EMIL
CĂPRARU
(1923-2018)
dr. Emil Căpraru, decembrie 1958, dosar de anchetă, CNSAS |
Născut pe 27.09.1923, în com. Mihăiţa,
raionul Filiaşi, regiunea Craiova, în familia lui Constantin și a Ioanei, de origine
ţărănească, Emil Căpraru a făcut studiile primare în localitatea natală, apoi a
urmat cursurile Colegiului Naţional „Carol I” din Craiova, pe care l-a absolvit
în 1943, în același an fiind admis la Facultatea de Medicină Umană din
București, pe care o va absolvi cu specializarea Pediatrie, în 1949. Căzut
prizonier la Stalingrad, tatăl a decedat la scurtă vreme, astfel încât, Emil şi
cei doi fraţi ai săi au rămas numai în îngrijirea mamei. După terminarea
facultăţii, a urmat stagii de pregătire profesională: externat, internat la
Spitalul de Stat nr. 12 „Elias”, Secţia Pediatrie – fiecare având o durată de
şase luni, secundariat – la spitalul „Panduri”, timp de doi ani, şi preparator
la Leagănul „Sfânta Ecaterina” – Casa de copii nr. 1 (1948-1952); asistent
universitar la clinica de Pediatrie (1952-1958), redactor la Editura Medicală,
până în 1958. Pentru două luni și jumătate, octombrie-13 decembrie 1958, a fost
medic la Spitalul de copii „23 August”, fost „30 Decembrie”, actualul Spital
Clinic de Copii „Prof. Dr. Victor Gomoiu”. Va fi reîncadrat aici după
eliberarea din detenția politică, până la pensionare (1964-1986).
Imparţialitatea şi moderaţia constituie
motivele pentru care, în anul III de studii (1946), Emil Căpraru a fost propus
şi ales cu majoritate de voturi secretar general al Societăţii Studenţilor în
Medicină din Bucureşti (SSMB). Constituirea Frontului Democraţiei Universitare
(FDU), transformat la al doilea Congres Naţional (25-27 mai 1947, Cluj) în
Uniunea Naţională a Studenţilor din România (UNSR) a determinat o ofensivă
ideologică fără precedent în mediul universitar. Implicarea în ajutorarea studenţilor
în anii de maximă ofensivă ideologică (1946-1958, cu paranteza dintre
1948-1952, când a întrerupt legăturile cu lumea studențească) va atrage în cele
din urmă eliminarea medicului din viața socială și profesională. În calitate de
secretar general al SSMB şi, în acelaşi timp, de persoană de legătură cu
Oficiul Universitar şi de reprezentant al studenţilor Facultăţii de Medicină
Umană şi al SSMB pe lângă acest oficiu, participa la acordarea de burse și de cazare
în căminele studențești. Unele burse erau în bani, altele în cartele pentru
cămin și cantină, la cererea studenţilor. Bursa însemna casă şi masă, dar existau
şi burse ce constau numai în masă (cantină). În urma acestor alegeri din 1946,
s-a decis ca facultățile să-și exprime cererile numai prin intermediul a doi
delegați, conform unor norme fixate de Rectorat. Comitetul SSMB a fost
reprezentat de Emil Căpraru, în timp ce FDU a fost reprezentat de un delegat
filocomunist. Pentru a rezista în ipostaza de apărător al drepturilor
studenților, la scurtă vreme a devenit membru al PMR, fiind „demascat și
exclus” în 1958, în preajma arestării.
„Am dat cartele tuturor, indiferent că erau comuniști sau legionari,
țărăniști sau liberali! Erau toți colegii mei și majoritatea erau buni”,
mărturisește Emil Căpraru după mai
bine de 6 decenii de la evenimente. Ca adept şi
practicant al
rezistenţei anonime împotriva comunismului, respecta
o normă de conduită deprinsă în familie şi în şcoală: fiecare
să încerce să facă bine în locul în care se află. În timpul studenţiei a avut
şi două exemple majore de rectitudine morală, care şi-au lăsat amprenta asupra celor implicaţi. Toamna anului 1944 a
marcat Facultatea de Medicină din cauza unei adunări în care Consiliul
profesoral a fost hărţuit de un grup de presiune comunist. „Progresiștii” cereau
să se renunţe la autonomia universitară şi să fie înlăturat de la conducerea
facultăţii decanul Vintilă Ciocâlteu, profesor de biochimie, cu studii în
străinătate, ca marea majoritate a corpului didactic la acea dată, absolvent şi
diplomat al unei universităţi din Anglia, foarte agreat de studenţi. În timpul
discursului de apărare, Ciocâlteu a făcut un accident vascular cerebral şi a
murit pe loc. Evenimentul a ajuns imediat la cunoştinţa studenţilor, facultatea
de Medicină a fost străbătută de strigăte şi manifestări împotriva regimului. Întâmplarea
a avut un ecou important în conştiinţa studenţilor din Bucureşti.
Următorul decan ales a fost Grigore T.
Popa, cu vederi socialiste, transferat
de la Iaşi la Bucureşti, la Catedra de Anatomie. Făcuse, de asemenea, studii în
Anglia. Asemeni lui Ciocâlteu, avea o cultură umanistă de excepție. Şi el a
intrat în conflict cu puterea comunistă, care a încercat să îl aresteze. Apărat
de studenţi, Gr. T. Popa a putut fi ascuns, între timp îmbolnăvindu-se de
insuficienţă renală şi decedând în iulie 1948. A fost tratat subversiv de
conferenţiarii din corpul medical de la Facultate – Theodor Burghele, viitor
ministru al Sănătăţii, şi de nu mai puţin celebrul profesor Ion Juvara.
Nemulțumirea generală exprimată de
profesori și de studenții de la Medicină a fost reală și nu se asorta cu
planurile partidului comunist, aflat în plină luptă de „cucerire a puterii”.
Este de înțeles că orice astfel de mișcare potrivnică era sortită „stârpirii
din rădăcină”, cum se exprimau agitatorii și propagandiștii de partid, sub una
din etichetele convenabile din punct de vedere ideologic, etichetări ce vor
atrage în majoritatea cazurilor condamnări pentru apartenență la „mișcări
contrarevoluționare”, sub acuzații ca „fascist”/„legionar”, „burghezo-moșier”,
„chiabur”, „exploatator”, cu toate variantele limbii de lemn pe care le
întâlnim în actele de acuzare.
În perioada 1952-1953, ca proaspăt
asistent al prof. Alfred Rusescu, Emil Căpraru a făcut parte din comisiile de
examinare în calitate de secretar de comisie pe lângă prof. N. Lupu. Astfel, a
înlesnit pătrunderea câtorva zeci de candidaţi cu probleme de dosar, într-un
moment ideologic și politic foarte dificil. Pe candidații cu „origine
nesănătoasă” ori cu părinți arestați i-a îndrumat cum să completeze
autobiografia, la rubrica despre părinţi, cum să mascheze criteriile urmărite
de autorități. Un exemplu concludent este cel al Sandrei Boian-Lahovary
(verișoara lui Ion Ioanid), care își amintește că a reuşit să se înscrie la
Şcoala Medie Tehnică Sanitară, „unde cercetarea originii sociale era mai puţin
activă decât la un liceu teoretic. La sfatul şi cu ajutorul unui profesor al
şcolii, dr. Emil Căpraru, am făcut o nouă autobiografie în care l-am declarat
pe tata mort pe front (minciună mai greu de descoperit)”.
Mulți foști colegi de facultate sau foști
deținuți politici, ajutați în timpul studenției de către Emil Căpraru, confirmă
acest lucru. Între aceștia, Cicerone Ionițoiu, student la Istorie şi membru al
Tineretului Universitar Naţional-Ţărănist, fost coleg de liceu, al cărui
prieten a rămas până la moarte, pe care Emil Căpraru nu l-a ajutat doar ca
student, ci şi ulterior: „Ce ne-am fi făcut dacă în lumea timorată nu ar fi
existat un Emil Căpraru sau un Nelu Roșculescu, care au știut să se dăruiască
pentru primii, pentru familiile acestora, atunci când cei mai mulți oameni se
ocoleau unul pe altul. Și au făcut-o cu dragoste și dezinteres, îmi amintesc de
riscul ce și-l lua Emil Căpraru, găzduindu-mă când veneam înarmat din munte sau
aprovizionându-mă când nu puteam circula la lumina zilei.”
Medicul
cardiolog Dionisie Stoenescu, arestat pe
6 decembrie 1956, deşi într-un an mai mic de studiu la
Facultatea de Medicină din Bucureşti, l-a cunoscut pe Emil Căpraru în
căminul SSMB, amintindu-şi că acesta îi ajuta pe toţi studenţii în funcţie de
situaţia lor şcolară şi de venituri, în contextul unor presiuni ideologice din
ce în ce mai mari.
Lupta pentru normalitate, rezistenţa prin propriile forţe la comunizarea
minţii, nu s-a limitat în cazul medicului la ajutorarea studenţilor consideraţi
indezirabili, indiferent de originea lor etnică, socială sau de afilierea
politică. În timpul revoltei
maghiare de la Budapesta, din 1956, împreună cu alţi colegi de la Editura
Medicală, medicul a scris şi transmis mai multor instituţii şi unor personalităţi
din domenii specifice scrisori anonime în care atrăgea atenţia asupra pericolului
pe care îl reprezintă regimul comunist. Spera ca în felul acesta să participe
la menținerea unei conştiinţe a libertății.
Emil Căpraru a fost arestat pe 13 decembrie 1958, după câţiva ani de urmărire
şi supraveghere informativă, urmărire care nu a putut proba nimic împotriva
medicului, pe care, iniţial, Securitatea a intenţionat să îl lege de celebrul
în epocă specialist ORList Aurel Marin, pentru a însăila în jurul lor un lot
imens al mediciniştilor. Supravegherea operativă şi agentura s-au soldat cu un
eşec total în această privinţă. Cei doi medici nu aveau nicio legătură.
Singurele „probe” prezentate de Securitate și de Procuratură sunt declarațiile
date de câțiva studenți în timpul demascărilor de la Pitești, pe baza cărora
s-a confecționat un caz de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”,
prevăzută de art. 209 pct. 1 C.P., pentru care a fost condamnat la 20 de ani de
muncă silnică şi 8 ani de degradare civică. Soția, Herta Căpraru, studentă în
an terminal la Medicină, a fost exmatriculată. A rămas singură cu fiul în
vârstă de numai un an.
Pretextul pentru inventarea unui lot și
pronunțarea unei condamnări atât de mari l-a constituit, în realitate,
comportamentul normal pe care Emil Căpraru l-a avut față de semenii lui, într-o epocă în care oamenii erau presați să devină
docili și conformiști ideologic. Declarațiile câtorva studenți terorizați și
desfigurați moral în reeducarea de la Pitești nu au reușit să furnizeze temeiul
pentru un lot care să servească scopului Securității: de a arăta cât de mare
este „trădarea”, „complotul legionar” împotriva regimului comunist. Pentru a
justifica o pedeapsă mare, Procuratura a inventat în cele din urmă un lot de
numai două persoane. Celălalt membru al lotului a fost medicul Gheorghe Soroiu,
care și-a terminat studiile după eliberarea de la Pitești (și cu ajutorul
cărților și cursurilor primite de la Emil Căpraru ) și care a fost principalul martor împotriva colegului său. El avea să joace rolul țapului
ispășitor, fiind rearestat și condamnat la 16 ani de muncă silnică şi 6 ani de degradare civică, nu pentru vreo vină
reală, ci pentru că în timpul demascărilor din reeducare a declarat că Emil
Căpraru l-a ajutat în timpul studenției, așa cum îi ajutase legal pe toți cei
care îndeplineau condițiile impuse de Rectorat. Uneori, însă, a ocolit
directivele venite de la partid, care încălcau drepturile individului: „Din
1947 până în 1948, la arestări, a fost perioada studenţiei, când am fost la
Oficiul Universitar şi am dat burse, ajutoare; între 1948-1952 a fost o
perioadă în care nu am avut absolut niciun contact, a fost de pregătire
profesională; între 1952-1958 am intrat în învăţământ şi am desfăşurat două
linii: una personală – lupta pentru
normalitate prin competenţă (veneau ordine despre Pavlov, de exemplu –
reflexele condiţionate, umanismul socialist, educaţia conform cu Makarenko,
şcolile medicale ruseşti cu Lîsenko, Bîkov, Lepeşinskaia ş.a.m.d. – pe care nu
le aplicam), făceam parte din multe comisii de specialitate, tezele de
doctorat, de exemplu, de la catedra prof. Rusescu, eu şi cu încă o colegă le-am
verificat pe toate; a doua linie: a dreptăţii, eram preocupat să nu
nedreptăţesc pe cineva, ţinându-mă de criteriul profesional”.
În anchete, Emil Căpraru a rezistat, refuzând să-și implice
colegii, luând asupra sa responsabilitatea tuturor scrisorilor anonime atașate
dosarului, pentru a-i proteja pe cei cărora le fusese coordonator, în calitate
de redactor-șef. Anchetatorii nu au putut obține nici măcar un nume pentru a fi
compromiși ori arestați alți oameni, medicul riscându-și sănătatea și viața. În urma bătăilor în cap, suportate
în penitenciarul Jilava cu un an înainte de eliberare, în timpul a ceea ce
Securitatea numeşte „măsuri întreprinse pe linia reeducării”, sau într-un
limbaj mai neutru „suplimente de anchetă”, medicul nu a mai auzit cu o ureche și i-a fost afectat nervul optic, pierzându-și
la începutul anilor 2000, treptat, apoi, definitiv vederea. După 6 ani de
detenție la Uranus, Malmaison, Jilava, Salcia și Grădina, cu două paranteze de
maximum 5 zile la Aiud și Galați, a fost eliberat în baza Decretului nr. 411/
1964 de la Salcia, unde fusese transferat în vara anului 1963 pentru „reeducare
prin muncă”. Exceptând perioadele de anchetă de dinainte de proces, încheiat cu
Sentinţa nr. 544/ 26 mai 1959, a executat cea mai mare parte a pedepsei în
penitenciarul de tranzit Jilava. Ceea ce arată, între altele, că proiectul
Securității de a-l transforma în „trădător” („infiltrat în partid”, „legionar”)
și de a-l reeduca a eșuat.
