sâmbătă, 13 aprilie 2024

Preacurvia mentală

 

Este un soi de reeducare cu ștaif intelectual, pe alocuri emițătorii ei fiind persoane care au citit „munți de cărți” – vorba unui fost deținut politic (care a înfundat pușcăria comunistă pentru că nu i-a plăcut borhotul cu apă rece, servit cu linguroiul limbii de lemn, motiv pentru care, în timp, a orbit complet, bătut fiind „în cap!, în cap!, în cap!”, la Jilava). Secretul (lui Polichinelle) este că nu trebuie să fii enciclopedist ca să ai șira spinării dreaptă. Și nici scriitor, nobelizabil sau nu. Și nici tatăl acestui scriitor: criticul literar sau editorul sau președintele țării sau șeful Securității. Etc.

Dar...

...se pare că trebuie să fi fost o secătură umană, ca să mă exprim cât se poate de elegant în context, ca să fii omagiat la centenar de către instituțiile publice. Tocmai citeam că se pregătește centenarul Nina Cassian la ICR Londra. Cunosc placa tocită cu „contează opera” și cu separarea vieții autorului de operă etc. Bla-bla! Ce surpriză, nu mă interesează opera literară a Ninei Cassian, așa cum nu mă interesează nici opera literară a lui Eugen Barbu! De peste 20 de ani, nu mai citesc decât romanele prietenilor, pentru că am o datorie morală față de ei. Și poezie de foarte bună calitate (care se poate să existe și în portofoliul Ninuței noastre dragi de partid și de stat, dar-însă-totuși, când am chef de poezie, am rafturi pline, nu mai zic de poezia carcerală, „scrisă” sub teroare de oameni drepți în cuget ca bradul, în vreme ce poeta o ninăia în pași de tango cu partidul. Poți s-o ții langa cu autonomia esteticului, până-ți arată obrazul unii ca Șalamov, și oricât n-ai vrea să recunoști, literatura nu mai este ce-a fost. Omenirea se transformă cu totul, până și pe la teoriile literare mai trebuie umblat. Îi și aud pe marii consumatori de romane („asta-i o incultă!”), care, vrând-nevrând, n-au zece vieți, tot una, ca mine, ca tine, ca noi toți. Eu citesc memorii, jurnale, studii, „munți” de arhive, monșer, am citit tone de  „literatură de dragul literaturii” când eram adolescentă și tânără, nu trebuie să citesc toate romanele ca să știu ce este aceea. Ah, da, mai citesc romane precum „Păsările”, ai ghicit!, pentru a vedea cu ochii mei de ce credeau analiștii în anii 1970 (nu cei arondați la Uniunea Scriitorilor!) că nu este nici pe departe de calitatea romanului „Ostinato”. Comparând romanele, ei comparau automat autorii, adică pe Ivasiuc-Goma. Ei, lasă, cunoscătorii (chiar dacă nu le dă mâna „diplomației” să recunoască) știu de ce! Așa revin la „cestiune”: creatorii din orice domeniu sunt oameni, iar opera le reflectă, mai mult sau mai puțin transparent, calitățile omenești, preocupările, „darurile”. Restul este... critică literară, s-avem pardon. Nu, nu criticii literari în fac pe scriitori cu mâna lor și tot ei îi omoară/îngroapă (în cenușa istoriei literare). Scriitorii sunt sau nu sunt. Unii sunt „făcuți” – cu ajutorul neprecupețit al unor critici/presiuni editoriale/partid etc. Pe mine, ca istoric al trecutului recent, mă interesează modurile și mecanismele prin care acești scriitori/creatori au fost influențați și au influențat istoria și viața, destinele altor oameni, în speță, altor scriitori. Aproape că-mi vine să-i dau o bilă albă unui scriitor care n-a deranjat regimul comunist nici cu o floare și care a declarat în anii 2000 că a făcut „disidență mentală”, „opoziție intrinsecă și structurantă”. Nu am treabă nici cu opera lui literară. Mă pune pe gânduri prăpastia teoretică și metodologică dintre teoria literară și discursul istoriografic. Coordonez un amplu proiect editorial, o lucrare colectivă cu peste 50 de autori care transpiră într-un ocean de surse primare și secundare pentru a scoate la lumină cele mai relevante cazuri de „rezistență, opoziție, disidență – anticomunistă”. Iată diferența fundamentală dintre literatură și istorie: este, frust spus, diferența dintre ficțiune și realitate. Căci nu puteai să te împotrivești regimului ori să-l critici „mental”, nu, asta ține de domeniul metafizicii; rezistența-opoziția-disidența = transparență, gestică deschisă, expunere&asumare publică, consecințe grave pentru cel expus și familia lui. Să ți se pară (din ipostaza de cititor) că un poet a ascuns nu știu ce bombă într-o metaforă este ca și cum ai spune că ești victimă a Securității doar pentru că ai descoperit după 50 de ani că există un dosar de urmărire informativă pe numele tău, despre care înainte de 1989 habar n-aveai (da, „Dragul meu turnător”!, mai ales când alte documente arată cât de laș ai fost și chitit doar pe „facerea operei”).

Preacurvia mentală îi menține de 80 de ani (din care aproape 35 scurși din 1989 încoace) pe unii dintre noi la butoanele establishmentului cultural, este un tip de mentalitate reeducat, cum spuneam, cu eficiență, în timpul regimului comunist. Unii dintre reprezentanții acestui „curent” au reușit să treacă cu brio dintr-o ipostază călduță pe vremea Marelui Împușcat (sau: Cel Mai Împușcat Fiu al Țării) în una de invidiat: afaceri neașteptate (sau poate că nu atât de neașteptate!) în mediul cultural, directorate și mandate fără număr etc., la pachet cu o politică de scriere din mers a unei false (auto)istorii a „rezistenței”, „opoziției”, „disidenței”. Una dintre cele mai false povești este aceea a „rezistenței prin cultură”, transformată după 1990 într-o adevărată ideologie. Or, un popor nu se trezește din amnezia istorică dacă este mereu îndemnat, pe toate canalele, să citească „ficție”, și nici dacă i se bagă pe gât și subliminal false modele etice.


Noul Testament, pe care luptătorul anticomunist Nicolae Ciurică îl purta mereu asupră-i, găurit de gloanțele Securității, și care i-a salvat viața. Imaginea a apărut în volumul Nunta partizanului cu moartea (Mărturia lui Nicolae Ciurică despre rezistența armată anticomunistă din Munții Banatului și ai Mehedințiului), autori Răzvan Gheorghe, Nicolae Ciurică, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2024.


2 comentarii: