jurnal din alte vieți

 Jurnal de pandemoniu

(fragment)

5 noiembrie 2016

Nu m-am simțit niciodată confortabil în preajma oamenilor nepăsători la micile disconforturi ale altora. Mici ne par nouă, de cele mai multe ori ele sunt expresia timidă a unei stări cronice. Așa cum nu mă simt bine în pielea mea în preajma cunoscuților, mai prieteni sau doar căuzași de idei, cu bani. N-am ce să mai inventez, așa că repet ce vor fi spus atâția oameni, de prin toate părțile lumii: dacă nepăsătorii fac parte din toate categoriile (neamul prost, zgârciomanul, cinicul nu au frontiere), oamenii cu bani, probabil fără să-și dea seama, te fac la un moment dat să te simți ca un copil orfan primit la masă, care trebuie să fie veșnic recunoscător, care oricât de mult ar mulțumi tot „nerecunoscător” rămâne. Sunt și excepții, desigur, abia datorită lor ne mai putem ridica în genunchi ca să nu murim striviți de ridicolul demnității noastre. De când e lumea lume – am aflat și eu „alaltăieri”, știusem, dar nu voiam să cred – tot ce contează (pentru cei care contează) se echivalează în bani. Aaa, ai făcut și tu multe pentru mulți? (zile, nopți, luni, ani de străduințe pentru alții, consum de energie și sănătate ambalat în lupta pentru tot soiul de cauze, ai ajutat pe toată lumea care ți-a cerut ajutorul pentru un text, o revistă, o carte, o dizertație, un doctorat etc.?, așa, pentru binele patriei?) (ah, că în tot acest timp puteai să-ți vezi de cărțile tale, de studiul tău? și, ce? doar nu ai cheltuit bani...)

E o amăreală care mușcă din tine, zilnic, fără să fii conștient(ă) de asta mereu, altfel ai înnebuni, nu te-ai mai putea revolta ca să faci ce ai făcut mereu. Să ajuți pe alții, fără să lași să se vadă asta. Pentru că, de cele mai multe ori, o fac cu bucurie – atunci când nu o fac pur și simplu dintr-o datorie pe care mi-am fixat-o singură, o datorie pe care o numesc morală. Mă autoflagelez, fiind convinsă că cine nu muncește benevol în folosul obștei nu este un adevărat om de caracter. M-am lăsat pe mine (și de când sunt bolnavă nu și-a mai amintit nimeni de mine, cu rare excepțiuni care nu înfloresc primăveri, dar oblojesc toamne). Încă o expresie comună: dacă ai fost o singură dată în imposibilitatea de a te arunca în fântână pentru cineva, asta îți anulează toate gesturile anterioare – dacă n-ai putut o dată, n-ai putut niciodată. Dacă te oferi prea mult, oamenii se obișnuiesc cu disponibilitatea ta, vor ajunge să nu te mai respecte deloc. Oferindu-te altora, nu te mai respecți pe tine. Dacă tu nu te mai respecți, ei de ce te-ar respecta? Un om dependent e ca un drogat. Când vrea să scape de droguri, le elimină din consum. Te elimină pe tine, cu totul. Tu, cea/cel care crease dependență. 

Altceva voisem să las aici. Mi-am amintit că vinerea trecută, cu o săptămână în urmă, în Gara de Nord, la coadă la casa de bilete, în fața mea a fost un băiat de 19–20 de ani. Student. Știu asta pentru că a cerut bilet de student, cu reducere. Ce mi-a atras atenția: a cerut fără loc. Până la Focșani. Nu îi tremura mâna când a scos ultimii bani din portmoneu (când i-a luat pentru a plăti, nu mai era nimic în buzunarul portmoneului), dar eu am simțit momentul cu un tremurat de inimă. M-am simțit ca și când lui i-ar fi tremurat mâna, ca prelungire a cordului. Și m-a durut. M-a durut toată amintirea adolescenței, studenției mele, tinereții în lipsuri. M-a durut cu atât mai mult, privindu-l, așa înalt și slab, pentru că m-am gândit la băiatul meu. A fost o stare ca atâtea altele care mă macină în fiecare zi. A trecut, am luat bilet. M-am oprit la una dintre covrigăriile-patiserii din gară, să iau câte ceva pentru rudele de la țară. Și, în fața mea, la coadă, era studentul. Care ținea în mână exact restul primit de la biletul pentru tren. În astfel de momente, mintea mea procesează cu o viteză atât de mare, încât parcă paralizează, o simt levitând în fața ochilor. Să-l întreb?, să nu-l întreb?, dacă mă crede nebună, dacă face vreo scenă... Milioane de întrebări și senzații într-un minut interminabil și totodată cât secunda, înainte ca persoana din fața lui să ajungă în fața vânzătoarei. Și, într-o zvâcnire, mi-am zis, în definitiv, am primit atâtea lovituri și injurii în viața mea, că nu contează, nu am decât intenții bune, nu mă lasă inima să nu încerc. Și l-am întrebat dacă îmi permite să îi plătesc eu ce voia el să-și cumpere de mâncare, pentru că am și eu un băiat, mai mic decât el, dar înțeleg cum e să fii student. Cred că am spus-o mai bine decât o scriu acum. S-a uitat cu o față senină la mine și privirea lui nu spunea ce-ai femeie, ești nebună?, cum întrebi oamenii așa, aiurea...? Dimpotrivă, ochii lui sclipeau de o bucurie uimită: doamne, femeie, cred că nu ești de pe planeta asta! Vreți Dvs. să îmi luați mie...? Da, ce îți place ție. Uite, băiatului meu îi plac batoanele alea cu șuncă și cașcaval. Ție ce îți place? Păăăăi, și eu tot din alea voiam să iau. Două. Bravo!, păi, ia-ți și ceva dulce, că drumul e destul pân-la Focșani... Vreți Dvs.? Da, vreau. Atunci, un ștrudel cu mere. Vânzătoarea, o tânără, zâmbea. Băiatul a comandat și am spus: puneți două ștrudele, într-o pungă separat, că el pleacă înainte, pierde trenul, plătesc eu tot după ce comand. Se uită întrebătoare la mine și îi spun: e în regulă, e băiatul meu! Zâmbește complice și zice: da, știu! A mulțumit, s-a uitat scurt la mine, și-a așezat bine geanta cu laptopul pe umăr, a înhățat trolerul și a fugit spre tren. Și asta a fost.

Asta a fost întâmplarea fericită a drumului meu spre Coșoveni. Peste două zile, pe drumul de întoarcere, era să mor sufocată și strivită (fiind eu și cardiacă) în trenul Craiova-București. N-aș fi fost decât o victimă colaterală a crimei împotriva națiunii care se practică de 27 de ani de către toate guvernările României așa-numite democratice. (...)

5 noiembrie 2018

Mă atenționează facebook despre o „dispută” din 5 nov. 2012 cu Claude Karnoouh (nu mai este în lista mea), care, oripilat de preocupările mele „morbide” (studiul represiunii comuniste), mă povățuia autoritar să mă aplec și asupra frumosului, nu doar asupra urâtului, să mai văd și de-un Baroc, de-o operă clasică acolo, de inventarea protecției sociale sau de nașterea loisirului... suntem siguri că mărturiile supraviețuitorilor pușcăriilor politice ale comunismului sunt doar despre urât, pur și simplu...? Tocmai discutam azi cu medicul de familie, care știe cu ce trebi „morbide” mă ocup, despre supraviețuitori, despre femeile și bărbații care au trăit până la 85-90-95 de ani, după 5-10-15-20-25 de ani de pușcărie politică, despre ce i-a ținut în viață pe acei bărbați care au intrat în carceră ca brazii și au ieșit micșorați fizic, la jumătate din greutatea lor corporală, cu boli grele, majoritatea zdrobiți psihic, umiliți. Cred cu tărie că redresarea lor fizică și morală se datorează frumosului din ei, nu urâtului care a încercat să-i anihileze... (...)

5 noiembrie 2020

Vorba ceea, a lui Goma: „Din vremuri milenare, poporul nostru n-are!” În sfârșit, m-a mai lovit o mare revelație în legătură cu „lipsa” de talent a lui Goma! Când ai citit tone de documente și opera scriitorului (mare, da!), nu trebuie să eviți amintirile „de epocă” ale celorlalți scriitori. Am citit printre rânduri scabroase că Goma nu avea talent pentru că nu se scălda în troaca bețivănelilor scriitorilor consacrați sau doar băieți de mingi ai celor dintâi! Da, dom'le, Goma nu a fost bețivan! Nimeni nu e perfect! Goma n-a fost băiat de gașcă, dar a avut principii, a avut vână etică, pe lângă talent (pe care și cățeii îl pot avea, nu doar scriitorii români aflați sub vremi), acesta fiind și principalul motiv al denigrării sale! Băieții veseli nu au putut înghiți un asemenea afront, au preferat să fie de acord cu Securitatea și cu tovarășii vigilenți! Ar fi nostim (chiar este, pe alocuri), de n-ar fi atât de revoltător de scârbos.