Cu precădere în anii 1970-1980, medicul
era căutat de părinți îngrijorați pentru sănătatea copiilor lor, indiferent din
ce colț al țării, de zona politică ori socială de care aparțineau: „medicina
particulară a continuat în mod «ilegal», pentru că în faţa bolii şi a morţii
fiecare este dezarmat. Noii conducători, de la activiştii de partid până la
înalţii funcţionari ai statului, erau poate mai dezarmaţi decât populaţia
obişnuită. Din convingere sau oportunism se considerau atei, dar îşi aminteau
că sunt totuşi fiinţe trecătoare, supuse bolii şi morţii.” În fața bolii și a
morții, medicul, ca și avocatul sau preotul, nu ține cont de criteriile rasiale
sau politice, deoarece, „medicina nu este meşteşug, medicina e o ştiinţă şi e
artă. Dacă o practici fără pregătire teoretică şi fără a o trăi ca profesie, ca
misiune, nu eşti un medic complet”. Emil Căpraru a îngrijit bolnavi și în
detenție, în lagărele de muncă Grădina și Salcia, atât deținuți, cât și membri
ai administrației, pe copiii și soțiile acestora.
Din 1955 și până în 1989, medicul a fost
„supravegheat” de Securitate prin două dosare de urmărire informativă, sub
numele de obiectiv „Medicul” și „Pediatrul”. Din activitatea agenturii
(majoritatea informatorilor sunt foști colegi de facultate, unii deveniți
deținuți politici, colegi de la editură, din spital, vecini, administratori),
reiese că toți se îndoiau că Emil Căpraru
a ajuns în închisoare pentru
„activitate legionară” sau „contrarevoluționară”. Informatorii colportează
prejudecăți și bârfe, dar și opiniile ferme, punctuale, admirative ale
colegilor și superiorilor medicului. În 1978, Partidul și Securitatea nu mai
vânau „legionari” ca până în 1964, acum aveau o nouă abordare. Dacă regimul Dej
anihilase „dușmanii interni”, punând la punct și sistemul de ținere sub control
a potențialilor „contrarevoluționari”, regimului Ceaușescu i-a revenit „sarcina
istorică” de a se lupta mai ales cu „dușmanii externi” și de a le preveni
intrigile „imperialiste”, inclusiv prin controlul vigilent asupra cetățenilor
români care aveau „legături cu străinătatea”. Soția medicului era săsoaică,
drept urmare, avea rude în străinătate. Amândoi aveau prieteni și colegi care
emigraseră, în general din mediul lor profesional. Mai mult, împărțeau
apartamentul de două camere cu un evreu parcă desprins din povești, Munișor
Carol, și care avea o fiică adoptivă la Paris. După ce a fost eliberat,
principala preocupare a supravegherii operative au constituit-o „legăturile cu
străinii”. Până la căderea comunismului, Securitatea nu a reușit să depisteze
(din interceptarea corespondenței și din ascultarea convorbirilor telefonice)
altceva decât relații firești cu familia și puținii prieteni rămași după ce
medicul și-a „pătat” dosarul.
În ultimele decenii ale regimului
comunist, prin cartea Mama și copilul,
Emil Căpraru a devenit o personalitate profesională cu un
loc aparte în conștiința medicală națională, unul dintre cei mai căutați medici
pediatri din România, un clinician de excepție. Vocația profesională,
competența și talentul medical au răzbunat anii în care s-a încercat scoaterea
sa cu forța din viața de familie, din societate și din lumea profesională. Medicul
pediatru Emil Căpraru a decedat în ziua de 17 ianuarie 2018, la Câmpina, și
este înmormântat alături de soția sa, Herta, în Cimitirul Evanghelic-Lutheran
din București.
Flori Bălănescu
text
scris pe baza cărții-manuscris: EMIL CĂPRARU, Eliberarea memoriei (mărturisiri înregistrate, adnotate şi
confruntate cu dosarele Securităţii de Flori Bălănescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu