Paul Goma, „adaptarea la teren, la istorie”

 

fragment din cartea în curs de apariție: Paul Goma – conștiință istorică și conștiință literară

 

 „El s-a închis în sine, s-a îndepărtat de noi, părinții lui fiind hărțuiți de Securitate, până la Mediaș și înapoi, de trei ori pe săptămână, existența lui a depins

de mila cetățenilor din acest sat, Buia.”[1]

 

Paul Goma, 1956. Sursa: ACNSAS.

Copilul suferă o maturizare precoce. În ianuarie 1949 părinții săi sunt arestați și Paul Goma cunoaște indirect Securitatea. Contextul ideologic transformă o coincidență ironică sau chiar o provocare într-o secvență absurdă de film: în timp ce în școala generală din satul Buia se țin cursuri de alfabetizare pentru adulți, în/sub fereastra școlii a explodat o grenadă. Învățătorii Eufimie și Maria Goma, preotul Octavian Banu, Iosif Dani, mai mulți localnici, oameni simpli, țărani (Tatu, Irom, David, Botnar, Miclea, Frățilă, Weber, Müller etc.) sunt socotiți suspecți, ridicați, transportați la Securitatea din Mediaș. Copilul de 13 ani rămâne singur și își caută părinții la sediile Securității din Sibiu, Alba Iulia și Sighișoara. Îi găsește după multe căutări la Mediaș. Doarme pe unde apucă, inclusiv la poarta Securității. Mama a fost eliberată în luna mai, după simularea în anchetă a unui viol colectiv, iar tatăl, ultimul din lot, în august. „A fost un bun coleg, un bun camarad – își amintește învățătorul Petru Banu –, până în data de 19 [13?] ianuarie 1949, când ceva, pe neașteptate, a intervenit în viața lui”[2]. Se întâmpla că Paul Goma redevenea „fugar” în calea istoriei, simțindu-se de data aceasta orfan de amândoi părinții. Încă din primii ani de viață, cei trei au fost nevoiți la „adaptarea la teren, la istorie”, după cum se exprimă el însuși. Au fost nevoiți să-și schimbe mereu nu doar locul, ci și lucrurile la „starea de vagabondaj”[3].

Până în ianuarie 1949 copilul familiei Goma trecuse prin multe traume, șocuri și lipsuri – război, dispariția tatălui, refugiere, vânătoarea de refugiați și spaima de Siberia, însă, nimic nu l-a marcat mai mult decât dispariția ambilor părinți deodată. Copilul a îmbătrânit brusc, așa s-a profilat veșnicul (scriitorul însuși ar fi spus: mereul) refugiat/dislocat/desțărat. Unul dintre martorii care l-au cunoscut atunci exprimă frust transformarea peste noapte a copilului: „Din momentul acela Paul Goma și-a schimbat comportamentul total. Din copilul acela comunicativ și sociabil, a devenit un copil care era foarte izolat, gânditor, a fost demoralizat, decepționat complet. Nici nu mai stătea de vorbă cu noi, când suna clopoțelul de ieșire pleca de la ultima oră și nu îl mai vedeam până a doua zi”.[4] Din ianuarie 1949 a intrat în stare de veghe permanentă și de circumspecție-izolare. Soliditatea libertății interioare a viitorului scriitor se va fi datorat traumelor, revoltelor asumate. În martie 2005, așa cum ne reamintește o epistolă electronică, pe care a transmis-o unui grup restrâns, scriitorul rememorează una dintre întâmplările anului 1949, când

 „la Securitatea din Mediaş, mi-a fost pângărită mama, prin simularea, punerea în scenă a unui viol în grup. Sub conducerea maiorului Ion Buzescu şi a căpitanului Paszty, după ce a fost bătută, a fost dezbrăcată, întinsă pe o masă, toţi cei vreo şapte securişti au scuipat-o, pe rând, ca într-un scenariu bine învățat, între picioare, înjurând-o, tratând-o de curvă, amenințând-o că o vor face poştă − dacă… Acestea nu le-am aflat din gura mamei, ci le-am auzit, nopți la rând, spuse de ea, în şoaptă, tatei. Tata o consola cum putea, aducându-i aminte că fusese doar «teatru»… La un moment dat, mama a țipat, spunând că, dacă ar fi fost violată cu adevărat, nu s-ar fi simțit atât de umilită, atât de murdărită”.[5]

 Traumatizanta rememorare fusese prilejuită de injuriile la adresa soției sale, Ana-Maria Goma, exprimate de generalul de Securitate Nicolae Pleșiță la un post de televiziune în anii 2000, care, între altele, a recunoscut cu satisfacție și că în 1977 l-a bătut pe opozant. Memoria are în cazul lui Goma nu doar un covârșitor rol recuperator, ci este fundamentul literaturii sale. Mnemotehnica insistentă à la Goma este o trăsătură definitorie a operei sale literare și istorice. Exersarea obstinată a memoriei (trăsătură caracteristică deținuților politic) face posibilă în 2005 o astfel de asociație: între violul înscenat mamei (1949) și „pângărirea soției” (2005), pe care le resimte cu aceeași intensitate ca pe un viol al propriei intimități. Adultul din 2005 retrăiește spaimele, neputințele și frustrările copilului-adolescent din 1949: „Iată-mă, deci, în martie 2005, ca unul care, deşi am «experiență» (mai corect: având ştire de astfel de metode), mă aflu dezarmat: un securist a pângărit-o pe soția mea şi mamă a fiului meu − de astă dată în public şi nimeni de pe platoul de televiziune nu a protestat.”[6] Există aici și tema recurentă a singurătății (în fața istoriei), a lipsei de empatie și de solidarizare a celor din jur, care l-au urmărit toată viața.

În mai 1952, fiind elev în clasa a X-a, are primul contact direct cu Securitatea. Este reținut opt zile la Securitatea din Sibiu. Aborda în clasă subiecte tabu în epocă, precum partizanii anticomuniști. Ca o circumstanță agravantă, „ține un jurnal-intim... codificat”[7]. La vârsta adolescenței, Paul Goma rămâne un copil curios, uimit, nerăbdător, care se minunează și se întristează, se bucură, și se încruntă, repetând totul pentru a-și întreține memoria, mai ales memoria istorică. La 17 ani este deja, aparent paradoxal, un copil-adult capabil să înțeleagă și să descrie minuțios contextul unui eveniment istoric, invențiile lingvistice ale mamei ori să prezinte autorii „epurați” din biblioteca sibiană ASTRA, măsură ideologică a regimului comunist care a contribuit la formația sa de răzvrătit, de ins mereu în răspăr cu comandamentele politice întrunind cvasiconformismul majorității. O atare tinerețe a spiritului este surprinsă de un coleg de facultate informator și o va păstra toată viața, după cum avea să observe chiar Monica Lovinescu:

 „Sursa relatează următoarele despre studentul Goma Paul din anul II fac. de limba și lit. română: Sub ochelarii fumurii, Goma ascunde o inteligență ascuțită, amestecată cu o mare șiretenie îmbrăcată în naivități de copil. La prima vedere pare un copil mare între colegii lui”[8]. Ceea ce amintește de o replică, mult mai profundă a Monicăi Lovinescu, din ultimul său interviu: „Dar Goma era un tip copilăros, copilăros în sensul bun al cuvântului. Cine ar fi făcut ce a făcut el, dacă nu avea o doză de naivitate sau de încredere în natura umană?”[9].

 Întors la liceu după vacanța de vară, în septembrie 1952 este informat că a fost exmatriculat fără posibilitatea de a se înscrie în nicio altă școală din țară. După o săptămână la liceul din Sighișoara, este depistat și dat afară. Nu este primit nici la Brașov. Cu greu, Eufimie Goma găsește un director dispus să-l primească la Liceul „Negru Vodă” din Făgăraș.

După încercarea eșuată de a intra la Institutul de Artă Cinematografică, pentru a-și câștiga existența, intră în învățământ, unde nu găsește decât post de „instructor superior de pionieri” la Şcoala elementară din comuna Dacia, raionul Rupea, apoi la liceu, în oraşul Rupea. Potrivit Carnetului de muncă[10], la rubrica studii scrie „Școala medie complect”, dovedită cu certificatul de absolvire nr. 166/30.07.1953. Angajarea la Școala de 8 ani din Dacia-Rupea a durat din 1 septembrie până în 31 decembrie 1953, apoi la Școala Medie Rupea din 16 ianuarie până la 31 august 1954, când întrerupe lucrul pentru a da examen de admitere la Facultatea de Filologie, Universitatea București, și, simultan, la noul Institut de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”, „înlocuind fosta «Şcoală» cu acelaşi nume – zisă şi Fabrica de Scriitori”[11]. Este admis la amândouă și o alege pe a doua. Un an mai târziu, institutul devine secție a Facultății de Filologie.

---

[1] Mărturia profesorului Mitică Filip, în Memorialul durerii, loc. cit., p. 341.

[2] Ibidem.

[3] „...noi nu aveam paturi, pat, adică obiectul pat, care are niște picioare. Noi aveam niște lăzi, lăzi care se pliau, se prelungeau cu tot felul de balamale, care în cinci minute se strângeau, deveneau cufere și erau puse într-o căruță pentru următoarea plecare”, cf. ibidem.

[4] Petru Banu, învățător, în Memorialul durerii, p. 342.

[5] Textul a fost publicat în Paul Goma, Jurnal, 2005, Editura Anamarol, București, 2007, p. 113.

[6] Paul Goma, Jurnal, 2005, p. 114.

[7] Biobibliografie, loc. cit., p. 23; pentru atmosfera epocii și detalii legate de subiectele interzise, pe larg, în romanul Astra.

[8] ACNSAS, DUI 2 217, vol. 3, f. 27, sursa „Panait”, informare dată în Casa Steaua, primit: lt. maj. Achim Victor, pe 13.12.1966. Rândurile redate în italice sunt subliniate în original cu creion roșu.

[9] Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Editura Vremea, București, 2008.

[10] Carnet de muncă Seria T.m., nr. 210166, eliberat în data de 16 martie 1964 de către Întreprinderea Regională „Agrosem”, localitatea Brașov, pe numele Goma Paul, anul 1964 (Carnet de muncă Paul Goma, recuperat de noi în 2012 de la ultimul angajator: Biblioteca Națională a României – fosta Bibliotecă Centrală de Stat, unde Securitatea l-a angajat pe Paul Goma în 1977, după eliberarea din penitenciarul Rahova, cu scopul de a demonstra Occidentului că scriitorul este bine tratat în România – pe baza unei împuterniciri legale semnate de Paul Goma, în vederea constituirii dosarului de pensionare a scriitorului și de obținere a indemnizației de fost deținut politic.)

[11] Ibidem.