Gheorghe Grigurcu în dialog[1]
cu Flori Bălănescu
 | ||
|
F.B.: Pentru a relua dialogul nostru, vă întreb, dragă domnule
Grigurcu, cine v-a dat voie după 1989 să vă exprimaţi liber? Aveţi un schimb de
replici cu Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican pe tema “voii de la Brucan”[1].
Gh.
G.: Da, venise vorba acolo de Brucan precum de o “mână forte” îndată după
răsturnarea lui Ceauşescu. Fără doar şi poate, dispariţia cenzurii a
reprezentat în acele zile dramatice o satisfacţie aparte pentru oamenii de
condei, echivalentă cu “libertatea”. Faţa concretă, specifică pentru noi, a
“libertăţii”. Dar nu ar fi mai nimerit să vorbim de o… jumătate de libertate?
Căci Brucan, ca şi celelalte personaje ale primei cârmuiri postdecembriste, în
frunte cu Iliescu şi cu Roman, preconizau o “democraţie originală”, id est, după modelul gorbaciovist, o
perestroika. Când manifestanţii au cutezat să strige “fără comunişti”, s-a
dezlănţuit acţiunea sinistră a teroriştilor, urmată la scurtă vreme de
evenimentele sângeroase de la
Tg. Mureş şi de mineriade. Ţara era condusă nu de o
reprezentanţă veritabilă a concepţiei democratice, ci, într-o variantă mai
“spălată”, de vechea nomenclatură, de un eşalon doi al acesteia care urma
cursul primenit al politicii sovietice. Ajunsă la putere şi dornică a rămâne pe
poziţiile ei cu orice preţ, noua echipă a vechii caste dominante a acţionat în
sensul intereselor sale, inclusiv în mass-media. Televiziunea condusă de Răzvan
Theodorescu (“cap de cauciuc”) şi, ulterior, de Paul Everac (“coadă de drac”) devenise
un instrument obedient al său. Să ne amintim cum presa majoritară, de factură
iliesciană, laolaltă cu micul ecran, nu prididea să-i defăimeze pe veritabilii
anticomunişti, fie ei adversari afirmaţi ai regimului Ceauşescu, exponenţi ai
partidelor istorice renăscute, foşti deţinuţi de conştiinţă sau - mai încape
vorbă? - purtători de cuvânt ai exilului. Aceştia n-aveau loc în spaţiul unei
libertăţi înjumătăţite. Ziarul „Dreptatea”, “organ de luptă împotriva
comunismului”, cum menţiona subtitlul său, la care am avut bucuria de a
colabora susţinut (mi se pare că am fost cel dintâi scriitor român care a făcut
acest pas), nu era decât o insulă într-o mare de insulte la adresa celor ce puteau
ilustra o adevărată despărţire de totalitarismul roşu. Nu întâmplător, sediul
PNŢCD s-a văzut asediat de “oameni de bine”, care cereau capul lui Corneliu
Coposu, iar redacţia „Dreptăţii” a ajuns să fie vandalizată de aceiaşi indivizi
în deghizament “democratic” (libertatea opiniilor, a manifestaţiilor, nu asta
era scuza lor?). Am avut satisfacţia de a întemeia, alături de Barbu Cioculescu
şi de Petre Stoica, un supliment al organului ţărănist, „Dreptatea literară”,
la care au colaborat zeci de scriitori, cutez a zice floarea literelor române
din acel moment, girând astfel militantismul nostru. În rest asistam la regruparea
unor foşti notabili ai “epocii de aur”, înzestraţi cu noi demnităţi: Eugen
Barbu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Al. Piru, Andrei Pleşu, Marin Sorescu,
Dinu Săraru, cu o mică întârziere tactică Adrian Păunescu, Corneliu Vadim
Tudor, D.R. Popescu. Semilibertatea se dovedea generoasă cu cei ce-şi dovedeau
capacităţile de aservire (fie şi sub forma unei perfide ambiguităţi) la
conducerea politică postdecembristă, făcând în continuare figura unor “elemente
de nădejde”. Ar mai fi de spus câte ceva pe acest subiect, dar mă limitez acum
să amintesc doar un singur episod: guvernarea sumbră a lui Adrian Năstase, pe
durata căreia presa se simţea foarte stânjenită când încerca să articuleze o
atitudine critică faţă de aceasta, iar televiziunii i se pusese de-a dreptul un
căluş în gură. Copil şi el (prin alianţă) al Cartierului Primăverii, prosperul
Năstase, cel giugiulit în zilele noastre în urma melodramaticei d-sale
comportări, s-a dovedit astfel un perestroikist veritabil.
F.B.: Perspectiva etică a lui Gh. Grigurcu a
suferit mutaţii în ultimii ani? Există diferenţe esenţiale, ideologice şi de
conţinut, între generaţii? Manolescu-Simion-Grigurcu-Cistelecan-Simuţ, să
zicem, vs. Cernat-Enache-Creţu-Rogozanu? Au mai
mult “curaj moral şi etic” discipolii decât
mentorii lor? Oricare va fi răspunsul, nedumerirea mea rămâne: prăpastia
abruptă dintre vorbe şi fapte, aplicarea discreţionară a unităţilor de măsură
în situaţii similare sau identice şi aşa mai departe. Am dificultăţi în a
înţelege ce este real şi ce este ficţiune, ce este onest sau amoral etc. în
lumea literară românească. Avem voie, avem nevoie să discutăm separat latura
etică a scriitorului/creatorului, modul şi măsura în care (îi) afectează
contemporaneitatea, poate chiar opera? Aţi intervenit în polemicile dezvoltate
în jurul lui Ion Caraion, Nicolae Breban, Adrian Marino. Trei cazuri diferite,
ultimele două tratate cu generozitate de Gabriel Andreescu în ultima sa carte[2]. Deşi românii se
ceartă mult, discută raţional şi argumentat extrem de puţin. Mi-ar plăcea să
aflu opinia Dvs.
Gh. G.: Regret că n-am avut
posibilitatea de a citi cartea lui Gabriel Andreescu la care vă referiţi. Dar
aceasta nu mă împiedică a repeta ceea ce am afirmat de atâtea ori, cu riscul
de-a pune la încercare răbdarea eventualilor mei cititori, cărora le cer scuze
pentru faptul că unele adevăruri pe care le reamintim pot da semne de uzură.
Aidoma cauciucurilor unei maşini nevoite să parcurgă drumuri lungi. Ce să facem
însă dacă realul însuşi se arată repetitiv? Dacă obstinaţia unor
tendenţiozităţi ne sileşte a le da aceeaşi replică? A face disjuncţia între
creaţia unui scriitor şi morala sa e un gest inevitabil atunci când morala i se
prezintă deficitară în materia creaţiei. Atât. În materia creaţiei. Ne
interesează mult mai puţin sub unghiul criticii literare viaţa autorului, dacă
aceasta nu comunică cu scrisul său. Dar compromisurile pe care le săvârşeşte cu
condeiul îi alterează pagina pe care n-o putem evalua altminteri decât ţinând
seama de ele. Curios e că în anii de după 1989 cei ce se arată vajnici
apărători ai − vorba vine! − esteticului pur (adică cei ce ar dori să închidem
ochii în faţa probelor de oportunism ale scriitorilor) sunt tocmai promotorii,
elogiatorii condeielor ce s-au aflat “sub vremi”, care s-au plecat în chip
indign în faţa puterii politice. Un exemplu frapant: Eugen Simion. Mă gândesc
la o analogie cu afectarea religioasă de care au dat dovadă unii condeieri cu
un trecut nu tocmai curat, ba chiar “curat-murdar”, în direcţia
colaboraţionismului procomunist, de la distinsa Zoe Dumitrescu-Buşulenga la
repulsivul Arthur Silvestri. Ceea ce la unii constituie un “refugiu” în
afişarea credinţei, la alţii e o repliere la fel de conjuncturală în estetică…
N-aş putea acum să-i departajez pe confraţii întru critică pe “serii”, pe
“generaţii”. Habar n-am, de pildă, dacă un critic mai tânăr m-ar putea socoti
un “mentor” al său şi, sincer vorbind, aşa ceva nu mă preocupă. Fiecare
răspunde de propria sa conştiinţă. Fiecare avem în formaţia noastră cărţi de
căpătâi, autori preferaţi, într-o listă ce se poate îmbogăţi sau (de ce nu?)
diminua. Intervin câteodată decepţii impredictibile, însă până la urmă apare o
rezultantă a convingerilor, a şirului de atracţii-respingeri, a reacţiilor
caracteristice, într-un registru ideatic-stilistic. O unitate a personalităţii,
dacă îi e dat acesteia să se afirme. Cât priveşte cele “trei cazuri diferite” pe
care le menţionaţi, n-aş putea trata cu mare “generozitate” pe ultimele două,
Nicolae Breban şi mai cu seamă Adrian Marino, fiind înclinat în schimb a-mi
retuşa părerile iniţiale, probabil prea aspre, asupra celui dintâi, Ion
Caraion. Breban n-a avut de suportat, din fericire, mari dezagremente, trecând
din condiţia foarte privilegiată, să admitem, de şef al „României literare” şi
membru în CC al PCR, la cea de „exilat”, cu insolite reveniri în ţară, iar
Adrian Marino care, e drept, a trecut prin detenţie, a beneficiat de-o
benevolenţă tot mai accentuată a autorităţilor comuniste, petrecând în voie
sejururi lungi peste hotare. Problema lui Marino e una a caracterului. Vă va
surprinde dacă vă voi spune tranşant că a avut un caracter penibil? A pretins
mereu o recunoaştere largă, empatie, encomii, însă n-a ezitat a respinge, nu o
dată cu furoare, mai toate valorile literaturii române contemporane, de la Mircea Eliade, Cioran, Noica,
de la Arghezi,
Blaga, E. Lovinescu, Vladimir Streinu, la Monica Lovinescu, Virgil
Ierunca, Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, I. Negoiţescu, Cornel Regman,
Alexandru George, Mircea Zaciu, neuitându-l nici pe cel ce l-a debutat, i-a oferit
un post universitar şi l-a introdus în Istoria
literaturii române pe când era foarte tânăr, G. Călinescu, ocărât în
ultimul hal. Ura sa e imensă, împotriva tuturor şi a toate în domeniul
literaturii române pe care declară că n-o mai urmărea de decenii. O ură
întreruptă însă de firitiseli la adresa unor culturnici ceauşişti (între care
ridicolul Ion Dodu Bălan), ca şi de alternanţa adulare/negare înverşunată după
ocazie, aşa cum s-a comportat cu Noica. Înfricoşător cărturar, concurând un
computer performant, s-a ridicat împotriva poeziei (o aserţiune dispreţuitoare:
“românii sunt un popor de poeţi”), a “scrisului frumos”, a criticii care
încearcă a-l cultiva, a criticii în genere… Altceva e cu Ion Caraion.
Suferinţele sale din Gulagul autohton au fost dintre cele mai dure ce se pot
imagina, iar delaţiunile urâte pe care le-a comis nu e greu să presupunem că au
fost obţinute cu pistolul Securităţii la tâmplă. Nici textele pe care s-a grăbit
să le publice, în imunda „Săptămîna”, Eugen Barbu, îndată după plecarea
importantului poet în Occident, mi-am dat seama că nu oferă o garanţie a
veridicităţii, unica dovadă fiind publicarea unor… dactilograme. Nu îndrăznesc
a-l dezvinovăţi total pe Ion cel Negru, dar nu mă simt în stare nici a-l osândi
mai mult decât s-ar putea proceda cu o victimă. Faptul că până şi ultrascrupulosul
Goma îi ia apărarea, spune ceva, nu-i aşa?
F.B.: Când Norman Manea – despre al cărui dialog[3] cu Edward Kanterian
aţi scris – se referă „în cazul evreilor” la „«cauza» naivei lor simpatii faţă
de sovietici” nu operează cu o generalizare nelalocul ei, aşa cum i-a fost
reproşată lui Goma? Dacă admitem că este ilogic şi nefiresc ca Manea să-i fi
vizat pe toţi evreii drept „simpatizanţi” ai sovieticilor (deşi „unii” au fost
mai mult de atât – fiind tocmai cei la care se referă Goma!), nu putem arăta
aceeaşi îngăduinţă tacită şi faţă de formularea scriitorului exilat la Paris,
care făcea trimitere la acei evrei care i-au umilit pe („unii”) români, i-au
ucis sau au impus – în calitate de activişti cominternişti sau moscoviţi –
comunismul şi în România? Cum poate pretinde cineva că Goma viza totalitatea
evreilor?
Gh. G.: Întrebarea dvs. ultimă îşi
conţine şi răspunsul. Deschideţi astfel o temă delicată, cea a evreilor. O
putem aborda sau ba? Se pare că se cuvine în acest caz să umblăm în vârful picioarelor
şi să ducem mereu degetul la gură pentru a nu se produce niciun zgomot sacrileg.
Să ascultăm o muzică celestă ce ar reprezenta unica sa echivalare cu putinţă.
Luându-i peste picior pe conaţionalii săi (i se îngăduia!), I.L. Caragiale
scria astfel: “În genere naţiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă
specifică: englezii au spleenul, ruşii nihilismul, francezii l’engouement, (…),
spaniolii morga, italienii vendetta etc.; românii au Moftul”. Ce vreau să spun?
În mod habitual, naţiile au parte de astfel de caracterizări dulci-amărui, dar
evreii (să fim corecţi: nu toţi, unii evrei) par a nu le accepta. E la mijloc o
sensibilitate ultragiată istoric sau altceva? Acuza de antisemitism stă la pândă.
Deşi sunt convins că n-o merit, n-am scăpat de ea, alături de alţi “antisemiţi”
improvizaţi, în lipsă de alţii mai convingători, între ei N. Manolescu şi G.
Liiceanu. Stimez, mai mult, admir destui scriitori şi cărturari evrei, am avut
buni prieteni evrei ca să nu pot fi socotit, nădăjduiesc, un “antisemit”. Nicio
pornire de şovinism nu mi-e proprie. Nu uit o însemnare a lui Felix Aderca, din
ciclul său de Maxime şi minime: “Mi-a
spus în taină că e filosemit. Aş fi preferat să fie indiferent”. Sunt
încredinţat că nici Goma nu se putea pronunţa realmente împotriva tuturor evreilor atunci când lua în
vizor cazurile, din nefericire nu chiar puţine, ale evreilor care s-au pus în
serviciul comunismului (să nu uităm că e căsătorit cu o evreică, după câte ştiu
o femeie “bărbată”, care a stat cot la cot cu soţul său în situaţii dificile). Să
nu ne ascundem după deget. Ceea ce nu înseamnă că antisemitismul artificial nu
bântuie, ajungând până la fervoarea unei mode. Greşeala lui Norman Manea plecat
de la noi, din sânul limbii române, am impresia că e cea de-a ne privi acum
prea de sus, “din avion”, altitudine ce-l determină a vorbi în dialogul cu
Edward Kanterian despre “«bolşevismul anticomunist» de după comunism, care
trivializează, simplifică şi manipulează”. Romancierul azvârle cu lesniciune
vorbe profund nedrepte care pot răni. Sensibil ca o mimoză când e vorba de
conaţionalii d-sale, N. Manea amestecă noţiunile (bolşevism, anticomunism), cu
indolenţa cu care ar amesteca nişte cărţi de joc. Ce-ar zice d-sa dacă cineva,
desigur rău intenţionat, ar vorbi, în loc de “«bolşevism anticomunist»”, despre
un anti-antisemitism “care trivializează, simplifică şi manipulează”?
F.B.: Citind dialogul Manea-Kanterian, am fost
nedumerită de absenţa oricărei trimiteri la genocidul armenilor, în contextul
discutării atât de nuanţate despre atrocităţi şi crime împotriva umanităţii.
Kanterian este armean, aşa cum Manea este evreu. Grigurcu este român-basarabean.
Natura Dvs. critică nu a fost
sesizată de această lipsă?
Gh. G.: Aşa este. Cumplitul masacru al
armenilor de către autorităţile turceşti, petrecut în două faze majore, prima
la sfârşitul secolului al XIX-lea, a doua între 1915-1916, e o crimă în masă
care pare a prevesti Gulagul şi Holocaustul. N-am idee de ce armeanul Edward
Kanterian n-o menţionează. Poate că depărtarea în timp a estompat-o cumva,
poate spre a nu-l indispune pe interlocutorul d-sale pentru care Holocaustul
s-ar cădea menţinut într-o unicitate absolută, într-un orgoliu al durerii
diferite de cea a Gulagului, care s-a soldat totuşi cu un număr mult mai mare
de victime.
F.B.: „Am
citit recent opinia unui critic literar român cum că «singura» deosebire dintre
Holocaust şi Gulag ar fi faptul că «vinovaţii Holocaustului au fost pedepsiţi,
pe când ceilalţi nu au fost». Ce să mai spui despre o astfel de candoare
analfabetă? Doar o crasă orbire poate reduce deosebirile, ca şi asemănările,
dintre fascism şi comunism, dintre Holocaust şi Gulag la o asemenea simplistă
gazetărie de consum. Nici măcar în chestiunea vinovaţilor situaţia nu este atât
de simplă. (...) Germania a fost învinsă în război şi învingătorii i-au impus,
treptat, obligaţia de a se confrunta cu trecutul, de a se însănătoşi moral. Reacţia
generaţiei tinere a avut un efect salutar, dar abia în anii ’60. Comunismul nu
a fost învins într-o înfruntare armată, învingătorii şi învinşii sunt parte a
aceluiaşi popor. Popoarele care au trăit sub comunism trebuie, aşadar, să-şi
rezolve singure trecutul, un trecut doldora de compromisuri şi complicităţi,
unele greu, dacă nu imposibil de evitat în cotidianul statului poliţist”, spune
Norman Manea. Un cunoscător mediu de istorie, de etnie armeană cu atât mai
apăsat, avea obligaţia normală să spună că aceleaşi state civilizate care au
reuşit să culpabilizeze poporul german în aşa măsură încât astăzi nemţilor le
este frică şi să pronunţe cuvântul evreu, nu au avut interesul să facă
presiunile necesare pentru ca Turcia să recunoască genocidul împotriva
armenilor. Este Gh. Grigurcu acel critic literar la care trimite Norman Manea?
 | |
|
F.B.: Întorcându-ne la problemele noastre interne
abrupte, în “cazul Breban” v-aţi situat de partea scriitorului şi nu a
criticilor săi. Aici cred că aţi polemizat deja cu Paul Goma, şi nu numai.
Întreb cu formularea lui Paul Goma: “Chiar să nu mai fie nimeni în România care
să cunoască deosebirea dintre exilat şi navetist?”.
Gh. G.: Nicolae Breban constituie un “caz” special. După ce
avusese parte de favorurile oficialităţii, ajungând, la o vârstă tânără, nu
numai redactor-şef al „României literare”
ci şi membru al CC al PCR, aşa cum
am amintit puţin înainte, a recurs la un gest intempestiv, plecând, în semn de
protest împotriva regimului, în Occident. Cred că a fost prima sfidare de
răsunet, din partea unui om de litere, a politicii lui Ceauşescu. Mai departe
însă urmează ceva straniu. Autorul Animalelor
bolnave a revenit de mai multe ori în ţară, ba a şi publicat aici, fiind
unicul scriitor într-o atare situaţie ce ar justifica termenul pe care îl
foloseşte Goma, de “navetist”. Ce s-a întâmplat în realitate? Nu putem şti deocamdată,
cu toate că supoziţia unor tranzacţii cu autorităţile comuniste, a unei
“cedări” a lui N. Breban în faţa pretenţiei lor de “colaborare” nu e defel
neverosimilă. Viitorul ne va oferi transparenţa trebuitoare pentru a desluşi
excepţionalul statut dual pe care l-a avut romancierul.
F.B.: Aveţi
ceva de împărţit cu Augustin Buzura? Nu este plăcut ce o să citez din interviul
oferit lui Daniel Cristea-Enache[4]: „...Gheorghe Grigurcu
nu are habar de proză. Nici de proză! Sunt absolut sigur că din epoca lecturilor
obligatorii, când cânta cu patos revoluţionar tancurile sovietice eliberatoare,
nu a mai citit vreun roman. (...) vrea şi el o poziţie în «lumea bună», se
străduieşte să fie luat în seamă cu orice preţ...”. Trimitea oare, într-un mod
particular, la o competenţă a Dvs., subliniată de Gabriel Dimisianu (în acelaşi
volum de interviuri): „Gheorghe Grigurcu găseşte totdeauna cel mai potrivit ton
când scrie despre poezie, poate pentru că el însuşi este un liric.”? Suntem
limitaţi de metodologia acestui dialog indirect, altfel ar fi mult de discutat.
„Lumea bună” a literelor române este delimitabilă prin Marin Preda, Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Eugen Simion, G. Călinescu, Tudor Vianu, pe care-i
numeşte Augustin Buzura, vs Gheorghe
Grigurcu, Dumitru Ţepeneag? Şi mai cine?
Gh. G.: Să luăm lucrurile pe rând. N-am nimic de “împărţit” cu
Augustin Buzura, scriitor care, având calitatea de redactor-şef adjunct al revistei
„Tribuna” (deci o înscriere în
nomenclatura culturală!), a dovedit la rându-i o ambivalenţă de comportament.
Pe o latură poza într-un soi de “disident”, dornic a câştiga preţuirea Europei
libere, pe alta nu se da în lături a-l celebra pe dictator. Spre stupefacţia
lui Goma, care tocmai se pregătea să-l recomande unei prestigioase edituri de la Paris! Nu chiar pe
neaşteptate, îndată după căderea lui Ceauşescu, A. Buzura s-a văzut “ales” de cârmuirea
iliesciană în grupul de intelighenţi care îi putea aduce servicii, atraşi prin
mijlocirea unor funcţii dintre cele mai simandicoase. Aşa peste noapte au
apărut pe scenă nişte persoane care s-ar zice că aşteptau înfrigurate, în
culise, acest moment pentru care fuseseră pregătite. Tropăiau de nerăbdare: Andrei
Pleşu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Marin
Sorescu, Mihai Botez. Devenit preşedinte al unui organism numit puţin mai târziu
Institutul Cultural Român, poziţie mănoasă din mai multe puncte de vedere,
autorul Orgoliilor a căpătat aripi, dând
lecţii pe un ton ţâfnos poporului român şi răfuindu-se, nu fără aroganţă, cu
cei ce cutezau a-şi exprima dezamăgirile faţă de situaţia ţării după aşa-zisa
înlăturare a comunismului. Nici numele meu n-a scăpat atenţiei d-sale. Astfel A.
Buzura şi-a amintit de cele câteva poezii, foarte puţine, “pe linie”, pe care
le-am scris într-adevăr în jurul vârstei de 20 de ani, cu care nu m-aş putea mândri.
Ne aflam în anii ‘50, perioadă de maximă presiune ideologică, din care se părea
că nu mai există salvare. Mă temeam, cu o dureroasă naivitate, că altminteri nu
voi mai putea publica niciodată (să adaug că o seamă de tineri din jurul meu,
cu o incontestabilă înzestrare, au avut parte de un destin frânt). A fost o
prestaţie cu totul exterioară fiinţei mele, ca şi cum aş achita un impozit, sau
mai bine zis, o amendă. Dar mi-am revenit curând şi ani buni, până când am fost
angajat ca redactor la revista „Familia” (noroc nesperat), în 1965, n-am mai
publicat nimic. Să mă întorc acum la cuvintele ce mi le închină A. Buzura, în
dialogul cu Daniel Cristea-Enache. D-sa voia să spună că, în realitate, n-am
citit niciun roman în viaţa mea, dar, din pudoare, îmi atribuie această
insuficienţă doar de la o vârstă a primei tinereţi! E drept însă că n-am scris
proză şi, foarte probabil ca o consecinţă, nu m-am manifestat ca un critic de
proză. Prin urmare, dau cuvântul unui critic de seamă şi totodată un prozator
de seamă, care ne-a părăsit de curând, Alexandru George: “ţin să adaug că
niciodată literatura lui (a lui Augustin Buzura) nu m-a atras; totul mi se
părea fals, încâlcit, o literatură poate «de dezbateri», dar fără viaţă (ceea
ce în treacăt fie spus este şi ultimul cuvânt al lui M. Zaciu, […] în ultima
lor întrevedere). Iar ultima lui carte, pe care şi-o admiră singur, o fi fost
rezultatul unei mari trude, dar păcătuieşte prin aceleaşi clişee şi
contrafaceri ca şi celelalte, acţiunea pare un singur pretext pentru a pune
personajele să vorbească despre lucruri care or fi avut vreo relevanţă în comunism,
fiind tot atâtea «dezvăluiri» curajoase, dar acum pot fi citite în orice gazetă
cumpărată întâmplător. (…) Or, eu cred că, dacă autorităţile comuniste au
îngăduit apariţia literaturii «curajoase» a lui Buzura, asta s-a datorat
atmosferei ambigue şi echivoce, cu soluţii lăsate în suspensie şi mici adevăruri
încurcate în complicaţii artificiale, eroii săi devenind mai mult nişte cazuri
particulare cu necazurile sau «problemele» lor, nişte bizari, atipici. El era,
însă, şi atunci un privilegiat sub supraveghere, spre deosebire de adevăraţii
persecutaţi, era un «tovarăş ridicat», de la care se aştepta ceva, nu un paria
marginalizat de regim, sau care să se fi pus în situaţia de disident prin vreo
acţiune răspicată” („Luceafărul”, nr. 37/2003). Şi în fine, ceva despre
noţiunea de “lume bună” a literelor noastre. Văd că din numele înscrise de A. Buzura,
care (lăsându-i la o parte pe interbelici) par a confirma fără intenţie (cu atât
mai bine!) aprecierile lui Alexandru George privitoare la categoria de
“tovarăşi ridicaţi” în temeiul unor aşteptări, lipsesc, M. Ivănescu, Leonid
Dimov, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, I.
Negoiţescu, Cornel Regman, Petru Creţia, I. D. Sîrbu, Radu Petrescu (şi cum,
Doamne, ar fi putut fi Paul Goma?). Aşa că n-ar mai fi nevoie să continui…
F.B.: În citatul volum, vă caracterizează şi Andrei
Pleşu. Spre deosebire de Augustin Buzura, el recunoaşte că sunteţi “un
remarcabil critic literar”, dar “lovit, după decembrie 1989, de un soi de
neo-oportunism, cu complicaţii ce ţin de o inanalizabilă malformaţie
sufletească”. Aţi avea “o biografie plăpândă moralmente, cu penibile
versificări despre Lenin sau despre armata sovietică şi cu poltronerii
mediocre, de genul celei povestite, de curând, de regretatul Z. Ornea”. Sunteţi
într-o companie onorabilă, în aceeaşi listă de “personaje care mă detestă”:
Paul Goma, Gabriel Andreescu. Eu ştiu că lista celor care critică − şi nu
detestă persoana! − prestaţiile lui Andrei Pleşu este mult mai lungă. Pe Z. Ornea
nu m-aş grăbi deloc să-l creditez, din motive ştiute. Aţi vrea, vă rog, să
limpezim des invocata prestaţie de “versificator al tancurilor sovietice”?
Gh. G.: E de-a dreptul delicios de astă
dată şarmantul Andrei Pleşu, când vede (la altul) un “neo-oportunism” şi o
“biografie plăpândă moralmente”. La chestiunea cu Lenin şi cu armata roşie m-am
referit deja, rămâne doar “poltroneria” (de ce însă una mediocră? sunt
decepţionat de calificativul preopinentului!) “povestită” de Z. Ornea.
Mărturisesc că nu ştiu despre ce e vorba. Aşa, în alb, vă daţi seama că n-o pot
recunoaşte şi nici nu pot încerca eventualul simţământ de căinţă. Să ne aruncăm însă privirea, încă o dată, asupra lui
Andrei Pleşu. Un aforism al lui Oscar Wilde sună aşa: “E absurd să-i împărţim
pe oameni în «buni» sau «răi». Oamenii sunt «fermecători» sau «plictisitori»”.
De prisos să precizăm în ce categorie intră autorul Minimei moralia, care are aerul a scăpa de constrângerile moralei,
aşa cum o femeie frumoasă ne face prea adesea să nu ne gândim la virtutea ei.
Chiar dacă socoteşte de cuviinţă a ne moraliza… Monden rafinat, cuceritor în
această ipostază a combinării manierelor cu aportul prompt al unui intelect
saturat de sine, într-o prezenţă stilistică fără cusur, A. Pleşu face astfel,
cum îi stă bine, apologia relativismului. Desfăşoară o inteligenţă dansantă, o
argumentaţie trasă în piruete graţioase. Ezită a adopta atitudini ferme, a se fixa.
Lunecă sofistic pe toate suprafeţele posibile, nu în ultimul rând pe cele ale
politichiei. Să-l ascultăm: “Opoziţia nu reuşeşte, la noi, să depăşească faza
comentariului şi a gesticulaţiei. Mi se reproşează că am rămas în Guvern. Dar
am făcut-o tocmai pentru a nu fi confiscat de bombăneală sterilă şi angelism.
Într-un anumit sens, în ţările din est e mai imprudent acum să fii la guvernare
decât în opoziţie. Uneori, îmi spun că unii dintre prietenii mei antiguvernamentali
au ales soluţia facilă (şi adaug, oarecum răutăcios, că şi înainte de ‘89 tot
soluţii facile aleseseră, de tipul «rezistenţei prin cultură»). O sumedenie de
protestatari par să fi adoptat modelul Gavroche: dar un Gavroche care nu iese
pe baricade decât după ce nu mai trage nimeni. Strigătul celor mai mulţi nu s-a
făcut auzit sub dictatură, cum nu se aude strigătul în timpul coşmarului. El se
aude abia acum, când apogeul spaimei e depăşit. Unii, e drept, sunt disperaţi
în mod autentic. Dar disperarea nu e o formă de opoziţie”. Iată-l aşadar
“bombănind” (un termen care-i place), dar nu oricum: tentând o dezvinovăţire
abilă, ca şi cum reproşul n-ar fi fost formulat, ca şi cum el însuşi are
meritul de a-l surprinde într-un spaţiu eterat al potenţialităţii. Aproape uiţi
de oportunismele celui ce-a ţinut morţiş să se lege prin înalte demnităţi de
toţi preşedinţii postdecembrişti ai ţării, astfel cum, urmărind un actor de
talent într-un spectacol, nu te mai întrebi cum ar fi dacă l-ai întâlni pe
stradă.
F.B.: Prin 1996, Paul Goma observa că după 1989 “cei
mai cunoscuţi înjurători sunt… basarabenii: C. Stere, Gheorghe Grigurcu şi
autorul acestor rânduri”. La ce se referă?
Gh. G.: S-ar zice că văzduhul
Basarabiei e încărcat de dramatism. E un topos apăsat de injustiţiile istoriei
care primesc replica unor fii ai săi, astfel modelaţi moralmente încât să aibă
o fibră combativă. Scurta listă a “înjurătorilor” pe care o dă Goma, aş
completa-o cu două nume: B.P. Hasdeu, cel în conflict cu instituţiile şi (ca să
reiau sintagma gomoasă a lui A. Buzura) “lumea bună” a literaţilor epocii, şi
A. E. Baconsky în faza ultimă a activităţii sale, în care s-a regăsit ca un
poet şi un eseist relevant, dar şi ca un adversar decis al sistemului comunist.
Toţi cei în cauză ne-am înstrăinat însă pe plan civil, fără voia noastră, de
meleagul natal care continuă a se afla într-o derivă inclusiv statală, a cărui
firească reîntoarcere la patria-mamă se pierde încă într-un orizont de aşteptare
nebulos. Dar Basarabia trebuie să redevină românească. “Independenţa” sa croită
de Stalin mă tem că nu e decât un artificiu. Şi literatura “moldovenească” e
normal să se integreze în literatura română, ca să n-o tratăm cu o
condescendenţă mai mult ori mai puţin disimulată (cineva spunea că un scriitor
român îl priveşte pe unul basarabean cam aşa cum un scriitor francez îl
priveşte pe unul român). Se cade doar ca politicienii dintr-o parte şi de
cealaltă a Prutului să treacă peste minorele lor egoisme şi ambiţii de carieră
pentru a îngădui unificarea teritoriilor româneşti, aşa cum s-a întâmplat, la
căderea zidului Berlinului, cu cele două Germanii.
F.B.: În timpul scurs de la ultima noastră
discuţie − acum, la împlinirea celor 77 de ani − s-a petrecut ceva semnificativ
în viaţa lui Gh. Grigurcu, omul-poetul-criticul literar-polemistul, aşa încât
să-i fi clintit convingerile, să-i fi zdruncinat prieteniile, să-i fi remodelat
proiectele?
Gh. G.: Nimic de acest gen.
[1] Gheorghe
Grigurcu, Laszlo Alexandru, Ovidiu Pecican, Vorbind.
Dialog în trei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004
(se va citi corect, în revistă: "În legătură cu raportul dintre Holocaust
şi Gulag trebuie să subliniez iarăşi vădita injustiţie pe care au săvârşit-o
diriguitorii UE când au stabilit sancţionarea negaţionismului doar pentru primul
fenomen.")
