(fărâmă dintr-un jurnal fără zile)
ai vrea să mai crezi în
manifeste, în spiritul pieței, să strigi „jos noua cenzură”, să dai foc la baricade.
tot ce e efemer să fie fum, tot ce nu e adevărat scrum. îngropat sub o mie de
lespezi, sub cenușa certitudinilor. o vreme ai crezut că așa se scrie istoria. nu
vedeai cum sapă minciuna oricât de adânc, oricât de înalt pe fețele încrezătoare.
ai început să te îndoiești de propriile îndoieli. pentru că toate astea sunt
din secolul 20.
ai
vrea să mai crezi că nimic nu se pierde, că orice lucrușor, emoție, privire,
zbor crește și descrește ca valul, ca norul, ca noaptea urmând neîntrerupt luminii.
când moare cineva verși o lacrimă, un gând, neapărat pios, imiți o cruce în
care nu crezi. crezi că sărbătorești viața și asta este o oarecare minciună din
secolul 21. un secol din care reținem pe brad pitt în războiul troiei și
pandemia de covid 19, desigur ca antidot total pentru viață. nici în metafizică
nu te mai poți ascunde, la ce bun. nici în metaistorie. fukuyama n-a prevăzut că
supraviețuirea ne va ucide cu pași siguri în postideologie. poate ca o congestie melancolică a
creierului eliberată de gânduri, nu cu lăsare de sânge.
„c-o moarte tot suntem datori” spunea poetul în
timpul său. cui? oamenii nu mor singuri. oamenii sunt însingurați. îți asculți
gândurile ca și cum nu le-ai avea, te uiți în jur și nu mai vezi decât
trecutul. ai vrea să dispari și nu ai unde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu