vineri, 14 mai 2021

Mă numesc Paul Goma

 

Flori Bălănescu

(la scurtă vreme după ce Paul Goma n-a mai fost pe Pământ,

am început să scriu acest text,  

parte dintr-un corp în căutarea întregirii)

 

 

Mă numesc Paul Goma

cafea (tutun) şi anghinare

 

Paul Goma. E numele meu.

Trebuia să fiu Pavel Goma, dar asta e o poveste-nepoveste cum alta nu este...

Mi se spunea în multe feluri. Pleșiță, generalul de Securitate adică, îmi trăgea pumni și cu stânga și cu dreapta, îmi smulgea barba și mă alinta Gomiță. Guoma. Guomiță. Un anume mi-a spus chiar Gomora. Dacă aș mai fi, i-aș spune cine e Sodoma, dar, se știe, eu iubesc femeile, nu le aduc stricăciuni verbicole. Le-am iubit pe toate, le-am slăvit pe la dulcile lor înfățișări de frupt și de hârtie, c-au fost multe sărăcuțele și eu de unul singur, și salahor cu transpirația pe hârtie, și cu iubitul total. Au fost multe sau puține, bune sau rele, frumoase ori urâte. Depinde cine citește. Nu există femeie urâtă. Nici roman perfect.

În viața mea de restriște, cum s-ar exprima unii compatrioți, n-am prea avut ocazia să-l alung pe Cristos de la mine, pe motiv că nu m-aș fi simțit demn de ajutorul lui. Ar fi însemnat să devin vreun apostol. S-a spus și asta despre mine: că niciun profet nu este iubit în țara lui. Dragul de Sorin Alexandrescu a spus chiar că profeții sunt singuri (aici, recunosc, m-a atins pre la inimioară, a nimerit-o), nu sunt înconjurați de oameni și chiar dacă au câțiva admiratori până și ăia preferă să îi iubească de la distanță. A mai zis el un secret de-ăsta de-al lui Polichinelle, cum că numai după moarte se va vedea că oricât de nesuferiți, de netalentați, de certăreți, de controversați profeții au avut dreptate. Au ei, așa, dreptate la modul absolut, că de-aia sunt neiubiți în țările lor.

Păi, n-am făcut eu bine c-am murit? Acum am o satisfacție absolută. În Absolut. Acolo unde nu mă vizitează nimeni. Nu că m-ar fi vizitat prea mulți când încă eram enervant de viu. Câțiva tot au fost. Unii erau aranjați cu Securitatea, îi miroseam prin ușă. În general, au fost, totuși, fete și băieți buni. Mai ales fetele. Ah, fetele... Căci ele m-au iubit cel mai mult. Dară eu pe ele...! Fetele, femeile mele. Pe majoritatea cu mânurile mele le-am făcut. Trainice. Sublima Găinăreasă de la Lătești, atât de fragilă și de dârză mai era ea, m-a iubit mult, că de-o atingeam cu un cuvințel potrivit se orgasma pe loc. Topea cu privirea fierbinte gardul de sârmă dintre noi. Dar basarabeanca mea frumoasă, pe care-am îndelung lăiat-o în lighean, în căsuța mea domițil-iată obligator. Întâi am curățat-o bine-bine de tot răul centurist al Feteștiului, apoi am încălzit-o în tăcere adâncă, și fierbinte, ah!, cât de fierbinte mi-a fost tăcerea ceea, ca lava, preț de câteva pagini. Că atât a mai tremurat, sărăcuța! Ea tremur-tremura de mă cu-tremura. Fierbinte. Dar asta am mai spus, deh, nărăvul meu, că de-aia au zis criticii dâmbovițelini că n-am talent, între altele, că prea (mă) (tot) repet, domnule! Ei, da, ei, nu... n-ar spune cât le-a suflat contondentul Organ în urechiușe nici de i-ai pica cu ceara vreunei sinecuri. Ce, eș’ prost, și să-ți pui în pericol o viață întreagă de târât-pe-burtă printre vitregiile istoriei?

Am mai spus, femeile născute de mine sunt cele mai frumoase, mai ales pre la suflețel, și pre la... și... Toate-toate sunt învăluite în abur de liturghie.

Băiat bun, Sorin. A fost și el supărat pe mine, îl înțeleg, eu de ce m-am luat de el? Ei, ce mai contează acum, doar mi s-au iertat toate, pot să mă odihnesc. Chiar dacă aveam dreptate, dreptatea aia absolută a mea, tot băiat bun rămâne Sorinel. Îmi dă mâna să fiu generos, acum că am ajuns profet.

Aș fi iubit eu mai mult și mai aplicat, dar am fost prea ocupat să mă cert, să mă iau de confrați, de Ceaușescu, de Securitate, de pleșiți. Ce mai romane de dragoste aș fi scris...! De câte ori mă apucam de ficție, mă lovea câte-o amintire rea, mușcau frustrările de refugiat de război, de refugiat politic, de scriitor netalentat, kaghebist, jidovit, antisemit din mine cum rup vitele cu dinți înfometați iarba crudă de primăvară. Nu s-a gândit nimeni de ce în pușcărie ajungeau la Neagra mai ales tinerii. Se dospea prea repede sămânța de arțag în ei. Ce bromură în ceai? Sunt convins că ăsta era mit. Când erau umiliți bătrânii, îmbrânciți, loviți la nimereală de caralii, tinerii săreau primii la bătut în ușa metalică. Să vină gardianul de serviciu! Să vină comandantul! Să vină medicul! Procurorul! Zornăiau hormonii ca bănuții de argint. Marș, în pizda mă-tii la Neagra!

În afară de mama și de Ana (cine nu are Ană de zidit... nu construiește!), singura care m-a iubit necondiționat a fost limba română. Doamne, la câte am supus-o, la câte perversiuni, pervertiri și altele greu de explicat. Și ea n-a zis nici pâs! I-am făcut vreo șapteșinci de mii de copii din flori, la bătrânețe parcă mă rușinam și eu, așa, nițel. Probabil că de-asta n-a vrut nimeni să publice AlfaBecedarul. S-a încumetat la câteva sute de exemplare Victor Frunză. Au ajuns pe la prieteni. Dar nici aceia n-au avut timp să arunce un ochi diagonalic...

Patria mea. Cel mai bine mi se aplică vorba aia pe care o spun pe stil nou mai ales hoții care strigă hoții: niciun bine nu rămâne nepedepsit. Și facerea de bine e ca futerea de mamă. Nu degeaba limba română e de gen feminin și scriitor de gen masculin. Stau închis într-un columbar strâmt, într-un perete din Père-Lachaise. Rămas fără țigări, adevărat, de zeci de ani. Norocul meu că Ana e alături și suflă fumul spre mine. Din micuța noastră familie au rămas, trebuie s-o spun, Filip și cărțile mele. Oscioarele fratelui meu Petre nu se știe exact unde sunt. I-au pus o cruce în cimitirul din Mana, lângă biserică, dar nu e deloc sigur că acolo i-a fost mormântul. Mama și tata... au fost făcuți una cu pământul de dragii compatrioți (și compatrioate, căci să nu le uităm pre ele...), tata în cimitirul din Vad, mama la Străulești II. Nu mai aveam unde mă ruga nici în gând pentru sufletele lor. Totul e scrum și țărână. Rugăciunile mele sălășluiesc, în sfârșit, fără adresă, peste limba română.

Dar cărțile mele? Nu am fost niciodată recunoscut de ai mei ca scriitor. Era prea evident că nu mă pot șterge cu totul, există probe istorice că am fost și eu pe pământ, poate chiar am făcut câte ceva în folos obștesc, nu? Dacă tot am fost pe-aci, sunt ba cel mai mare disident român sau un opozant anticomunist intransigent, ba un scriitor postbelic demn de luat în seamă, ba, mai ales, un memorialist la marginea literaturii, unul repetitiv și autobiografic. Ce păcat, dragilor, fetițe și băieți, că am ajuns cam negaționist și odios antisemit, se putea să nu mă țin de modelul Soljenițîn și la bătrânețe...? Că dacă așa spun halal-analiștii literari și comentatorii sportivi, așa o fi, ce zic eu..., așa trebuie! Necesitatea (în istorie) e necesitate! Să fie, și gata!

Ba de una, ba de alta – ba ești cam necunoscut și netalentat de n-a putut semna smântânimea neamului lângă tine împotriva regimului în 1977, ba ești cam prea cunoscut, că prea a urlat Occidentul putred despre tine, și dintr-o dată ai devenit dubios, suspect și antisemit, după 1989 – n-am avut loc în cronici, în istoriile literare, în manuale. În librării cărțile mele stau în fundul raftului sau pe ultimul. Dacă n-ai noroc în viață, n-ai. Eh, degeaba mi-am răcit gura zeci de ani, nu-i pasă românului dornic de afirmare de cronologie, nici de faptele istorice, nooo, românului isteț și pus pe căpătuială nu-i pasă decât să trăiască clipa. Că-clipa de față te trece primejdia rea, dacă știi cum s-o gestionezi strategic. Acolo, un ce-profit, dar să fie, să ai ce capitaliza la o adică. La-o adică, nu mai contează că smântânimea dâmbovițelină a patriei în 1977 abia descoperea laptele dulce al afirmării și glazura fină a glonțului ideologic (pardon, pe-asta o gustase cu toate limbile încă de la Tezele lu Ceașcă). Dacă eu eram necunoscut – după ce vuise presa occidentală, iar Europa Liberă încinsese undele, începând din 1971, de când îl umilisem pe Ceaușescu personal cu Ostinato, la Frankfurt –, atunci ei de-abia începeau să se nască. He, he, he, ce mai contează acum, acum am deja eternitatea numelui meu, de asta sunt sigur, chiar dacă înainte de 24 martie 2020 (ba chiar cu câțiva ani înainte, că până în noaptea „fatidică” dintre 24/25 martie a Buneivestiri – ha, ha, ha, dragă Breban! –, am avut înțelepciunea să mă odihnesc în avans, să nu mai știu nimic despre românimea-mi, să mă obișnuiesc cu gândul plecării după Ana) nu eram deloc sigur că va mai rămâne ceva din numele meu pe vreo piatră...

Nu este de-a dreptul mișcător, cum s-ar exprima un scriitor talentat și sensibil nevoie-mare de pe malul Dâmboviței, că v-am spus pa în noaptea Buneivestiri creștine? Dacă aș fi rău, cum eram, că nu mai sunt (sic), v-aș îndemna să descifrați ghicitoarea morții mele taman atunci. Dar mai bine vă îndemn să citiți romanul cu același nume al prietenului (he, he) meu Nicolae Breban, romanul ăla pe care a scris o „călduroasă dedicație” generalului Pleșiță (și doamnei sale), cât eram eu bătut, umilit și otrăvit științific cu aconitină în pușcărie, la Rahova. Romanul pentru a cărui apariție s-a sacrificat pe sine (sic) și nu a semnat Scrisoarea mea către Charta 77, nici pe cea către Conferința de la Belgrad. Doamne, cât de mult m-a mistuit istoria, atât de mult încât am ajuns un nenorocit (de la lipsit de noroc) de scriitor refuzat de talent.

Când mama și tata s-au răzgândit și m-au botezat Paul în loc de pravoslavnicul Pavel, zâna cea rea i-a avut. Citiseră ei pe undeva, și unde puteau să citească dacă nu într-un ziar central de la București?, de un anume Paul Goma, secretar general al Ţinutului Bucegi, devenit prin 1939 Rezident Regal al Ţinutului Dunărea de Jos, în locul lui C.C. Giurescu. Istoria domnule, cum este ea... nu, nooo, curviștină, nici curvuliță sau gâsculiță, cine-a spus-o primul bou rămâne, nu, dragi români, istoria este ca noi. Noi suntem istoria. Acum, dacă mă întrebi pe mine, sigur că poți să fii personaj cu ceva merite la activ în istoria asta ori un oarecare dintre oarecarii oameni sărmani și mulți, și lipsiți de putere, cum nimerit a spus-o personajul istoric Havel. Bine-bine, el a spus-o și mai bine, a spus-o memorabil și filosofic: puterea celor fără de putere. Să răspundă elevul repetent Manolescu: ce vr’a să zică autorul? Ei lasă, ei lasă… în Istorie răspunsurile sunt mereu la îndemână. Trebuie să aibă cine să le aducă în fața celor „fără de putere”, pentru a le da putere. Stai jos elev Manolescu, te-ai descurcat bine în viață, ai făcut și omorât cu mâna ta scriitori, ai mâncat ce nu trebuia cu lingurița de argint și cu linguroiul. Nu-i ești dator decât Istoriei.

Acuma, dacă mă întrebi pe mine: după ce am pierdut totul-totul și nu mai am ce pierde (așa credeam când eram pe pământ, îmi dădea mâna, că eram încă scriitor, chiar ne(re)cunoscut de ai mei, chiar netalentat apud Secu&Breasla, abia acum pricep că pierzând și viața am devenit cu adevărat Liber, înainte eram liber, mult mai liber decât alții, să zicem că eram cam 90%), stau în Columbariu ca în sânul lui Avraam, și-mi zic în barbă – ce-mi place să mă repet: barba aia pe care mi-a smuls-o securistul Pleșiță în pușcărie la Rahova, când voi mă excludeați din Uniunea Scriitorilor, în aprilie 1977 –, așa, de amoriul artei mele netalentate, ca la Gherla (căci gherlă cine nu are nici nu poate să o mai dobândească, momentul istoric cere să fii prezent la mare nevoie a comunității tale, nu să-ți cârpești false jurnale, calpe memorii, perverse alibiuri după)

EI, LASĂ... EI, LASĂ... și m-am hotărât să nu-i uit în vecii vecilor

nu să mă răzbun, ci mai crunt:

SĂ NU-I UIT, SĂ-I NEUIT EU ÎNTR-O CARTE

și mai ales, mai ales:

SĂ NU-I TAC – SĂ-I NETAC





(ȘI NU V-AM UITAT PE NICIUNUL

Și mai ales, mai ales:

NU V-AM TĂCUT – V-AM NETĂCUT EU

ÎN CĂRȚILE MELE)

 

Și acum stau în Columbariu, lângă draga mea Ană, inhalăm fum de tutun de la vizitatorii cimitirului, ce mai!, recunosc, suntem, în sfârșit, liniștiți, odihniți, stăm în punct fix și cugetăm după plac: am făcut și noi câte ceva în Istoria ceea, domnule, și doamnelor și domnișoarelor, da, chiar am făcut! Acum vedem mult mai bine, avem distanța necesară – he-he-he, distanța de o eternitate! –, și ne spunem, ia te uită câți tineri frumoși, și îndrăzneți, și curajoși – da, da, curajoși! căci nevoiți sunt ei să lupte împotriva valului corectitudinilor de tot felul, mai-binelui binelui – și mai ales fete (ah, fetele! Ana mă plesnește suavă ca un abur dulce peste mână, draga de ea) se ocupă de „opera” mea. Am posteritatea asigurată. Să fim înțeleși – locul în istorie mi l-am meritat singur. Cât de mult am detestat folosirea cuvântului operă lângă numele meu, pe timpuri... Acum nu mai pot face nimic, căci vine o vreme când te-nzidești lângă Ana ta, în loc cu verdeață, unde dispare întristarea, și de-acolo nu mai poți face nimic. În Columbariu ai la îndemână o veșnicie să cugeți la ce s-a făcut. Bine sau mai ne-bine. Deci, ce voiam să zic... ah, da! Dacă n-ai avut Ană pe pământ, n-ai nici în zid.

Poate le-a părut ceva de vis părinților mei, un noroc care s-ar fi putut abate și asupra mea, scoțându-mă din micuța și arhaica lume măneană a Ținutului Orhei. Istoria cu o mie de capete m-a scos din Mana, la nici 9 ani. Și la ce mi-a folosit... Vouă, nici atât. Știi cum e cu literatura română? Ori la bal, ori la spital. Nu pun semnul exclamării. Nici nu mă mai mir. Când încă mai aveam pofte, când încă mai era Ana pe pământ, în ogeacul nostru strâmt, și-i trăgeam pe nări fumul pe care ea îl plimba prin plămânii subțiați de cancer, și ne încă întrebam după atâtea decenii „unde ni sunt scriitorii”, mai ales când ploua în Belleville (Doamne, cum mai ploua în Belleville! Numai infarctele noastre au știut!), și trăznea reumatic și nostalgic a Drumul Taberei, a vecinătate cu Mazilescu, dar parcă numai cu el. Ei, da!, am avut și noi prieteni, cu care ne vizitam (nu credeți? citiți transcrierile întâlnirilor și notele informative, băieții vigilenți de la Secu au avut grijă să le păstreze), cu care ieșeam în oraș, că eram tineri și aveam de unde muri, cum atât de memorabil a spus-o poetul Caraion, unul dintre cei mai mari încondeietori ai mei la Securitate. Dar eu nu m-am supărat pe el, ba deloc, chiar i-am luat apărarea public, când prietenii lui l-au denigrat, l-au atacat de colaborator al Securității. Cine sunteți voi să-l judecați pe Caraion cel condamnat la moarte, cel care a cunoscut ca și mine, ca atâția alții, între care voi n-ați fost, Securitatea și pe dinăuntru, și pe dinafară?  Da, așa le-am spus, poate cu alte cuvinte și mult mai multe.

Eh, ce vremuri, Moș Reproș, ce vremuri! Atât i-am așteptat noi pe scriitorii ceia... Nu eram noi prea cosmopoliți în Aleea Compozitorilor, ca-n arondismentul 20, aci, în nordul cimitirului Père-Lachaise. În sfârșit, măcar am urmat Nordul.

Scriitorii, așadar...

În celular, pe Rahova, tensiunea arterială a început să tot urce, să se dea în liftul morții. Paul a căzut dintr-o buclă-n alta. La un moment dat a simțit mirosul de naftalină din fusta de învățătoare a mamei, cum îl mângâia pe tâmple. În noaptea aceea s-a întors cu fața la perete, to’arășu sergent-major, raportez, dacă nu-l scoateți la infermelie pe-ăsta-l găsiți rece pân’ de dimineață. Gâfâie și șuieră de mi-e și frică să mai stau cu el în cameră.

Devenise totul ușor, aerul era cumva pufos, respirabil, naftalina îl gâdila pe nări. Și atunci a văzut drumul lung de la Chișinău spre Orhei, dar și mai mult i se îndepărta inima de trup pe măsură ce Eufimie și Maria, pe bicicletele lor de tineri învățători, apucau spre Mana. Nu mai știa cum îi povestiseră părinții că era, acum vedea nuci cu coroane imense și frunze verzi, de o parte și de alta a șoselei pietruite. Umbră deasă și răcoroasă. Era bine, mirosea crud și ferm a miez de nucă verde. Curentul de aer făcut de mișcarea bicicletelor îi făcea bine. Tata parcă a zis ceva... eh, femeie, greu la deal cu boii mici, da mai greu cu cei voinici, om trăi şi-om vedea ce găsim acolo... Și atunci clinchetul râsului mamei l-a adus brusc cu fața în sus. Goma, cine e Goma Paul? Afară!

(dorm dulce și lipicios în burta mamei ca într-un pepene mare răscopt din bostănăriile Manei

ce mană cerească e mama cu mirosul ei de femeie pârguită

îmi țuguiesc buzele mă întind cât îmi permite cămășuța-placentuța îmi încordez timpanul A-na a-re me-re acum repetați după mine A-na a-re me-re Filimoane scrie pe tablă A

nu știu cum ba știu că învățătoarea se numește Maria

aș desena un a mare de dragul ei dar mă îngreunează lichidul amniotic

aștept aștept of cum mai aștept să îi desenez primul A doar să i se rupă apa

e plină lumea de A

A-pA

MA-ri-A

A-nA

MA-nA

mA-mA

când o să dau ochii cu lumea o să țip tare

să arăt că am plămâni sănătoși de copil

de învățători măneni întemeietori de școală

aaaaaaaaAAAAAAAAAAAAA)

 

N-aș fi crezut să ajung să-l dau pe Bach pe niște rock de ocazie. Ana mustăcește, mă aștept la o replică drăcoasă din partea ei. O aud cum soarbe cu nesaț din tiutiun. Cred că se gândește cum să mă abordeze. Avem tot timpul din univers.

Oh, Higher

There's no need to calm down

A rising through the other ground

 

Ședem frumos. Ne odihnim. Și ne gândim. Că la ce ne-o mai folosi gânditul acum.

De ce râzi?

Mă gândeam... cum era dacă am fi câștigat la loto?

Ne vezi tu pe noi bogați, chiar și la perfectul compus?

Nu, dar ziceam și eu așa... bogați și azilanți politici! Ha, ha, ha!

Recunosc, tu ai avut mereu mai mult umor decât mine. De parcă m-a făcut mama să stau numai de pază.

Altfel cum rămâneam cu tine? Ajungeam ori la bal, ori la spital! Până la urmă, la spital tot am ajuns. Nu mi-ar fi stricat un strop de bal.

Mă numesc Paul Goma. Un nume rar la români, banal în Africa. De câteva ori, „veri” de-ai mei Ngoma, în tot felul de variante, mi-au transmis mesaje haioase. M-am bucurat de un strop de afecțiune de circumstanță din partea unora care habar n-aveau de drepturile omului.

În densele mele singurătăți, am preferat ficțiunea științifico-fantastică, realității. Bine că n-au aflat românașii mei acest secret, m-ar fi maimuțărit în fel și chip. Chiar mi-am dorit să se colonizeze odată Marte, poate aveam șansa să experimentez solitudinea astrală. Dar tot eu mi-am zis, în barba-mi: n-am fost destul de solitar și de însingurat și fără-de-patrie pe Pământ? Problemele de mecanică celestă le-am transferat, tot în secret, asupra femeilor mele cu piele de pergament. Cam de-acolo s-au căpătuit multe personaje pământene cu perturbări în zonele joase, mijlocii și înalte. Iată cum de am priceput atât de bine femeia, mai bine decât Dostoievski, ha!, pe Marte nu e, domnule, decât război de-ăsta pur, ideologic-erotic, intri în trupul personajei și te scalzi în frumusețile lui-ei. Stai în buricul lumii cunoscute, cum ședeam copil în calidor – pe osia lumii. Cu urechea, și buzele, și nasul lipite de perineu, nehotărât dacă să te întorci în căldura primară, ori să mai adaști un pic în miroazne.

Stăteam așa, cum Marte în perigeu înroșit de dorințele Pământului.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu