Jurnal de pandemoniu
12 mai 2020
Șase luni de când nu mai este Neculai Popa. Tot atâtea de când mă simt
mai singură. Cât l-am cunoscut era tatăl care mă suna cel puțin o dată pe
săptămână, tocmai din LA, să vadă ce fac, cum mă simt, ce am mai scris. Era la
zi cu ce se întâmplă în România și în Basarabia. Dar trebuia să plece, toți
plecăm, îmi spunea. M-a pregătit mult timp înainte. Iar cu vreo săptămână
înainte să se stingă m-a sunat să-și ia la revedere. Deși simțeam că e ultima
dată când îl aud, nu am vrut să cred.
Țipătul care nu se stinge. Știa de atunci, din seara aceea de vară 2018,
la Bookfest. Cu câteva ore în urmă fusese lansarea Revoluției permanente, mon amour! Știa și a sunat să mă felicite și
să îmi transmită voalat cât de mândru este. Și era încă de atunci atât de
bolnav. Mi-a pus întrebări despre târg, despre cunoscuți, despre ce e în țară,
mă obișnuisem cu stilul. Nu aveam rețineri, mă simțeam exact cum m-aș fi simțit
cu tata, dacă n-ar fi murit când aveam 24 de ani. Era un om simplu, tot ca dl
Popa. Cu el nu am apucat să discut, am aproape numai amintiri de copil. La 14
ani am plecat de acasă, la liceu, la facultate, în lume. Nu aveam telefoane în
anii 1980 și nici la începutul anilor 1990. Tata s-a dus în 12 iunie 1993.
Coincidența face că l-am văzut ultima dată cu o săptămână înainte, așa cum și
cu Neculai Popa am vorbit ultima dată cu o săptămână înainte să se stingă. Cred
că atunci, când mă plimbam prin fața standului R&R vorbind cu el, a fost
ultima oară când mi-a spus că dorința lui din urmă este să fie îngropat în
România. Că respiră cu această durere. Cu ea a și murit. Nu îmi spunea pur și
simplu, îi simțeam suferința. Este motivul pentru care nu am putut să stau pe
loc și mă tot duceam în sus, în jos, prin fața standului. Și punctul culminant,
țipătul, un țipăt ca un horcăit de moarte, înecat în lacrimi: Tu ești România mea! Am izbucnit în
plâns. Distanțele cresc sentimentul inutilității, al neputinței. Nu m-am gândit
atunci, pe loc, că sunt într-un târg de carte. Era o zi aglomerată. Probabil că
se uita lumea la mine. Nu-mi pasă nici azi.
M-am bucurat simplu, firesc, în urmă cu câțiva ani când mi-a trimis un
e-mail în care-mi scria cât de surprins a fost să citească o poezie a mea pe
blog. Îi făcusem o mare bucurie sufletească în ziua aceea. A fost ca o
revelație, mi-a spus. Mă întreb și azi ce și cum a înțeles din ea. Unul dintre
criticii literari care a scris despre volum părea să nu acorde cine știe ce
credit acelei poezii. Deși un altul a citat din ea, de bine. Continui să cred
că e ceva în ea, ceva ce poate ajunge la receptorii unui electrician, fost
deținut politic peste 13 ani, dar nu ajunge la cei prea cultivați (sigur că
încă mai cred în ea, am scris-o sub impulsul unei imagini anume, a unei idei
puternice, pe care, poate, nu am reușit să o transmit prea poetic).
Ioha – „să acționăm cu celeritate” (ca să
priceapă și nea Ion cum devine treaba, data viitoare o să știe cu cine să
voteze)
Un „mare analist”, care el de 25 de ani,
mă-nțelegi, tot analizează: „să ne-nțelegem, există un narativ al... și un
narativ al...” (dacă aveam îndoieli că tanti Mița ar avea probleme să pătrundă
marile probleme ale nației…)
Dincolo de lucrul meu profesional, găsesc și alte „dovezi” ale preocupării majore pentru memorie, pentru autentic, pentru cultivarea discernământului moral și istoric, fără de care, cred, chiar dacă intru în coliziune cu susținătorii diverselor teorii ale purismelor, nu există nici cultură adevărată. Cum să te mai tragă ața la lecturi de ficțiune, când vezi filme documentare sau citești literatură biografistă, jurnal, memorialistică virgină. (...)
20 mai 2020
Dădica e bolnavă, nenicu Pârvu e bolnav,
nenicu Bălănescu e bolnav. Mâine e ziua dădicii nr. 2, cumnata. Sper că n-o
aflu la telefon bolnavă și pe ea. D. e bolnavă, eu sunt bolnavă, totul se
îmbolnăvește. Îi spuneam D. în urmă cu câteva zile: am atins vârsta la care
numai din astea o să auzim – boli, suferințe, plecări.
Vântul și Ella Fitzgerald. Și ploaia,
dacă ar veni. Respiro.
These Foolish Things. Și tumbele din miocard. Oboseala
celulară. Ai mei aveau o vorbă: sunt atât
de obosât și nedormit că nu știu din ce mă mai țân. Cam așa.
M-am prins și azi în dialogul despre Securitate ca într-o pânză de păianjen. Vreau argumentație, nu vreau să fie ori să pară vorbărie. Se flecărește prea mult în literele române și în istoriografie. Semn de superficialitate, de lipsă de viziune, de capacitate analitică. Mai bine să stăpânești în toate un domeniu mic, decât să flecărești pe orice temă, ca bătrânii taximetriști sau frizeri. Cred că sunt deformată de nevoia de a oferi texte în care componenta didactică să nu lipsească. M-am întrebat de ce. Am fugit de profesorat. Chiar de pe băncile facultății m-am angajat la nou înființatul de un an INST. Studentă prin anii II-III am publicat pentru prima oară ceva serios în Arhiva ziarului Cotidianul, al lui Rațiu. Viitorul meu coordonator de licență și de master, Dinu C. Giurescu, văzând probabil în mine o „tânără speranță” a cercetării, mi-a oferit posibilitatea să public grupaje de documente cu un mic șapou. Studiam în Arhivele Naționale. Au fost primii mei bani câștigați cu „sudoarea frunții” (cu brațele câștigasem bani puțini și amari, lucrând în schimburile I și II la fabrica de confecții din Craiova, opt luni, în 1988-1989). Puțini. Dar acum eram studentă și eram mândră în sinea mea. În primii ani 1990 nu existau computere și internet. Nici telefoane. Am bătut la mașină câteva lucrări de seminar și mi s-a părut ceva fantastic. Într-o cameră întunecată, în căminul de la „Leu”. Nu mai eram de ceva timp în Grozăvești, în căminul Universității. M-am măritat și m-am mutat în căminul Politehnicii, unde erau tolerați studenții de la Filosofie. Acolo am trăit mai înainte una dintre mineriade, cea din septembrie 1991 (pe cea din iunie 1990 am „petrecut-o” în Grozăvești, eram în sesiune). Mascați cu scuturi și arme, gaze lacrimogene, bătăi, huiduieli. Am fost pentru câteva ore și ilegaliști. Ne înțelegeam prin semne. Am adăpostit un tânăr rănit de mascați, de la el era sângele din holul de la intrarea în cămin. L-am făcut scăpat după miezul nopții, când am considerat că barajele de control plecaseră. În fine, băieții de la Filosofie.
Au trecut cel puțin o sută de ani de atunci. Când mă gândesc la anii studenției, mă simt ca în adolescență, în lumea mea închisă, când încercam să-mi imaginez începutul secolului XX, Războiul sau Unirea, și le simțeam departe, mult mai departe decât puteam percepe cu mintea dimensiunea a doar 60-70 de ani. Dacă mai coboram niște decenii, la Războiul de Independență, totul începea să se coloreze în basm. Poate și pentru că povestirile mamei erau pline de personaje care făcuseră parte din viața ei, ca Moșu’ Mărinică, machidonul, bunicul ei patern, care luptase pe frontul din Moldova. O cunoscuse pe Ecaterina Teodoroiu, și și-a păstrat toată viața bucata lui de istorie sub pielea dosului palmei stângi. Copiii, mama, se jucau cu el, îl răsuceau sub piele. Asta când el era în toane bune. Probabil numai glonțul acela de pistol a mai rămas din el, în pământ. Cum aș fi putut să cuprind cu mintea mea o istorie atât de „îndepărtată”, evenimente la care participaseră unii din neamul meu și care ajunseseră în manualele mele de istorie. Și-apoi, mamaie Marița, arătându-mi cu mâna, când veneam odată cu ea pe șosea, de nu știu unde. A pus o mână la ochi și cu cealaltă mi-a arătat spre răsărit, spre calea ferată: ete, vezi, colo unde se aud acum răcăneii în baltă? ăla a fost pământu’ nost di la domnu’ Cuza. Era prea surdă ca să audă răcăneii, dar știa că acolo s-au format bălți. Eu îi auzeam și în nopțile de vară, când dormeam cu geamul deschis. Și a oftat adânc. Numai ea putea ofta atât de adânc, de-i dădeau lacrimile la singurul ochi albastru precum cerul fără nori pe care îl mai avea. Îngropase singură trei copii de 9 luni, 3 și 14 ani, în timpul concentrării și războiului. Bărbatul i-a lipsit 7 ani de acasă. A fost ordonanță la gheneral. Îndurase spaima invaziei sovietice, spaima de viol, spaima de a rămâne fără puținele animale, sursele de supraviețuire ale familiei. Avea 36 de ani, o fată mare și una de 9 ani, mama. Pe cea de 17 ani a îngropat-o la vie, în câmp, să nu i-o batjocorească rușii. Au dus-o bărbații bătrâni din neam, care mai rămăseseră acasă. Cred că tatăl nașului lu’ Modrea și încă unul. Am uitat.
Aseară am ieșit să duc gunoiul, cu gândul
să mă abat la întoarcere pe la Mega Image. Am uitat sărăcia de mască pe măsuța
de la ieșire. Mi-am dat seama chiar în timp ce mă apropiam de intrarea în magazin
că nenea ăla rotofei, care altfel nu făcea niciodată nimic, n-o să mă lase
nemascată. Zic să încerc totuși, privindu-l cum ține chinuit termometrul
electronic în mână. Ca un polițist începător pistolul pe care nici nu are voie
să-l folosească pentru a se apăra. Așa părea nenea Rotofei, că se apără cu
termometrul-armă. A, nu pot doamnă, Dvs. ce ați face în locul meu? Se tot scuza
că nu poate să mă lase, deși eu nu ziceam nimic, nu eram supărată, doar cumva
distrată în sinea mea de absurda situație. Magazinul e la mai puțin de 100 de
metri de bloc. M-am întors și în timp ce mergeam l-am sunat pe Pavel să pună
masca într-o sacoșă pe care să o arunce de la etajul 2. Înapoi la magazin.
Nenea Rotofei împungea aerul spre tâmpla sau fruntea clienților. Lăsa impresia
că-i place să ia câte o diagonală, situațiile frontale îl destabilizau. M-a
recunoscut, a apropiat pistolul, apoi l-a întors spre mine, uitați, doamnă, 36
cu 3, intrați, vă rog. Adică, trebuia să mă asigure că nu mă înșeală? Haios
tip. Masca am ținut-o cât a durat luarea temperaturii. Era să mor de disconfort
și cu ea pe bărbie. Mă freca, mă transpira, îmi trimitea mărăcini în zone
sensibile ale corpului. În concluzie: o să ies mai rar din casă în perioada
stării de alertă decât ieșeam în epoca stării de urgență. Din cauză de
obligativitate de purtare a măștii.
să se interzică muzica, în general, să se
interzică
încep să mă obișnuiesc cu clămpăneala de
nunți și botezuri pe care o pun în mașină niște adolescente nebune, afectate de
izolare, aseară au făcut și o sârbă cu chiuituri în fața blocului, apoi au dat
ocol printre blocuri în mașină, cu muzica la max și țipând isteric
să se interzică, deci
minunată muzică e jazzul.
[după doi ani, recitind, îmi amintesc de
textul lui Goma: Să se interzică electoratul…]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu