Liliana Corobca - instituția cenzurii comuniste

NR. 18, iunie / 2014         ,,Cea mai mare mirare este să fii la cheremul orbilor provizorii.''

 text apărut în revista „Confesiuni”, nr. 18, iunie 2014

De la cenzură la autocenzură, 1949-1977

Marea diversiune

Liliana Corobca, Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. 1, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 398 p.

După cum aflăm din prezentarea de pe coperta a patra, scriitoarea și cercetătoarea Liliana Corobca s-a născut în satul Săseni din raionul Călărași, Basarabia. Stabilită la București de mai mulți ani, Liliana este cunoscută mai ales prin romanul Kinderland, care este, după expresia unui alt scriitor român din Basarabia, Emilian Galaicu-Păun: „O carte ce poate ţine locul unei ţări – nu, nu Patria mamă, ci Kinderland”. O poveste pe cât de sensibilă din punct de vedere al implicațiilor sociale ‒ aceea a copiilor mai mult sau mai puțin abandonați de către părinții plecați la muncă în toate zările, pe atât de reușită din punct de vedere literar. Dacă scriitoarea Liliana Corobca ne-a convins de calitatea est-etică a literaturii sale prin decupajul basarabean al dramei lăsării copiilor în voia soartei, în contextul unei globalizări tot mai vorace, cercetătoarea ne face o surpriză de zile mari, cu două titluri concomitente dedicate cenzurii: Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Cartea Românească, 2014) și Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. 1, tocmai anunțată, la care ne vom referi în continuare. Cele 106 documente selectate din fondul Comitetul pentru Presă și Tipărituri al Arhivelor Naționale Istorice Centrale au fost structurate în două capitole menite să departajeze structura și atribuțiile instituției de activitatea propriu-zisă a departamentelor cenzurii. Reperele cronologice marchează înființarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor (1949) și desființarea acesteia (1977).

Volumul conține un studiu introductiv amplu, ale cărui principale trăsături sunt de ordin informativ și formativ: 1. contextualizarea politico-instituțională și cultural-mentală a problematicii românești a cenzurii, modelul sovietic („Instituția cenzurii în România... a avut o structură foarte asemănătoare cu Glavlitul sovietic. Chiar și etapele de până la înființarea DGPT sunt aproape identice cu cele din URSS...”), asemănările și originalitățile cu/ din lumea comunistă a epocii; 2. trecerea de la cenzură (instituționalizată) la autocenzură.

De la primul până la ultimul document volumul se citește obligatoriu cu creionul în mână și cu teancul de fișe alături. Trebuie spus că nu este o carte pentru publicul larg, ci apăsat pentru istorici și pentru toți specialiștii din domeniile auxiliare ori conexe. Este, desigur, un instrument de lucru obligatoriu pentru analiștii și istoricii literari și un potrivit îndemn la introspecție pentru lumea intelectuală, în general. Pe de altă parte, citind-o, nu ne putem reprima o interogație ce-i privește pe toți aceia care simt nevoia să opineze, în diverse împrejurări, despre cenzură și reflexele ei asupra societății românești, de ieri și, ca urmare a autocenzurii, de azi. Sau ca urmare a cenzurii, autocenzurii, paraliteraturii, cum bine scria Paul Goma în 1972, aflându-se în România și publicând în Germania. (Problema principală a unui scriitor român. Cenzură, autocenzură, para-literatură. Drumul scurt de la adevăr la minciună, „Die Zeit”, Hamburg, 29 sept. 1972)

Structura, evoluția și activitatea instituției cenzurii reies dintr-o sumedenie de documente ce se referă la distribuția departamentală, nomenclatoare de funcții, statistici numerice (origine socială, vârstă, pregătire profesională, sex, încadrare în partid, origine „națională”), scheme de organizare pe regiuni/ raioane, salarizări etc. Dintr-un regulament „de stabilirea atribuțiilor angajaților de specialitate din D.G.P.T.” (1966) aflăm care erau „atribuțiile general valabile ale lectorilor, instructorilor, șefilor de serviciu, directorilor și adjuncților acestora, bazate pe principiul muncii colective și al răspunderii personale”. Cele câteva pagini ne edifică asupra rațiunii ideologice a cenzurii: România era o cetate asediată de dușmanul intern și extern. De aceea, trebuia apărată cu orice preț. În care intră inclusiv (sau mai ales!) bătălia pentru apărarea „secretului de stat”. Un amplu document din 6 iunie 1966 (6.6.1966!), purtând el însuși ștampila „STRICT SECRET”, se intitulează: Unele aspecte privind aplicarea indicațiilor referitoare la aplicarea secretului de stat, reglementat prin HCM nr. 310/1964. Astfel, în funcție de importanța stabilită la vârful puterii, documentele erau inscripționate „Strict secret de importanță deosebită”, „Strict secret” sau „Secret”. Este imposibil de stabilit ce putea să fie secret ‒ în oricare dintre gradații ‒ în activitatea editorială sau în producția cinematografică, de exemplu, destinate, prin natura lor, publicului larg, deci cunoașterii fără restricții. Singura rațiune fiind, și de această dată, nevoia de centralizare, de control total, de monopolizare a informațiilor și de instituționalizare a Adevărului. Devin, astfel, secrete metodele prin care regimul încălca drepturile și libertățile românilor. Acestea erau marile secrete care nu trebuiau să cadă în mâna dușmanilor. Este lesne de înțeles de ce scriitori care au ales să nu se supună cenzurii și, mai cu seamă, să nu cadă în plasa autocenzurii, au publicat în Occident cărți neaprobate de Cenzură, deși ei se aflau în țară, ajungând obiective favorite ale planurilor de măsuri pentru compromitere și anihilare ale Securității, și au devenit în logica discursului ideologic trădători. Autocenzura a avut urmări mai grave decât cenzura, transformându-i pe români în complici la propria lor îngrădire, la diversiunile și manipulările ideologice. Nu întâmplător, printr-o HCM din martie 1965, DGPT trece sub „îndrumarea” directă a MAI, la acea dată condus de Alexandru Drăghici. Cum MAI, cu toate departa- mentele din structură, a exercitat cea mai mare presiune represivă, putem opina, fără rezerve, că Cenzura este/a fost o instituție strategică a statului comunist. Din 1975 capătă o denumire ușor diferită: Comitetul pentru Presă și Tipărituri (CPT), trecând și în subordinea CC al PCR, ceea ce îi subliniază, dacă mai era nevoie, caracterul profund represiv-ideologic. Iosif Ardeleanu (regele cenzurii aproape un sfert de veac) îi raporta direct lui Leonte Răutu (vicepreședinte al Consiliului de Miniștri între 1969-1972), care, potrivit lui Vladimir Tismăneanu, citat de autoarea cărții de față, „controlează aproape în mod direct cenzura”. Potrivit fișei redactate de cercetătorii IICCMER, Iosif Ardeleanu (Döme Adler), „Ilegalist transilvănean (...), a fost şeful cenzurii (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, 1951-1973). A devenit proverbial pentru obtuzitatea, intoleranţa şi dogmatismul său. Alături de Valter Roman, Nicolae Goldberger, Aurel Mălnăşan şi Wilhelm Einhorn, a fost direct implicat în acţiunea de investigare şi supraveghere a guvernului legal al Ungariei condus de Imre Nagy în timpul «azilului politic» de la Snagov (1956-1958)”.

Desființarea instituției în 1977 este una dintre cele mai abile decizii luate de regimul Ceaușescu. Responsabilizarea redactorilor, șefilor de departamente etc. este o ofertă de „doi în unu” ‒ putere discreționară și privilegii, cu suplimentul iluziei că participau la crearea marii culturi naționale. Liliana Corobca face o sinteză a problematicii cenzurii în câteva rânduri, atrăgându-ne atenția tocmai asupra acestei mari minciuni de partid-și-de-stat care a fost „desființarea cenzurii”, supapa oferită intelectualilor, în special scriitorilor, să „reziste prin cultură”: „Distrugerea susținută a culturii, a patrimoniului național, reprimarea autorilor din primii ani de instaurare a cenzurii comuniste au contribuit la «modificarea genetică» a noilor generații, cu repercusiuni profunde pentru societățile post-totalitare”. Imaginea instituționalizată a cenzurii va fi întregită cu documentele din volumul al II-lea, aflat în curs de apariție, autoarea devoalându-ne conținutul lui: I. Relația DGPT (CPT) cu alte instituții; II. Direcția Instructaj-Control. Relația Centru-Provincie; III. Cenzorul, personajul principal; cu o postfață dedicată secretului de stat în corelație cu instituția cenzurii.

„Controlul preventiv” a încetat în baza unei decizii luate de Plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977, însă CPT a continuat să asigure „lectura postapariție a presei cotidiene și periodice apărute în Capitală și în județe, a lucrărilor editoriale tipărite cu viza «bun de tipar» acordată de conducerile editurilor; a continuat să controleze materialele intrate în țară din străinătate, precum și cele destinate exportului”. Până la 29 iunie 1977, CPT a funcționat cu 286 de „cadre de lectură” și personal economico-administrativ, dată după care tovarășii au fost redistribuiți în „câmpul muncii”.

Primul volum de documente despre instituția cenzurii din România este o provocare binevenită pentru cercetători. O lectură avizată presupune coroborări și asociații pe multiple planuri cu alte documente, descoperite de fiecare dintre noi, în fondurile arhivistice, determinându-ne să propunem analize integratoare, fie și pe secvențe restrânse cronologic sau foarte specializate ale istoriei recente. Însă, tocmai această apropiere în virtutea trecutului recent, într-o anumită măsură trăit de noi înșine, generează deseori un sentiment acut al deriziunii, pe fondul unor false (ori absente) dezbateri publice. Suntem prea aproape, în timp istoric, de obiectul studiului, ceea ce nu ne face mai puțin responsabili.

În forma ei instituționalizată, cenzura a fost una profund represivă. În forma dezinstituționalizată, de după 1977 (anul Mișcării pentru drepturile omului ‒ Mișcarea Goma, care a perturbat eșalonul superior al Puterii, turând la maxim dispozitivul Securității, anul Grevei minerilor din Valea Jiului ‒ care a adăugat un impas major pe creștetul Puterii, după ce în martie același an țară-popor-putere și solul de sub tălpile lor fuseseră zguduite din țâțâni de cutremurul de pământ, anul Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad ‒ Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa ‒ deci, să nu uităm contextul!), cenzura-de-după-cenzură devine autocenzură, dobândind o dimensiune totală.

Cezúra cenzură/ autocenzură este chiar o pauză de respirație, un fir cvasitransparent și subțire ce nu reușește să delimiteze amploarea ideologică a controlului centralizat de amploarea efectelor la nivel mental și al relațiilor umane, credem, incalculabile. Oamenii nu au ajuns doar la un limbaj dublu (dublugândire, autocenzură, de remarcat fotografia de pe copertă, intitulată „Spirala duplicității”, autor: Michael Astner), ci la ‒ cu un termen à la Goma ‒ întrecenzurare. „Noua cenzură e mai greu de suportat decât cea din era stalinistă!”, spune scriitorul în 1972. Soljenițîn avea toată legitimi- tatea să scrie: „Organele nu au mâncat niciodată pâinea degeaba!”, fie și detașate în alte zone ale muncii de pe ogorul propagandei și agitației, după desființarea Cenzurii.

În ciuda faptului că fiecare și-a creat un alibi pentru a trece prin istorie, cenzura/ autocenzura, controlul minților exercitat de partidul unic asupra societății, a fost una dintre activitățile represive ce au mizat pe mascarea, pe cosmetizarea terorii instituite după norme ideologice, printr-o reeducare nonviolentă de ultimă generație. Epoca proceselor staliniste, a detenției și a chinului grotesc, atingând cote neverosimile în multiplicatul experiment de tip Pitești, fusese depășită. Laboratoarele ideologice au făcut un pas, pe cât de înșelător la prima vedere, pe atât de durabil pe termen lung: cenzură-autocenzură-ideologizarea minții și nivelarea conștiințelor la scară națională (o reeducare „unsă cu toate unsorile”). Din această perspectivă, cărțile despre cenzură ale Lilianei Corobca sunt mai mult decât necesare pentru oricine își fixează ca obiect de studiu comunismul românesc. Sunt obligatorii. Avem la îndemână memorialistică, literatură („rezistentă” sau nu), eseistică, trebuie să insistăm cât mai mult asupra documentelor „fondatoare” și, mai ales, „strict secrete” ale regimului.

De aceea, fraza finală a utilului studiu introductiv semnat de Liliana Corobca este, în egală măsură, o concluzie tristă, un avertisment și un îndemn la seriozitate:

„În încheiere, vom afirma doar că, după desființarea regimurilor comuniste, a început o nouă etapă în istoria cenzurii care, pe de o parte, a moștenit tradiții și atribuții ale fostului regim, iar, pe de altă parte, a adoptat noi structuri cenzoriale specifice regimurilor democratice”.

Pacea – un coşmar în stare de veghe

text apărut în revista „Confesiuni”, mai 2014

Pacea – un coşmar în stare de veghe

Grl. Henri Mathias Berthelot: „Îmi trece prin minte că urzelile camarilei ruse tind a lăsa armata română să fie înfrântă sau îndepărtată şi, după victoria Aliaţilor, ei să pozeze ca eliberatori, pretinzând ca preţ al participării la război chiar Moldova, nimic altceva”.

(4 ianuarie 1917)

Că reușitele diplomatice ale statelor mici țin de cele mai multe ori de noroc nu este doar o vorbă, ci o realitate. Ultimul mare „noroc” al României s-a numit Pacea de la Versailles. Un noroc ce se înscrie în categoria: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă”. Aproape un milion de soldați români, indiferent de origine etnică, religie, nivel cultural, avere sau sex, și-au vărsat sângele la propriu pentru ca acest noroc să fie posibil. Li se adaugă aproape 300 000 de civili. Au murit și pentru ca unirea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Transilvaniei cu Regatul României să fie posibilă. Anii războiului au zguduit din țâțâni vechea ordine mondială, dar au permis și înstăpânirea unei ideologii totalitare pe cadavrul Rusiei țariste. Între cele două Războaie, comunismul internaționalist a lucrat fără odihnă pentru a-și extinde sfera de cotropire și de influență. Urmările Primului Război au hrănit placenta în care au gestat germenii celeilalte ideologii totalitare – nazismul. Comunismul și nazismul – două calamități care au devastat secolul, alterând fibra umanității.

Cronologia faptelor a fost și rămâne esențială. Nu trebuie să uităm că proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești la 24 ian. 1918 de către Sfatul Țării, apoi, a unirii cu România, la 27 martie, nu ar fi fost posibile fără intervenția trupelor române din Moldova la începutul lunii ianuarie. Chemate de Sfatul Țării (Basarabia fusese cotropită, jefuită, violată), trupele române înaintează până la Chișinău și aruncă trupele armatei roșii peste Nistru. În categoria evitării instalării bolșevismului în Europa central-răsăriteană cu un sfert de secol mai devreme se înscrie și gestul similar din august 1919 al armatei române. În urma unei provocări, trupele române din Transilvania au mărșăluit până la Budapesta, eliberând-o de sub nou instalata guvernare bolșevică.

Astfel, o intervenție militară românească, al cărei obiectiv a fost asigurarea spatelui frontului ruso-român, amenințat de trupele bolșevice în urma păcii separate de la Brest-Litovsk, a determinat reorientarea membrilor Sfatului Țării de la planul inițial al intrării într-o republică democratică federativă rusă, către unirea cu România.

Dintotdeauna, dar mai cu seamă în epoca noastră, bolnavă de viteză, pe fondul unor evenimente politico-militaro-diplomatice, omul obișnuit se simte legitimat de învolburarea prezentului să emită păreri despre istorie, chiar dacă nu au bază documentară și istoriografică. În astfel de momente se reactivează idiosincrazii și prejudecăți seculare, se ascut săbiile revizionismului declarativ ș.a.m.d. Este cazul recentului conflict ruso-ucrainean, care a antrenat lumea, de la marile și mai micile cancelarii diplomatice, până la omul de rând, sclav al televizorului și internetului. Pe zi ce trece, mass-media și politicieni cărora le place să se audă emițând enormități contribuie la crearea unei atmosfere de spaimă, de iminență a războiului. De parcă, făcând mult zgomot vor ține răul departe. Politicienii&diplomații, nu doar români, au adoptat o atitudine mai degrabă de jurnaliști, de analiști. Departe de ei preocupările serioase, însoțite de o morgă adecvată, de găsire a unor soluții viabile pentru state (fie și artizanale) precum Moldova, în ultimă instanță, pentru pacea generală. Când un conducător de stat mare (exemplu, François Hollande, președintele Franței, fost prim-secretar al Partidului Socialist Francez) declară ritos că nu este nici un pericol, că există căi sigure de a ajunge la înțelegere cu Rusia lui Putin… nu mă simt deloc în siguranță. Dimpotrivă, îmi amintesc de plinătatea de sine a sentimentului francez în 1940, înainte ca tancurile germane să treacă prin „geniala” Linie Maginot ca prin brânză. Dimpotrivă, mă întreb dacă americanilor (care dintotdeauna au ajuns, într-un fel sau altul, să coexiste pașnic cu rușii!), germanilor (frați inamici cu sovieticii, nu doar de ideologii, ci și de perversă paternitate a ultimului război mondial), francezilor etc. le pasă cu adevărat de pacea omenirii, în speță, de spaima pe care o trăiesc basarabenii, cu Moscova respirându-le rece în ceafă. Mă întreb cât de pregătită este România să facă față – nu militar (ce mai înseamnă asta în zilele noastre, mai ales pentru un stat mic, fie și membru limitrof al NATO?) – ci diplomatic acestei situații. Istoria postbelică și istoria postdecembristă ne spun că din punct de vedere diplomatic stăm prost în privința teritoriilor luate prin abuz de Uniunea Sovietică în iunie 1940 și „corectate” ulterior tot în favoarea ei sau a „copiilor” desprinși din ea după desființarea imperiului comunist. De la o vreme, „păcile” aduc numai necazuri. Astfel: Basarabia (teritoriul dintre Prut și Nistru, făcând parte din Moldova istorică), Bucovina de Nord (cedată la pachet cu Basarabia dintr-o slăbiciune morbidă a lui Hitler pentru Stalin, deși nu era menționată în protocolul secret al tratatului sovieto-german), Ținutul Herța (nord-vestul jud. Dorohoi, care nu a aparținut niciodată de Rusia sau de Austria), Insula Șerpilor (care, firesc, ar fi trebuit să urmeze statutul Deltei Dunării și care s-a aflat sub suveranitatea Rusiei numai între 1829-1857) – dată ca mezelic sovieticilor în februarie 1948, printr-un protocol semnat la Moscova, sunt oasele de pește din gâtlejul Moscovei sălășluite dintotdeauna de fiorii imperiali. Să nu uităm, așa, pentru „divertisment”, Brațul Chilia și cele câteva insule din Deltă, însumând 23,75 km², precum și cei câțiva km luați cu japca după ocuparea Ținutului Herța (probabil că motorizatelor sovietice le plăcea să se piardă în peisajul bucovinean, abătându-se de la linia groasă roșie trasată pe hartă).

Ce constatăm: prin ocuparea Crimeii, Rusia începe să recupereze ce i-a oferit Ucrainei după Război, mai bine spus, după comunizarea actualului fost spațiu sovietic. Un  politician, un diplomat care știe istorie, trebuie să se întrebe, ocolind abil fumigenele diplomației de suprafață, cum poate suporta Fratele Mare de la Răsărit afrontul văduvirii de câteva teritorii (în special Basarabia!) pentru care între cele două războaie a purtat o bătălie diplomatică surdă cu România? Cum se împacă puterea moscovită de azi cu pierderea în favoarea Ucrainei a posibilității de a ieși la Marea Neagră prin Brațul Chilia? Dar România, care din 1940 nu mai are acces la Mare pe Brațul Chilia? Dacă în 1940 Moscova explica diplomatic gestul ocupării câtorva insule și a Brațului Chilia prin considerente de ordin defensiv, susținând că pierderea lor este neînsemnată pentru România, de vreme ce îi rămân Brațele Sulina și Sf. Gheorghe, ce ar putea să o împiedice azi să preia cu japca și alte teritorii pe care le-a „pierdut” după 1991?

Pe filiera tratatului sovieto-german din 23 august 1939, pare că războiul nu s-a încheiat nici azi! Rusia ia teritorii de la alții, uneori le alipește de tovarășii de drum, pe unele pune mâna înapoi când are chef. Nu contează tratatele de pace, convențiile internaționale și bilaterale pe care le-a semnat, tot ce contează sunt interesele tătucii de la Moscova și protocoalele secrete sau nesecrete, impuse cu forța. Nu contează câtuși de puțin că teritoriile respective sunt locuite de oameni, Moscova ne-a demonstrat cu prisosință că și oamenii pot fi confiscați și mutați dintr-o parte în alta, cât să li se piardă urma națională și identitatea. Altfel cum ar putea fi exploatată în beneficiul Rusiei o situație precum cea din Crimeea sau din fantomatica republică transnistreană (Doamne-ferește!, din actuala republică struțocămilească moldoveană)?!

Căci, mai este o vorbă din bătrâni care zice: norocul și-l face omul cu mâna lui. Românii au avut șanse adevărate numai când conducătorii lor au înțeles că „buturuga mică răstoarnă carul mare”. Dar noi nu mai avem astfel de politicieni de multă vreme. (Dacă este să ne amintim chiar și numai de tratatul României cu Ucraina, din 1997! Legitimat în viziunea „marilor” politicieni români de aderarea la NATO. Delegitimat în eternitate de tragedia românilor mutați de la o stăpânire la alta, terorizați, deznaționalizați, cedați de ai lor în iunie 1940, fără ca armata română să fi tras măcar un foc de armă, din disperare, chiar şi numai pentru a lăsa o amprentă recognoscibilă peste secole a familiei rupte cu forța şi nu din nepăsarea fratelui!) Cum pot vecinii vestici ai Rusiei să aibă un somn liniştit, ştiind că visul Moscovei este să-şi instaleze frontiera apuseană pe Carpaţii Orientali?

Woodrow Wilson îşi poate dormi liniştit somnul de veci, cu mâna pavăză peste cele „14 puncte” ale sale. Putin şi Obama veghează strașnic la menținerea păcii mondiale...

copii basarabeni deportați în Siberia...

„durere de Basarabie”

revista „Confesiuni”, mai 2014

http://centrulbrancusi.ro/wp-content/uploads/2014/05/Confesiuni-Nr-16.pdf

Basarabia – povestea patriei furate

Paul Goma, Basarabia, Editura Flux, Chișinău, 2003, 192 p.

„Oamenii au dureri de cap, de spate, de burtă, de inimă. Eu – printre alții – am durere de Basarabie”.

Unul din láitmotivele romanului istoric Basarabia (îl putem numi astfel, conștienți de replica potențială a criticului literar sau a autorului!) este aşteptata întâlnire cu personajul misterios (și ficțional, dar nu întrutotul) care i-ar permite naratorului să scrie virtuala „O Zi din Viața Unui Afgan din Basarabia”. Această recurență, ca și temele centrale (istorice) ale cărții, la rândul lor recurente în opera lui Paul Goma, ne permite să devenim empatici cu tot ceea ce înseamnă suferință și nedreptate în istorie. Ce este afgan’-ul? Un fost soldat (basarabean) în Afganistan. Un pretext: „Sper să pun pe hârtie suficiente informații despre pământul acela; despre pământul nostru: al Afgan’ului și al meu: Basarabia. Înainte de a ne afla față-n față.” În final ajunge (putem da frâu interpretărilor) o întrebare în așteptarea răspunsului, dar nu în această carte ce „rămâne așa, neterminată” și care „nu e prima – e ultima”, ci în următoarea. Deoarece ultima carte scrisă conține întotdeauna în ea promisiunea următoarei povești.

Ce este Basarabia lui Goma? Un jurnal (primul capitol începe la 12 iunie, ultimul poartă data 29 iunie 2001 – ziua onomastică a autorului, Sfinții Petru și Pavel)? „Consemnările” nu sunt zilnice. Autoficțiune? Memorialistică? Niciunul din aceste genuri nu-i poate fi aplicat pur și simplu. Rarele delimitări jurnaliere îl ajută pe scriitor să-și sublinieze opțiunea pentru principiul cronologic în prezentarea și înțelegerea istoriei. Metoda persuasivă (repetabilitatea pe care au criticat-o atât de neprofesionist unii critici literari și nu puțini necunoscători ai personajului istoric și ai scrierilor lui Goma!) este în realitate una didactică. Ea are ca scop fixarea în conștiința cititorului a unor evenimente istorice în desfășurarea lor cronologică, elementară pentru orice discurs onest. Fără stăpânirea unei corecte cronologii, un individ și o comunitate nu pot avea memorie (corectă). Istoria lor poate fi trunchiată cu ușurință, manipulată. Pare banal, însă chiar istoria ne tot arată că ieșirea, sau inversările, din cronologie cauzează neînțelegeri, abuzuri, ilegalități, permite „autocronia” (istoria începe odată cu faptele celui care scrie/vorbeşte, cu nedreptățile suferite de el şi de ai lui).

Secvenţele (capitolele) zilnice ale cărţii sunt false notaţii jurnaliere, altfel spus, nu sunt decât datele zilelor în care Goma a făcut însemnări cu caracter istoric, cultural, moral, într-un covârşitor stil literar, impregnat de expresii recognoscibile pentru ceea ce numim stilul Goma: „rezistenți în patru labe”, „totalimea intelectualiștei comuniste”, „cucui evenimențial”, „oligofrenetic” ş.a.m.d.

Pseudojurnalul a fost deliberat structurat ca un roman. Profuziunea de informaţie istorică este, paradoxal la prima vedere, tocmai aceea care garantează valabilitatea cărții şi peste o sută de ani. Tehnica recurenţei expresive sau tematice este, iarăşi, unul din atuurile scrierilor şi scriiturii lui Goma, într-o lume globaliza(n)tă ce respinge tot mai vizibil ficţionalizările pe bandă, în timp ce extremele şi fundamentalismele de tot felul îşi fac de cap la modul cel mai real cu putinţă. Este o calitate a scrisului gomic, constatată şi apreciată de critici străini şi români (din exil), înainte de 1989, când lui Goma, „lipsit de talent” în România (apud Securitate&colaboratorii ei), îi apăruseră în Occident, înainte de a fi obligat să se refugieze politic (20 nov. 1977), trei romane în traducere, din cele cinci scrise în patria concentraționară. Erau periculoase din punctul de vedere al Cenzurii ideologice (dar şi pentru mulţi cobreslaşi neinteresaţi de tulburarea apelor în care pescuiau fără să aibă competitori): Ostinato (1971, Suhrkamp, Gallimard), Uşa noastră cea de toate zilele (1972, Suhrkamp), Gherla (1976, Gallimard), În cerc (dec. 1977, Gallimard), Gardă inversă (1979, Gallimard).

Excursurile istorice, marile paranteze-digresiuni à la Goma sunt cele ce reţin cu adevărat atenţia cititorului asupra paginii. De la evenimente istorice precum răpirea Basarabiei în 1812 sau pactul sovieto-german de la 23 august 1939 (pe care, pe bună dreptate, insistă să îl numească Stalin-Hitler şi nu Molotov-Ribbentrop!), până la analize antropologice, etnografice şi etnolingvistice aşezate în contextul lor istoric originar, de la explicaţii precum diferenţa de natură dintre ocupantul ţarist (în Basarabia) şi cel austriac (în Transilvania şi Bucovina de Nord), până la configurarea unei etici a dezbaterii temei reeducării („Catedrala Suferinţei Românilor: Piteşti”) sau la demontarea diversiunii sovietice transnistrene, Goma ni se relevă drept un scriitor deplin, în sensul unei vaste culturi istorice și umaniste. Nu întâmplător, a intrat în istoria-istorie ca apărător al drepturilor omului.

Când iese din paranteza excursului istoric, îşi „permite” şi câte o legitimă confesare: „De ce mă încăpăţânez să scriu «numai despre Basarabia»?

Dar nu scriu numai despre Basarabia!

Scriu şi despre Basarabia – e normal, nu? (…) La urma urmei, eu nu am altă ţară decât Basarabia cea care nu mai există decât în cărţile mele.

Din Basarabia am fugit de răul Ruşilor; din România am fost silit să plec de răul Românilor; în Franţa nu am cerut naturalizarea (…), aşadar mă mulţumesc cu ce am şi cu ceea ce nu-mi mai poate nimeni lua: limba română”.

Prozatorul este conştient de pericolul ca textul lui să pară „rebarbativ”, din două motive: 1. „autorul de mine nu intră direct în acţiune”, 2. „bag în proza mea prea multă istorie, ceea ce o face didactică” şi „acceptă” că este „pliticos prin nehotărârea de a-i da cititorului (sau unui personaj), în sfârşit, cu halba-n cap, vorba schiţei lui Caragiale” (se alintă, eu nu îl cred, tocmai pentru că îmi place ceea ce citesc!). După cum ne-am aştepta, Goma ne furnizează şi explicaţia (nu justificarea!) atitudinii sale „târcolitoare”, o fericită meteahnă pe care nu vrem să o luăm în serios, altfel ne-am recunoaşte neajunsurile şi laşităţile (iar eu, aici, chiar îmi asum, conform lecţiei Goma, ceea ce au făcut rău înaintaşii mei): „Îmi asum toate aceste grave păcate împotriva artei-scriitorului-la-român… Nu mă voi justifica, explicând că trebuia ca cineva să le dea ne-Românilor câteva noţiuni de Istorie a Românilor, ba chiar şi Românilor noştri dragi ceva elemente din Istoria, cică a lor: şi nici nu voi afirma că ne-Românii ard de nerăbdare să afle – din Istoria Românilor – şi altceva decât Dracula-Comăneci-Ceauşescu-Hagi.

Spun: e prea târziu ca să mă cuminţesc, să scriu curat. (…)

Nimic mai firesc, mai omenesc: să vrei altfel, să corectezi aceasta, să propui cealaltă, mai-bună – prin:  şi dacă…?”.

Atâta vreme cât Goma nu ne rămâne dator, de ce i-am refuza dreptul, pe care și l-a câștigat singur, pe merit, de a scrie această carte-roman „fără cauză vizibilă, pipăibilă, naturală, fără materie («obiectivă»), fără… bază. Doar prin contaminare cu o presupusă poveste a vieții unui om”?

Din nefericire pentru cultura noastră, cărțile lui Paul Goma sunt mai mult respinse și amânate (tiraje mici, rău distribuite, cărți al căror autor nu beneficiază de reclama editurilor, titluri dosite, atunci când nu sunt topite… etc. etc.) decât citite, din motive pe care le vom afla numai dacă le citim.