împotriva medicului, pe care, iniţial, Securitatea a intenţionat să îl lege de celebrul în epocă specialist ORList Aurel Marin, pentru a însăila în jurul lor un lot imens al mediciniştilor. Supravegherea operativă şi agentura s-au soldat cu un eşec total în această privinţă. Cei doi medici nu aveau nicio legătură. Singurele „probe” prezentate de Securitate și de Procuratură sunt declarațiile date de câțiva studenți în timpul demascărilor de la Pitești, pe baza cărora s-a confecționat un caz de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută de art. 209 pct. 1 C.P., pentru care a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani de degradare civică. Soția, Herta Căpraru, studentă în an terminal la Medicină, a fost exmatriculată. A rămas singură cu fiul în vârstă de numai un an.

Pretextul pentru inventarea unui lot și pronunțarea unei condamnări atât de mari l-a constituit, în realitate, comportamentul normal pe care Emil Căpraru l-a avut față de semenii lui, într-o epocă în care oamenii erau presați să devină docili și conformiști ideologic. Declarațiile câtorva studenți terorizați și desfigurați moral în reeducarea de la Pitești nu au reușit să furnizeze temeiul pentru un lot care să servească scopului Securității: de a arăta cât de mare este „trădarea”, „complotul legionar” împotriva regimului comunist. Pentru a justifica o pedeapsă mare, Procuratura a inventat în cele din urmă un lot de numai două persoane. Celălalt membru al lotului a fost medicul Gheorghe Soroiu, care și-a terminat studiile după eliberarea de la Pitești (și cu ajutorul cărților și cursurilor primite de la Emil Căpraru ) și care a fost principalul martor împotriva colegului său. El avea să joace rolul țapului ispășitor, fiind rearestat și condamnat la 16 ani de muncă silnică şi 6 ani de degradare civică, nu pentru vreo vină reală, ci pentru că în timpul demascărilor din reeducare a declarat că Emil Căpraru l-a ajutat în timpul studenției, așa cum îi ajutase legal pe toți cei care îndeplineau condițiile impuse de Rectorat. Uneori, însă, a ocolit directivele venite de la partid, care încălcau drepturile individului: „Din 1947 până în 1948, la arestări, a fost perioada studenţiei, când am fost la Oficiul Universitar şi am dat burse, ajutoare; între 1948-1952 a fost o perioadă în care nu am avut absolut niciun contact, a fost de pregătire profesională; între 1952-1958 am intrat în învăţământ şi am desfăşurat două linii: una personală – lupta pentru normalitate prin competenţă (veneau ordine despre Pavlov, de exemplu – reflexele condiţionate, umanismul socialist, educaţia conform cu Makarenko, şcolile medicale ruseşti cu Lîsenko, Bîkov, Lepeşinskaia ş.a.m.d. – pe care nu le aplicam), făceam parte din multe comisii de specialitate, tezele de doctorat, de exemplu, de la catedra prof. Rusescu, eu şi cu încă o colegă le-am verificat pe toate; a doua linie: a dreptăţii, eram preocupat să nu nedreptăţesc pe cineva, ţinându-mă de criteriul profesional”.

În anchete, Emil Căpraru a rezistat, refuzând să-și implice colegii, luând asupra sa responsabilitatea tuturor scrisorilor anonime atașate dosarului, pentru a-i proteja pe cei cărora le fusese coordonator, în calitate de redactor-șef. Anchetatorii nu au putut obține nici măcar un nume pentru a fi compromiși ori arestați alți oameni, medicul riscându-și sănătatea și viața. În urma bătăilor în cap, suportate în penitenciarul Jilava cu un an înainte de eliberare, în timpul a ceea ce Securitatea numeşte „măsuri întreprinse pe linia reeducării”, sau într-un limbaj mai neutru „suplimente de anchetă”, medicul nu a mai auzit cu o ureche și i-a fost afectat nervul optic, pierzându-și la începutul anilor 2000, treptat, apoi, definitiv vederea. După 6 ani de detenție la Uranus, Malmaison, Jilava, Salcia și Grădina, cu două paranteze de maximum 5 zile la Aiud și Galați, a fost eliberat în baza Decretului nr. 411/ 1964 de la Salcia, unde fusese transferat în vara anului 1963 pentru „reeducare prin muncă”. Exceptând perioadele de anchetă de dinainte de proces, încheiat cu Sentinţa nr. 544/ 26 mai 1959, a executat cea mai mare parte a pedepsei în penitenciarul de tranzit Jilava. Ceea ce arată, între altele, că proiectul Securității de a-l transforma în „trădător” („infiltrat în partid”, „legionar”) și de a-l reeduca a eșuat.

Cu precădere în anii 1970-1980, medicul era căutat de părinți îngrijorați pentru sănătatea copiilor lor, indiferent din ce colț al țării, de zona politică ori socială de care aparțineau: „medicina particulară a continuat în mod «ilegal», pentru că în faţa bolii şi a morţii fiecare este dezarmat. Noii conducători, de la activiştii de partid până la înalţii funcţionari ai statului, erau poate mai dezarmaţi decât populaţia obişnuită. Din convingere sau oportunism se considerau atei, dar îşi aminteau că sunt totuşi fiinţe trecătoare, supuse bolii şi morţii.” În fața bolii și a morții, medicul, ca și avocatul sau preotul, nu ține cont de criteriile rasiale sau politice, deoarece, „medicina nu este meşteşug, medicina e o ştiinţă şi e artă. Dacă o practici fără pregătire teoretică şi fără a o trăi ca profesie, ca misiune, nu eşti un medic complet”. Emil Căpraru a îngrijit bolnavi și în detenție, în lagărele de muncă Grădina și Salcia, atât deținuți, cât și membri ai administrației, pe copiii și soțiile acestora.

Din 1955 și până în 1989, medicul a fost „supravegheat” de Securitate prin două dosare de urmărire informativă, sub numele de obiectiv „Medicul” și „Pediatrul”. Din activitatea agenturii (majoritatea informatorilor sunt foști colegi de facultate, unii deveniți deținuți politici, colegi de la editură, din spital, vecini, administratori), reiese că toți se îndoiau că Emil Căpraru a ajuns în închisoare pentru „activitate legionară” sau „contrarevoluționară”. Informatorii colportează prejudecăți și bârfe, dar și opiniile ferme, punctuale, admirative ale colegilor și superiorilor medicului. În 1978, Partidul și Securitatea nu mai vânau „legionari” ca până în 1964, acum aveau o nouă abordare. Dacă regimul Dej anihilase „dușmanii interni”, punând la punct și sistemul de ținere sub control a potențialilor „contrarevoluționari”, regimului Ceaușescu i-a revenit „sarcina istorică” de a se lupta mai ales cu „dușmanii externi” și de a le preveni intrigile „imperialiste”, inclusiv prin controlul vigilent asupra cetățenilor români care aveau „legături cu străinătatea”. Soția medicului era săsoaică, drept urmare, avea rude în străinătate. Amândoi aveau prieteni și colegi care emigraseră, în general din mediul lor profesional. Mai mult, împărțeau apartamentul de două camere cu un evreu parcă desprins din povești, Munișor Carol, și care avea o fiică adoptivă la Paris. După ce a fost eliberat, principala preocupare a supravegherii operative au constituit-o „legăturile cu străinii”. Până la căderea comunismului, Securitatea nu a reușit să depisteze (din interceptarea corespondenței și din ascultarea convorbirilor telefonice) altceva decât relații firești cu familia și puținii prieteni rămași după ce medicul și-a „pătat” dosarul.

În ultimele decenii ale regimului comunist, prin cartea Mama și copilul, Emil Căpraru  a devenit o personalitate profesională cu un loc aparte în conștiința medicală națională, unul dintre cei mai căutați medici pediatri din România, un clinician de excepție. Vocația profesională, competența și talentul medical au răzbunat anii în care s-a încercat scoaterea sa cu forța din viața de familie, din societate și din lumea profesională. Medicul pediatru Emil Căpraru a decedat în ziua de 17 ianuarie 2018, la Câmpina, și este înmormântat alături de soția sa, Herta, în Cimitirul Evanghelic-Lutheran din București.

Flori Bălănescu

text scris pe baza cărții-manuscris: EMIL CĂPRARU, Eliberarea memoriei (mărturisiri înregistrate, adnotate şi confruntate cu dosarele Securităţii de Flori Bălănescu)