Regimul comunist - O „cruzime calculată, rece, inumană!”

(text apărut în revista „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2014)

Intelectualul în comunism, un „pericol social” iminent

Dmitri Vitkovski, O viață în GULAG, trad. din limba rusă de Antoaneta Olteanu, Editura Corint, București, 2013, 144 p.

„A trecut suficient timp de la evenimentele descrise încât să crească o nouă generație, care nu știe aproape nimic despre ororile stalinismului, mai ales că, în zilele noastre, în Rusia unii se aventurează să reabiliteze această perioadă. Este imposibil să-ți imaginezi că în Germania s-ar putea  vorbi serios despre Hitler ca despre un «bun manager» sau ca un om din Gestapo să se afle la putere. În timp ce în Rusia organizația responsabilă cu moartea a milioane de oameni și care a distrus viața altor milioane conduce în continuare țara, fără a avea parte de condamnarea pe care o merită.”

(Ana Pilkington, fiica lui Dmitri Vitkovski)

Considerată de către sovietologul Nicolas Werth o carte ce „ar fi putut fi a doua mare operă a literaturii ruse despre universul concentraționar sovietic, după O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn”, cartea de față nu a putut fi publicată nici înainte de 1990 și nici în timpul vieții autorului ei. Autorul Arhipelagului Gulag spune despre Vitkovski că trebuia să fie corectorul cărții sale, însă a fost împiedicat de boală, deși a apucat să lectureze câteva capitole „care l-au convins și l-au asigurat că se va spune totul”.

Inginerul Dmitri Petrovici Vitkovski s-a născut în 1901 și a fost arestat pentru prima oară în 1926, la vârsta de 25 de ani, în urma unui denunț, pentru că în 1919 fusese mobilizat în armata amiralului Kolceak. Astfel, a devenit „un element social străin”, fiind încadrat la „pericol social”, pe baza unei rezoluții secrete a Comitetului Executiv Central al URSS, din 24 martie 1924. A executat pedeapsa cu deportare timp de trei ani într-un sat din Siberia, pe Enisei. Aflat în libertate un an, în 1931 este rearestat ca „speț burghez” (specialist burghez) și trimis pentru un an în Insulele Solovki, apoi la canalul Baltica-Marea Albă − Belomorkanal, unde devine „șef de șantier”. Ulterior, ajunge pe șantierul de pe râul Tuloma, dincolo de Cercul Polar, unde se construia o hidrocentrală. „Având în vedere zilele de muncă și ca urmare a încheierii pedepsei, sunt eliberat din detenție. Am făcut doar cinci ani. Unde să mă duc? Ce să fac? Nu am casă, nu am familie, nu am nicio avere în afară de pelerina din lagăr”. A poposit la Moscova numai trei zile, cât să-și dea seama că nu avea nicio șansă de a se stabili acolo, iar „după o lună de peregrinări obositoare și fără rezultat prin Asia Centrală și Siberia, mă angajez ca șef de secție la o fabrică chimică din Cimkent, iar peste încă un an mă mut în Vladimir”, la aproximativ 200 km de Mosvova. De unde va fi arestat pentru a treia oară în 1938, după numai un an de „libertate”. Din fericire pentru el, Vitkovski a fost arestat la câteva săptămâni după stoparea Marii Terori, motiv pentru care acuzația de „complot contrarevoluționar” conform celebrului articol 58 nu își va face efectul pe care îl avusese cu puțin timp înainte.

Sunt recognoscibile în povestea lui Vitkovski metodele de anchetare ale Securității după model sovietic. După ce l-au umilit, l-au amenințat cu execuția, adresându-i invective, unul dintre cei trei care se aflau în cameră i-a spus: „Acum du-te și adu-ți aminte de crimele tale. Noi știm tot și am notat tot aici, arătă el spre un dosar, dar trebuie să recunoști tu singur.” Va fi eliberat după doi ani, „din lipsă de probe” și fără să fi recunoscut ceea ce nu făcuse.

Condițiile de detenție și de anchetă erau similare celor din sistemul concentraționar românesc: mizerie, înfometare, anchete nocturne. Iar descrierea acestor condiții seamănă izbitor, din punct de vedere al conținutului și stilului, cu descrierile  unora dintre supraviețuitorii închisorilor politice din România. O dovadă în plus că ideologia comunistă, pusă în practică în zone socioculturale destul de diferite, a generat tipuri de realități similare, până la identificare pe anumite niveluri. Explicația rezidă în aceea că într-un astfel de regim ideologic metodele de inhibare a voinței ajung să se exercite asupra funcțiilor vitale proprii speciei: „Toate gândurile, ca și visele, sunt pline de reprezentări ale mâncării, toate discuțiile, ca și visele, revin la mâncare. Iar când treizeci-patruzeci de asemenea oameni flămânzi sunt adunați la un loc și nu pot să se împrăștie deloc, gândurile și vedeniile lor se accentuează reciproc și iau forma unei psihoze severe în masă.” Și pentru că anchetatorii erau instruiți în acest sens, în timpul anchetelor încercau să înfrângă rezistența unora dintre deținuți cu o farfurie de mâncare.

„Crezi că o să pățesc ceva dacă te împușc azi? N-o să primesc decât mulțumiri. Va fi o jigodie mai puțin.” îi spune anchetatorul Saharov într-o noapte, încercând să-l intimideze pentru a semna o declarație scrisă integral de anchetator. Nici bătaia până la sânge, nici statul în picioare două zile și două nopți nu l-au convins să semneze. Și poate n-ar fi reușit să reziste fără ajutorul celor doi soldați care l-au păzit, permițându-i pentru scurtă vreme să se rezeme de perete. Unul dintre ei a avut chiar curajul de a-i oferi un pahar cu apă în care și-a dizolvat rația zilnică de cuburi de zahăr.

După această detenție, Vitkovski trăiește în exil, în Caucazul de Nord, iar în timpul războiului este mobilizat într-o unitate specială, fostul deținut explicând astfel această ciudățenie: „împreună cu alți soldați răniți și care o terminaseră cu lupta, am fost trimiși − acestea sunt paradoxurile vieții noastre − la trupele cu destinație specială ale GPU, pentru «paza și protecția obiectivelor de stat și de importanță deosebită».” Din cauza stării precare a sănătății, părăsește războiul și se angajează cercetător într-un institut al Academiei de științe medicale. „Totul trece, dar multe se repetă”, consemnează Vitkovski în memoriile sale, cu trimitere la statutul de „pericol social” pe care un deținut politic nu îl pierde niciodată în timpul regimului comunist. După 6 ani de relativă normalitate, mai ales profesională, este îndepărtat din serviciu, pe motiv că a folosit în laborator, absolut regulamentar, cianură de potasiu. „Și așa, iar s-a ruinat tot! Familia, un serviciu bun, o anumită liniște, viitorul, speranțele. (...) Ce cruzime calculată, rece, inumană!” În 1951 a fost deportat la Priluki, apoi la Berezotocika, în Ucraina, primind permisiunea de a se întoarce la Moscova în 1954. A murit în somn, în dimineața zilei de 5 august 1966.

Formația științifică a lui Dmitri Vitkovski și-a lăsat amprenta și asupra amintirilor sale de O jumătate de viață (titlul ediției în limba rusă), dar nu într-o manieră seacă, ci cu reale accente poetice. Nu devine captiv entuziasmelor și patetismelor postfestum. Spre deosebire de Soljenițîn, care pare cuprins de febra sfârșitului lumii, motiv pentru care face descrieri amănunțite din punct de vedere istoric, Vitkovski stăruie asupra naturii înconjurătoare și umane. Deține deopotrivă „rețeta” prezentării contextului și pe cea a situării de sine în acest context.  

Cartea lui Dmitri Vitkovski emană o liniște în totală contradicție cu ororile prezentate în ea. Este adevărat că autorul este stăpânit în permanență de grija de a nu fi ostentativ în relație cu suferințele sale. Parcă ar transmite că nu este decât unul din milioanele de deținuți din GULAG, dar unul care a avut posibilitatea să lase o mărturie. Conștient „că totul trece în lumea asta, așa cum trece viața însăși. Nu e deloc precaut să uiți regula asta”.    

Gânduri de început de an

Gânduri de început de an

(sau despre cum să vânăm antisemiţi imaginari, militând împotriva fascismului, la pas cu comunismul recurent)

Pe măsură ce trec anii, se adeverește că Paul Goma, acest scriitor ucis ritual, zilnic, după propria-i expresie (folosită în Dialogul pe care l-am realizat împreună şi publicat în 2008), a avut și are dreptate. A fost de ajuns să citesc ultimele ziceri pe subiectul premierii președintelui AFDPR de către președintele României ca să-mi resuscit memoria. Jocuri de putere între grupurile vânătorilor de antisemiți (care au ceva de împărțit între ele), soldate cu lovituri fără șir aplicate memoriei celor care au supraviețuit ideologiei comuniste în anii ei cei mai glorioși de „preluare a puterii”, de „construire a noii societăți” și a „omului nou”. Dl Vladimir Tismăneanu consideră că „Prețuirea publica pentru pseudo-moralitatea unor mișcări terorist-demonice (comunismul si fascismul) nu poate face parte din pedagogia democratică. Nimeni nu poate interzice cuiva să prețuiască pe cine are chef. Dar un stat democratic nu legitimează, prin cea mai inaltă distincție a sa, asemenea opțiuni.”. Adevărat. Doar că adevărul nu are măsuri diferite. Dl Tismăneanu nu face decât să inducă subliminal că dl Bjoza, președintele AFDPR, este membru al Mișcării Legionare (care nu mai există de foarte multă vreme), adică al unei mișcări fasciste. Ceea ce nu este adevărat. În logica aceasta, ar mai rămâne să se spună şi că preşedintele României, dl Klaus Iohannis, este nazist, pe motiv că se trage dintr-o familie de saşi...

Câte ilegalități a comis, oare, ca să luăm un singur exemplu, fostul președinte al statului român de drept, Ion Iliescu, un comunist sadea, care în 1956 vâna studenți pentru a-i trimite în închisoare, tovarăș de nădejde care a făcut parte dintr-o „mișcare terorist-demonică”, pe numele ei: comunism, până în 1989? Când a preluat el însuși puterea, prin lovitură de stat. Și pe care Dl Tismăneanu l-a nemurit într-un volum de dialoguri? 

De ce memoria (istoria și Istoria) dlui Tismăneanu este „mai” adevărată decât a altora? Și de ce crede dumnealui că este legitim să amestece într-o frază numele lui Dorin Tudoran cu al lui Eugen Barbu? Orice părere am avea despre Dorin Tudoran, privind prestațiile sale publice de după 1989, pe care și le-a asumat (eu însămi având o neînțelegere cu Dsa, consumată în spațiul virtual privat), să nu uităm un detaliu biografic esențial, atât pentru memoria noastră comunitară, deci și pentru istorie, cât și pentru construirea unui discurs civic sănătos: Dorin Tudoran s-a luat la harță cu cenzura și cu sistemul, a făcut greva foamei, în vreme ce Vladimir Tismăneanu a fost un privilegiat al sistemului, născut din doi părinţi care au hrănit şi consolidat o „mișcare terorist-demonică”. Vorbesc de același sistem ideologic, impus de o „mișcare terorist-demonică”.

De ce elitele comuniste și urmașii lor au dreptul, nestingherit, la cuvânt, chiar să facă rating diverselor posturi de televiziune, unde îşi mai anchetează-umilesc-omoară încă o dată victimele, iar prăpădiții supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste și urmașii lor au numai drepturi cenzurate de corectitudinea politică impusă de ordonanțe, impuse la rândul lor, de comuniștii antedecembriști, transformați după noaptea dintre 1989 și 1990 în formatori în ale democrației?

Să opunem, în oglindă, expresiei dlui Tismăneanu: „antisemitii trecuti, prezenti si viitori”, o expresie pe măsură: antifasciștii trecuți, prezenți și viitori. Și să-i amintim că după invadarea teritoriului românesc de către tancurile sovietice, vânătoarea de fascişti a devenit o preocupăre de căpătâi a serviciilor şi instituţiilor româneşti, al căror control a fost preluat de comunişti şi de consilierii sovietici în următorii ani. Nu doar legionarii - recunoscuţi ca atare sau inventaţi - au devenit „fascişti”, ci şi alţi indezirabilii politici. Maniu, de exemplu. Am pus termenul între ghilimele, deoarece după 1945 fascismul (fascistul) este transformat de discursul oficial românesc în categorie a limbii de lemn, adică într-un „produs” ideologic.   

Ni se va spune că nu sunt vinovaţi copiii de isprăvile părinţilor lor. Adevărat. Dar copiii aceia au o „moştenire”, pe care o asumă fiecare în felul său. Nimeni nu rămâne pur, neatins, de istoria&memoria familiei sale. Este firesc. La fel de firesc este să nu ţipăm mai tare decât cei care au suferit pe nedrept (şi din cauza alor noştri), doar ca să distragem atenţia de la vina-(răspunderea) pe care noi înşine o avem.

În discursul istoriografic şi politologic lucrurile sunt mai aşezate, mai scuturate de emoţie, chiar mai neutre, adică „obiective”, acesta fiind rostul cercetării şi al existenţei cercetătorilor&analiştilor pe pământ. Pentru ca omenirea să nu o ia razna, cu totul, să ajungă să se înţeleagă pe sine, în toată complexitatea. Dar omul rămâne un hăţiş al propriilor emoţii, sentimente, memorii, istorii, un hăţiş pe care îl descâlceşte dacă are capacitatea de a primi informaţie din exterior, de a capta stimuli din mai multe zone. De aceea, nu ne poate rămâne indiferent că foştii membri (în tinereţea lor de acum 60-70 de ani) ori simpatizanţi, ori pe nedrept arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi, ai unei mişcări politice inexistente azi, sunt consideraţi criminali, fără să fi comis crime, ci în numele apartenenţei (reale sau atribuite forţat) la o „mișcare terorist-demonică”, aflată la putere pentru câteva luni de zile, în numele căreia câţiva membri au comis, e adevărat, crime, şi au fost, e adevărat, împotriva evreilor; în timp ce criminalii adevăraţi din regimul comunist (45 de ani!), atât cei de la manete (elitele...), cât şi bătăuşii, cei care au apăsat pe trăgaci ori au omorât cu parul, la ordin, nu au fost atinşi măcar cu o floare. 

Dl Vladimir Tismăneanu a condamnat în 2006 comunismul, cu ajutorul preşedintelui Traian Băsescu (un personaj care n-ar fi avut ce să caute în fruntea statului român de drept, la fel ca şi Ion Iliescu, la fel ca trei sferturi, probabil, dintre cei care ne conduc azi, dacă am fi avut o lege a lustraţiei!) şi poate îşi imaginează că ţine în mâini talerele balanţei, în echilibru perfect. A condus o comisie prezidenţială din care i-a făcut vânt lui Paul Goma, dinainte ca scriitorul opozant să fi ajuns să facă parte! Azi are un statut care-i permite să-şi folosească frustrările pe post de adevăruri imuabile: „Mi-e scârbă de josnicia in care va complaceți, de penuria, chiar abulia voastra morală, de incultura voastră istorică, de incapacitatea de a ințelege ce-a fost secolul XX si de ce nu e bine să ne jucăm cu focul cand vine vorba de totalitarisme.”

Abulie morală? Incultură istorică? Incapacitate de a înţelege totalitarismele? Expresii ce pot fi puse pe seama oricui, indiferent de tabără. Căci, indiferent de luările de poziţie foarte vocale ale formatorilor de specialişti în corectitudine politică, adevărul „obiectiv” are câteva coordonate clare: Dl Bjoza nu este membru al ML /nu a fost și nu este! am intervenit ulterior în text pentru a sublinia acest lucru! a se citi http://www.gandul.info/interviurile-gandul/confesiunea-legionarului-octav-bjoza-tanar-fiind-intrand-la-19-ani-si-cateva-luni-in-temnita-eram-avid-in-a-lua-de-la-fiecare-daca-gaseam-ce-avea-el-mai-bun-si-am-luat-de-la-toti-13742440 /, nu a comis crime, nu a îndemnat la crime, domnul Bjoza are dreptul la propria-i memorie, în conformitate cu propria-i biografie, nu prelucrată în conformitate cu preceptele politice, preşedintele României are toată legitimitatea de a-l decora pe preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici; în ce-l priveşte pe Dl Tismăneanu, Dsa se contrazice: în ciuda afirmaţiei că „Prețuirea publica pentru pseudo-moralitatea unor mișcări terorist-demonice (comunismul si fascismul) nu poate face parte din pedagogia democratică.”, se pare că nu este relevant să fi fost membru (marcant sau ordinar) al PCR, este imoral-ilegal-abuziv şi chiar incult (sic!) să fi fost membru (simpatizant sau doar prieten cu vreunul dintre aceştia) al ML. Şi asta în vreme ce PCR a devenit FSN (apoi şi-a creat sateliţi, care de care mai la derută, unul fiind România Mare!), preluând astfel... democraţia! 

De-aia zic, Paul Goma a avut mereu dreptate: criticându-i pe toţi (pe toţi cei care au vreo relevanţă în câmpul public, al moralei, al conştiinţei înţelese ca pedagogie naţională), păstrând distanţa faţă de toţi! Singur împotriva Lor! Singur este şi astăzi, chiar dacă are câţiva prieteni statornici şi o masă de cititori fideli. Şi va rămâne singular în istoria opoziţiei româneşti la comunism, dar şi în istoria literaturii!

Acest text este, indirect, şi un răspuns la întrebarea adresată mie cu câteva zile înainte de Crăciun: De ce nu facem demersuri către preşedintele Iohannis pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români. Pentru că ar fi o acţiune sortită eşecului, Comisiile de monitorizare pe diverse teme vor intra imediat în funcţiune.

Mă disociez din start de toţi cei care vor prelua abuziv textul meu, de orice limbaj pamfletar, vulgar sau extremist care va însoţi o potenţială preluare.  

 

„Să-i neuit eu într-o carte...”

un text apărut în revista „Amfitrion”, 2008

Frica apud Paul Goma

„Dacă stăm strâmb şi judecăm diagonalic, chiar discursul meu de adineauri — că nu mi-e frică de microfoanele lor — nu este altceva decât fructul fricii de ei… Numai că frica noastră a încetat de a mai juca rolul de avertisment, de alarmă: atenţie, se apropie un pericol (mare, cum altfel!). A devenit o stare. Mi-e frică, deci exist. «Ştim» noi ce ştim: există microfoane şi în patul nevestei, în bricheta prietenului, în tufişul lângă care mă uşurişez prin urinaţiune, în ţucalul rudei bolnave… Însă cum prea multă minte strică — le strică, lor — şi prea multă frică se întoarce pe dos: atâta s-au străduit ei să ne bage frica-n oase, încât după ce-am tremurat un deceniu — hai şi jumătate — noi am început a uita că ne e frică: nu-i suficient că au rămas reflexele? Acum nu mai suntem «prudenţi» de frică, ci din obişnuìcă…

Nu obişnuinţă, ci obişnuire. Peste încă cinci ani are să devină obişnuinţă, peste alţi cinci: obişnuitură — a doua natură; în treizeci de ani, ai omul nou!”

(Paul Goma, Gherla-Lăteşti)

Faber&Faber refuzase în 1944 să editeze Ferma Animalelor, argumentându-şi decizia prin răspunsul lui T.S. Eliot. Este mare lucru, pentru că în România zilelor noastre unii editori nici nu-şi aduc aminte că le-ai lăsat manuscrisul. Cât despre răspuns...  Alegoria lui Orwell putea fi populată de orice jivine, puterea semnificaţiilor ei ar fi rămas aceeaşi. Dacă scriitorul netrăitor în comunism, dar prins de mrejele lui, a reuşit să-i surprindă meandrele funcţionalităţii organo-politice şi psihanalitice, chiar înainte de a se instala peste jumătate din Europa, nu acelaşi lucru îl constatăm la ieşiţii din comunism.

În celebrul discurs de la Fulton, din martie 1946, Churchill va emite şi mai celebra expresie „Cortina de Fier”, ce a făcut şcoală în istoriografie, diplomaţie şi politologie, dar s-a lăsat greu în noi, durabil, de-abia după anunţul oficial că regimul comunist a luat sfârşit. Politicianul (considerat de noi) cinic luptase în numele unor principii pe care le crezuse drepte; luptase, totodată, mai ales pentru ţara sa, şi numai pe cale de consecinţă pentru alţii: „...aceasta nu e Europa liberă pentru care noi am luptat.”, şi cu asta Churchill a sintetizat eşecul aliaţilor occidentali asupra unei jumătăţi continentale, mai bine spus, pierderea influenţei lor aici. Or, în 1944 volumaşul lui Orwell fusese perceput de potenţialul editor, cel mult, ca o fabulă, de vreme ce nu ţâşnea din realitaţile lumii anglo-saxone, preocupată de vindecarea propriilor răni postbelice.

Orwell fixase la începutul cărţii un principiu esenţial al Animalismului – „Patru picioare bine, două picioare rău!” – şi a încheiat întâmplarea animalo-umană cu un talmeş-balmeş, care nu-i altceva decât rodul victoriei Animalismului asupra Umanismului, cu alte cuvinte – Reeducarea. Din acest unghi, putem spune, recurgând la sintagma lui Paul Goma, că  „Securitatea – Răul Absolut” este o axiomă de la care trebuie să pornim când discutăm despre „frică” în comunism. Din păcate pentru noi, este o frică recurentă. Chiar şi după 18 ani de la dispariţia oficială, urmele inscripţiilor ideologice se văd pe pereţii interiori şi exteriori. Parcă privesc prin noi, reflectându-se într-o oglindă în mii de ape. Vehicolul ideologiei – limba de lemn, în terminologia impusă de Françoise Thom, a destructurat şi restructurat conştiinţa noastră individuală şi colectivă. Dacă nu ne-am crea, încă, false conforturi (alibiuri) mizând la nesfârşit pe rezistenţa-prin-cultură, considerând că este dincolo de binele-şi-de-răul verticalităţii umane, poate că nu am fi supuşi unor valuri succesive şi interminabile de post-reeducare. Dacă am lua în serios importanţa fixării reperelor istorice şi conceptuale atunci când stăm de vorbă, poate că oglinda s-ar limpezi cu timpul. Până atunci: „Fiinţele de afară îşi mutau privirile de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care.” (G. Orwell, Ferma Animalelor, trad. de Mihnea Gafiţa, Polirom, 2002) Aceeaşi stranie senzaţie se accentuează în vremea din urmă când asistăm crispaţi la „dezbaterea” pe tema colaboratorilor Securităţii, care nu doar că sunt lăsaţi (şi împinşi) de puternicii zilei să vorbească în numele nostru, dar ies tot mai mulţi la iveală, din posturile şi (im)postúrile în care „au rezistat prin cultură”...

O altă editură a înţeles rostul cărţii lui Orwell un an mai târziu. Între timp, se terminase războiul, se consumaseră Conferinţe de rang crucial (Moscova, Ialta, Potsdam), se hăcuise harta sferelor de influenţă. Dar acestea sunt detalii pe care istoricii, scriitorii (unii!), editorii români (unii!?) le ştiu foarte bine. Întrebarea care nu ne dă pace: de ce majoritatea lor covârşitoare (exceptându-i pe cei morţi în închisori ori ajunşi neputincioşi după ieşire) au preferat să ia culoarea împrejurărilor ideologice? Mai mult, de ce după 1989 au continuat să susţină că au salvat fiinţa identităţii (umane, dar şi naţionale) prin practicarea culturii? Poate fi vorba despre cultură în absenţa libertăţii individuale şi de sine? Ce este cultura? Are vreun înţeles sau ne-am obişnuit să rostim cuvinte dintr-un nou inventar ideologic? Putem ocoli demersul didactic într-o lume ai cărei profesori au fost formaţi la şcoala de tip rollerist? Oricine citeşte, chiar şi pe diagonală, temele curriculare din aria „Limbă şi comunicare”, la care s-a lucrat mulţi ani (iar „experţii” au fost răsplătiţi bine) după 1990, vede că temele sunt generoase, dar exemplificările se opresc la autorii „canonici”. Dacă Miron Costin, Sadoveanu, Arghezi sunt nume care nu lipsesc, la fel se întâmplă şi în cazul lui Mircea Cărtărescu, să zicem. Toţi cei care au fost studiaţi în afara listei fac parte din „etc.”; prescurtare ce lasă poarta deschisă (libertatea) autorilor manualelor să mai strecoare câte un favorit, mort sau viu. Însă, cum trainic ne-a învăţat comunismul, autocenzura şi traficul de influenţă funcţionează din plin. Frica de Maestru, frica bolnăvicioasă – mascată sub diverse explicaţii: cutare este bun, dar nu la fel de bun ca icsulescu, cutărescu e la cuţite cu... – de a nu supăra pe cine nu trebuie. Aşa se face cultură în România, aşa se face educaţie şi aşa sunt orientaţi tinerii. Tot astfel se întâmplă că scrierile lui Paul Goma (la nici o secţiune: roman, jurnal, eseu, publicistică etc.) nu sunt studiate în manualele (alternative) de limba şi literatura română. (Să se fi schimbat ceva de când nu mai lucrez eu în „branşă”? Aş fi prima care s-ar bucura că s-a înşelat...) Dar de ce nu au „auzit” autorii manualelor de Paul Goma? Cei mai indicaţi să răspundă sunt intelectualii, în general, scriitorii şi criticii lor, în special. Intelectualul – erijat şi în conştiinţă publică (deşi trecutul său nu-l susţine) – nu poate defila, în acelaşi timp, şi cu Paul Goma şi cu Sorin Antohi, Corbea-Hoişie, Bălăceanu-Stolnici, cu Brucan, Iliescu, Băsescu etc. Ni s-a inoculat că suntem băieţi buni şi fete drăgălaşe dacă salvăm aparenţele bunei creşteri, cumpărăm codul bunelor maniere şi ne închipuim că suntem aristocraţi. Spunem că ne-am luptat cu fiara comunistă, chiar dacă tatăl, mama, fratele mai mare era(u) una dintre bestii, iar noi unii dintre privilegiaţi. Dacă ştim să vorbim frumos, avem studii cu titluri răsunătoare (mai mult sau mai puţin reale), dacă ştim să rânjim estetic, lumea ne crede. Însă, aceeaşi lume care doseşte gunoiul din curte în faţa porţii este pudibondă foc, smerită, oripilată, nevricoasă şi înfricoşată atunci când citeşte despre atrocităţile făcute în faţă-i sau alături, în orice caz, contemporane. Se găsesc scuze (estetice) pentru demersuri amorale, cinice, lipsite de o minimă etică, sunt înfieraţi (etic) mărturisitorii crimelor comunismului. Cum, Doamne-iartă-mă, să scrii istorii ale literaturii române sărind peste Paul Goma sau minimalizându-l în câteva rânduri? Este ca şi cum ai scrie istoria comunismului uitând de Anul 1977. Şi chiar mai grav. Dacă din punct de vedere al reflexelor în practica socială Mişcarea Goma nu a avut efectul pe care şi l-au dorit iniţiatorii, în perspectivă istorică ne-a prezervat speranţa într-o recâştigare a demnităţii. Cum să recunoască vechilii culturii noastre de azi meritele literare ale lui Paul Goma, dacă el se încăpăţânează să nu uite că ei au un trecut ruşinos? Viaţa şi opera îi sunt una, nu se despart niciodată, ceea ce mă îndreptăţeşte să cred că scrierile sale vor fi valabile totdeauna, pentru că sunt vii, sunt scrise din carnea şi sângele unui om de har, care a suferit şi a mărturisit consecvent. Neputinţa lui Paul Goma de a coagula în 1977 un nucleu de societate civilă se datorează fricii intelectualilor reeducaţi, dar şi fricii animalice a lui Ceauşescu, „cel mai puternic” om din România. Goma şi-a înfrânt frica râzându-le în nas torţionarilor. Recitesc şi iar recitesc. Sunt fragmente care mă obsedează. Mă înspăimântă bătaia şi umilinţa îndurate de tânărul Paul Goma. Mă înspăimântă cazna tuturor semenilor noştri care au mărturisit prin faptă şi prin scris, cărora nu le semănăm, şi care au îndurat suferinţe neverosimile pentru alintaţii, îmbuibaţii, apaticii şi nesimţiţii regimului comunist. Numai indivizii defecţi sufleteşte şi cu mintea pervertită pot crede că reuşesc să umilească azi un om care a cunoscut iadul, întorcându-se de acolo mai speriat şi mai puternic decât oricare dintre noi. Nu, nu este o contrazicere din parte-mi. Când veţi citi rememorarea bătăilor de la Gherla, în cartea omonimă, poate vă veţi angoasa. Căci, şi spaima este utilă uneori. Oroarea şi suferinţa nu sunt expresii stilistice, sunt trăite. Aci e diferenţa majoră dintre o scriitură adevărată şi „profesiunea” scriiturii.

Ce mai avea de pierdut, în afara unei vieţi concentrate în voinţa de a nu uita? Ce i-a deranjat pe satrapii ideologici, cu tot cu uneltele lor („Săptămîniştii”, agenţii de influenţă din străinătate, lingăii de birou şi de antecameră, stipendiaţi sau numai profitori „dezinteresaţi” etc. etc.), ce îi mai deranjează, încă, pe atâţia, dacă nu memoria lui Paul Goma? Memoria-conştiinţă, ci nu minţile erudiţilor care funcţionează după interese decurgând din „nu e momentul”.

Ceauşescu a fost înfrânt şi înfrânt va fi consemnat de istorie, deşi trubadurii de curte i-au cântat în strună, iar poporul muncitor&cultivat a făcut tot ce a fost nevoie ca să-şi strângă şi mai bine lesa în jurul gâtului.

O să repet, până când voi considera că nu mai este nevoie, crezul lui Paul Goma:

„ ...şi m-am hotărît să nu-i uit în vecii vecilor nu să mă răzbun, ci mai crunt:

SĂ NU-I UIT, SĂ-I NEUIT EU ÎNTR-O CARTE

şi, mai ales, mai ales: SĂ NU-I TAC – SĂ-I NETAC”

Iată, aici cred că stau concentrate normele morale ale lui Paul Goma şi, în simetrică măsură, frica disperată a tuturor celor care îşi imaginează că adevărul se construieşte din nimic. Să nu fi auzit susţinătorii culturii-pur-şi-simplu că nu se poate face cultură vie cu o istorie paralizată şi cu limbaje care ne vorbesc ele pe noi, delimitându-ne de noi înşine? Eu nu cred.

Le-a fost atât de frică lui Ceauşescu şi dulăilor lui securişti de Paul Goma, încât l-au urmărit cu moartea şi în Franţa. Le este atât de frică actualilor de un Paul Goma acasă, încât preferă să nu vorbească despre el. Ştie oricine: nu înseamnă că aceia pe care preferăm să nu-i vedem (publicăm, promovăm, faţă de care nu vrem să ne răscumpărăm vina) nu există!

Să poposim în înţelesul vorbelor cu tâlc puse pe seama lui Appolonius din Tyana:

Cum îi onorezi pe oameni? În funcţie de curaj... 

întrezăriri

tablou de iarnă

Coșoveni, 29 ianuarie 2010. foto FB

ceva ca o dragoste mare. dar nu dragostea. ceva ca un câmp alb plin de chenare. camere albe și liniile subțiri sau prăpăstiile dintre ele. umbra unui copac cu tulpina de zadă. înfiptă în cer. cu rădăcina plutitoare. ar fi putut fi ceva care să-placă. amintirile nasc depresii. mai mari și mai mici.

într-o dimineață am văzut aburul planetei ca o spumă de lapte. se înălța din trupul încins al pământului. ca sufletul morților la ceruri. topea turnurile de pază. și suferința. și lacrimile. și bucuria deodată a invadat ziua.

când îmi este dor de mama îmi este dor de sora mea. și de fratele meu. de frații mei. în ciuda faptului că diminețile sunt atât de grăbite și serile atât de covârșitoare. Doamne între ele parcă nu a mai rămas nimic. uneori când e arșită sau când plouă îndelung ori viscolește zile în șir amiezile sunt singurul leac cu care să te aperi de moarte. când îmi este dor cumplit de mama mea moartă este întotdeauna amiază.

nimic de făcut. din nimic m-aș gândi și nu am la ce. din nimic aș iubi dar nu mă iubește nimeni. din nimic o premoniție. din nimic big-bang. big-bang.

clipele ca niște trădări din trecutul-viitor. amintindu-ți că perfecțiunea e ferecată la Dumnezeu în grădinile Lui secrete. ai citit cărți mari. despre istorii mari despre trădări mari despre iubiri mari. nu le poate încăpea realitatea. despre saltul pe lună. despre teleportarea dintr-o ficțiune în alta. atâtea clipe ca niște trădări în serile adânci de iarnă. doar ecourile unui popor de personaje în declin.

am vorbit până am amuțit. am văzut până am orbit. am ascultat până am asurzit. v-am iubit până am împietrit. am plâns până m-am uscat. am scris până s-au lichefiat cuvintele. stau pe o insulă în amnios. contemplu spășită realitatea.

trebuie să trăiești intens ca să ți se facă dor de ficțiune. trebuie să nu trăiești deloc ca să fii captiv ficțiunii. să nu fii mut orb surd împietrit uscat ca să tânjești după viață. la temelia lumii singurătatea. aparențele se răzbună.

„Biblioteca ASTRA, Bibliepurată/ Bibliocimitir/ Cimitir Astra”

(text apărut în revista „Confesiuni”, nov. 2014)

Iarna memoriei ─ „ăncis p. iventr”

„Bibliotecă, cimitir al generației mele”.

Paul Goma, Astra, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 214 p.

Iarnă, 1949. Cu picioarele înecate-n zăpadă, așteptăm. Nu să se deschidă biblioteca ASTRA din Sibiu. E clar că nu se va mai deschide niciodată așa cum a fost. Cu riscul de a îngheța, vrem să vedem dacă dintre umbrele cenușii proiectate pe albul ninsorii, ca niște urme de cărți arse, o să se desprindă careva pentru a ne explica sensul inscripției barbare de pe ușă: ăncis p. iventr.

Paul Goma a fost și a rămas în spațiul românesc un în-plus, „dacă ținem seama de faptul că părinții mei nu sînt doar în-plus-refugiați, ci și în-plus-abia-liberați (de la Securitate de la Mediaș)”. Elev la LGL (Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu), este pasionat de fetele care se promenează pe Corso, mai ales de cele de la LDI (Liceul „Domnița Ileana”), mai întâi de toate, de Cita, regina neîncoronată a Sibiului, care zăpăcește simțurile elevilor și ale ofițerilor. Dar o pasiune și mai mare, descoperită recent, la oraș, va avea drept rezultat romanul de față. Bucuria compensatorie a adolescenței, Biblioteca ASTRA, Bibliepurată/ Bibliocimitir/ Cimitir Astra: „Astra m-a făcut, atît cît a putut și ea, săraca, în atît de scurt timp; așa, adică nerefugiat, ne-în-plus, ne-plin de găuri, de goluri de la cărțile necitite la vremea lor, de la autorii de care abia auzisem...”. Tot o lege nescrisă a compensației îl îndeamnă pe Goma să inventeze cuvinte, pentru a umple golul lăsat de barbarismul (barbaria) ăncis p. iventr. Autorul AlfabEcedaR-ului trebuie să oblojească și rana căpătată de limba maternă odată cu decretarea limbii „moldovenești”. Mama, personaj din off în Astra, are chiar acest rol, al restabilirii adevărului despre originile și potențialul creativ/literar al limbii române vorbite în Basarabia (în acasarabia). Ca și tatăl, căruia îi revine rostul stabilirii câtorva repere istorice și etice.

„Uite, de pildă, în seara în care s-au întors amândoi părinții de la o ședință ideologică, văzând că mama șchiopătează, am întrebat-o ce are.

– Ce să am, ia, tovarășu-cela, agitătarul, pe care ni l-au trimis de-sus-de-la-centru, el m-a ideologìt – eu am scăpat ieftin,  fiindcă  pe  tată-tău  l-a  idiologìt  de  tot...  Astea-s rezultatele campaniei de analfabetizare, ce vrei... (...)

A mai zis, zis. De pildă: culturmă-de-mase; și: egalitate pentru  egalții...  A  zis:  literaturcă-nouă; și  (în  ciuda necuviinței): reaclismă. De Patriarhul-Roșu zice că IPSS e tare curvios... (...)

Ziceam că ea mai zicea, când s-a deschis «campania de creație  a  noului  folclor  popular» (după  ce  ne-a  întrebat dacă bine-auzise):

– Au dat un folclordin, să instaureze Volklordnung.

Când s-a creat titlul de «artist emerit», le-a zis laureaților: artiști-amărâți; despre Maria Lătărețu și a sa «Hora Păcii-ntre Popoare»:

–  Greața  de  Lătăreața  era  bună  cântăreață,  când  era lăutăreață, însă de când au făcut-o artiletristă, trage cu Hora Păcii-ntre picioa’... – și s-a oprit, speriată, rușinată foarte și cu mâna la gură: Mi-a scăpat o necuviință, acum ce mă fac?

– Milițiancă!, a strigat tata noua-glumă (așa se răspunde, de la o vreme, la retorica: «Ce mă fac?»).”

Lumea adolescentului este încă o dată aruncată în aer în dimineața în care constată că „Tătarii au ăncis Astra, m-au ăncis şi pe mine.” De la acest anunț tătăresc începe iarna adevărată a elevului intern/ refugiat basarabean de la LGL. Goma pictează în cuvinte imaginea unui anotimp veșnic, cu uși închise, a unei țări comuniste pe al cărei lacăt ruginit a stat scris 45 de ani „ăncis p. iventr”. Iarnă a minților totalizate din care parcă un singur om a avut voința de a ieși pentru a ne lăsa scris despre noi așa cum nu ne place să auzim. De ce? Pentru că, „După ce se miră, unii pleacă, dovadă că au înțeles. Deși au înțeles și cei care au rămas. Așa-i lumea: se împarte, nu între cei care înțeleg și cei care nu, ci între rămași și plecați; în (chiar adulți): elevi interni și elevi-externi.”

Paradoxal, „un în-plus”-ul Goma, forțat de regimul ideologic să se apatrieze în 1977, este cel care a rămas în conștiința românească a rezistenței și moralității. Datorită lui Goma, omul care a făcut istorie deși nu-și dorea decât să fie lăsat să facă literatură, și a făcut literatură cutremurătoare provocând istoria, putem explora profunzimile și nuanțele binelui și răului, frumosului și urâtului „la români”. Lumea lui Goma este populată de basarabeni și ne-basarabeni, ridicați și ne-ridicați, refugiați și ne-refugiați, patriați și re-patriați, patriotarzi și apatriați, ziși și de-ziși ș.a.m.d.

Citind Astra descoperim ceea ce a spus, nu cu multă vreme înainte de a ne părăsi, Monica Lovinescu, într-o ultimă convorbire cu Doina Jela: „Compromis este să gândești într-un fel și să acționezi în felul invers. Din punctul meu de vedere, grosso-modo, asta e definiția. Dar să ieșim din general și să intrăm în concret: nu suport compromisul și pentru că în România au fost mai mulți compromiși decât în altă parte. Sau n-au fost destui necompromiși care să spele păcatele neamului. La noi n-a fost, decât, grosso-modo, Goma care să ia o atitudine atât de tranșantă. (...) Goma era un tip copilăros, copilăros în sensul bun al cuvântului. Cine ar fi făcut ce a făcut el, dacă nu avea o doză de naivitate sau de încredere în natura umană?” 

Goma ─ copilul uimit, nerăbdător care se minunează, și se întristează, se bucură, și se încruntă, repetând, repetând, repetând. Adultul-copil uimit de propriile-i năstrușnicii lingvistice, metaforice, psihologice, trecând de la o situație la alta, de la o stare la alta, din care în cele din urmă rezultă un puzzle complet, de la descrierea minuțioasă a atingerii unei cărți, la contextualizarea unui eveniment istoric, de la invențiile lingvistice ale mamei, la prezentarea autorilor „epurați”.  

Doamna Formatmic, Cita, Jelescu/Robete/Oltenete, Paganini, Dezisa, Parapleu cu bocanci/ Șoricica, Puturosul, doamna Cioclopedica, ProtoPopofițereasa ies din pagină și se opresc în sala de studiu de la Astra, caută cu înfrigurare prin sertarele fișierului scriitori epurați, se duc la cinematograf ori se plimbă pe Corso, prin Sibiul adolescenței lui Goma. Care așteaptă cu picioarele afundate în zăpadă, fumând în pumn, să se ridice de pe ușa bibliotecii infama inscripție ăncis p. iventr.

„Alt sertar. Gol. BLA. Aici a fost cândva Blaga. De felul lui, poet; și dramaturg; și filosof; și diplomat; și profesor. Așa-i pedepsesc ăștia pe cei care au fost prea-multe, preamult:  îi  neființează,  cum  zice  Septimiu;  îi  scot,  alungă, șterg; îi nefac. Să zică mersi (ca Domnnul Doktor) că n-a primit  post  (de  profesor,  de  diplomat,  chiar  de  filosof!) la Canal; că l-au lăsat în viață (ca ajutor de bibliotecar, la Medicină, în Cluj – se va fi făcînd și acolo inventar?). Pe timpul întunericului, cînd România era o țară înapoiată, exploatată  de  capitaliști,  condusă  în  prăpastie  de  către burghezimea monarho-fascisto-chiaburo-jandarmerească, pe-atunci așa-zisul-poet și pretinsul-filosof Blaga huzurea pe  spinarea  poporului  muncitor;  nu-i  auzea  gemetele de  durere,  strigătele  de  protest  social;  nu  auzea  nici chemarea  partidului  comunist  român  adresată  Marii Uniuni Sovietice și Genialului Stalin în Persoană, să vină în ajutorul pașnicului popor român.”

O asemenea atmosferă nu se face, ci se trăiește. Numai astfel este și autentică, și artistică. Este una din lecțiile Goma, recurentă chiar și în accentele sale didactice: omul și scriitorul nu pot fi despărțiți. Orice ar spune criticii. Literari sau de toată mâna.

„...la EMI au rămas ceva fișe – ia să vedem care ediții. Ediții... Nici urmă de ediția Perpessicius, nici Murărașu – nici vorbă de ediția Maiorescu; nici un volum de poezii – ba da:  o  broșură  cu  unsprezece  poezii  traduse  în  ungurește. Dar în românește? «Eminescu, făuritorul limbii literare române»; «Eminescu, Luceafărul poeziei românești»... Numai traduceri, încă o fișă: Eminescu în rusește... Ba nu! Nu e în rusește, ci în... animalul-care-nu-există: în «moldovenește» (bine că nu e în «oltenește»!)! De reținut: cine vrea Eminescu în românește, într-o bibliotecă românească, în România, îl găsește – dar cu caractere chirilice, corect: rusești, chirilice fiind și sârbeștile, și bulgăreștile. Mama lor de totalizatori! Pe Eminescu ni l-au... Nu găsesc cuvântul – dar nu cuvântul meu contează, ci al lui, alungat din România, din limba română. Se laudă pe toate drumurile că îl prețuiesc, că îl revalorifică; s-au apucat să-l sărbătorească: astă vară, în iunie, au făcut mare tămbălău cu «60 ani de la moarte»; la anul, în  ianuarie,  se  laudă  că  vor  să  sărbătorească  «Centenarul nașterii». Dar un scriitor se sărbătorește prin carte – unde-i cartea lui Eminescu? Nu e.”

Goma, pe care Securitatea și confrații au încercat, și unii încă nu s-au plictisit, să-l compromită prin expresia de gâgă a lipsei de talent (pe care probabil un castrat moral și frustrat profesional a emis-o), numai lipsit de talent nu este. Această făcătură produsă de cultura șușotitului pe la colțuri și pe sub mesele restaurantului USR a fost culeasă de securiști din bârfele și notele informative ale bestiarului literar, întorcându-se ─ bine împachetată, după regulile diversiunii și manipulării ─ via Securitate, în mediul care a creat-o.  Nu doar în Astra, Goma este un prozator&poet pe care l-ar putea invidia mulți artizani de frază&vers. Chiar și numai pentru imaginile Corso ca un burduf de acordeon/ Corso ca un clopot:

„S-ar putea ca singurul loc de pe lume unde timpul devine foarte  relativ  să  fie  pe-Corso,  dimineața. (...) dimineața, pe Corso, timpul devine ca un burduf de acordeon: se lungește, se scurtează – după cum tragi-împingi. Dar, spre deosebire de acordeon – care nu se poate strânge-destinde în același timp – Corso-ul, da. Cu cât ne, aparent, grăbim, dând repede din picioare, cu atât... nu că am ajunge la liceu mai târziu (din contra: prea devreme!), însă drumul adevărat, pe Corso, durează mai mult – așa ceva. (...) dimineața pe-Corso e un clopot. Cât să dureze, în timp, izbitura limbii în doagă? Chiar mai puțin de o secundă. Dar cât durează sunetul:  e-he, și  un  minut  întreg,  la  un  clopot  bun.  Însă mai  este  un  amănunt-important:  cel-puțin  pentru  mine, sunetul nu începe abia după lovitura în aramă, ci pornește de mai înainte, încă dinainte de a ajunge eu pe Corso; ba chiar din momentul plecării de la internat (de câteva ori a început să-mi sune odată cu clopotul de deșteptare – e sonerie,  dar  așa  se  zice:  clopot-de-deșteptare  – și  nu  s-a mai oprit decât la liceu, în pauza-mare). Poate fiindcă eu bat clopotul acela, mai știi: eu voi fi și clopot, și clopotar – cred că am văzut un desen, o caricatură cu așa ceva... nu: era un om-tobă care se bătea pe sine, mai corect: un om care se bătea toba.”

Deși apărută încă din 1992, dar aflată azi la adevărata sa ediție, Astra lui Paul Goma trasează memorabil încă un reper al literaturii românești care nu s-a predat conformismului ideologic și estetizant.     

De curând (2 octombrie), Paul Goma a împlinit 79 de ani și are de 37 de ani același statut de azilant politic, statut de un în-plus la București, ca și la Chișinău. 

să fim un pic mai „nemți” și mai „protestanți”

Anul 2014, un altfel de 1866

Cu 148 de ani în urmă, câțiva oameni luminați ai acestui popor, blamat și afundat în prejudecăți istorice nu atât de alții, cât de micimea și neisprăvile propriilor lideri, au hotărât să rupă pisica în două, să taie răul de la rădăcină și să aducă la conducerea politică și simbolică a țării un principe străin. Străin cu totul de aceste pământuri. Devenit regele României, Carol I din Dinastia de Hohenzollern Sigmaringen, acesta a învățat cum să devină român ținându-se departe de bolile pământești ale locului, a învățat cum să rămână demn într-o mare de umori cu ștaif de principii, de lupte intestine mascate în jocuri politice, de manevre corupte ascunse în legalitatea mediului de afaceri etc. etc. Primul rege al românilor, un german get-beget, a înfăptuit adevărata unire a Țărilor Române, le-a adus independența, a făcut ca România să însemne ceva în Europa.

În AD 2014, ne aflăm în mijlocul unui ocean învolburat, cu vasul înghițit de ape, încercând să ne salvăm dând haotic din mâini (și mai ales din gură, motiv pentru care nu zărim malul!).

Istoria ne-a arătat de atâtea ori, chiar luând ca etalon acești ultimi 150 de ani, cât de slabi suntem, ca oameni, ca români, cetățeni indiferent de etnie ai acestei țări.

Nu încerc să sugerez că Johannis ar fi Carol. El nu vine din „neagra străinătate” ca să ne dea lecții, ci dintre noi. Dacă există vreo similitudine între cei doi ea ține de sonoritatea germană a numelui și de limba maternă. Presupunând că limba maternă a lui Klaus Johannis este germana. Sau dialectul săsesc.

Ce vreau să spun este că trăim un moment crucial de derută politică și de mizerie morală ca exact acum 148 de ani și din „oferta” electorală Johannis pare să fie exact sămânța de alteritate care ne-ar putea ajuta să înțelegem, pe fiecare în funcție de capacitățile și nevoile noastre, ce înseamnă acel strop de pace - socială, sufletească - de care oricine are nevoie din când în când, mai ales o națiune, pentru a-și lua seama. Să mai uităm de românism, de maghiarism, de secuism, chiar de rromanism. Să mai uităm de discriminări, inclusiv de cele pozitive. Să ne mai gândim și la noi toți, ca întreg. Și mai ales fiecare să se gândească la sine, ca individ. La drepturile și la responsabilitățile sale.

Mă refer atât la abilitățile persoanei Klaus Johannis, care a demonstrat ca primar al Sibiului că vrea și știe să facă treabă, dar și la semnificația alegerii sale. La bruma de încredere pe care o inspiră Europei și acelor români care s-au săturat de ei înșiși.

Este de mirare, este stupefiant că nu ne-am sastisit de atâta mizerie morală, de atâta traumă a conștiințelor, cu toată încărcătura lor de minciună, dezinformare, manipulare, corupție la toate nivelurile sociale, administrativ-politice, umane.

Niciodată n-am votat cu încântare, cu siguranță. N-o să votez nici mâine altfel. Mereu am rezerve. Dar ele țin de acea limită a circumspecției care-mi permite să nu mi se estompeze simțul critic. Pentru că nu sunt naivă. Și Johannis vine pe o susținere politică, are în spate o coaliție. Nu poți fi singur în politică, nici măcar în cea cu partid-stat. Însă omul cu acest nume este altfel. Dacă în România corupția este un sport transpartinic, trebuie să învățăm să avem încredere în oameni, în indivizi, pentru a începe să construim de undeva, dintr-un punct. Cu speranța că într-o bună zi vom avea și adevărate platforme politice, susținute pe platforme ideologice bine definite. Dar întotdeauna contează omul. Omul trebuie să facă partidul, nu invers.

Cred că este momentul în care putem ceda mental și sufletește ispitei de a crede într-o promisiune. O promisiune neinfestată de fals. Ci adunată strop cu strop dintr-o prestație publică timidă, fâstâcită, stingherită până mai ieri, dar care a fost în permanență acolo. Este o promisiune la care majoritatea electoratului nostru nu prea are acces. Pentru că am fost dezobișnuiți să ne purtăm firesc, să gândim înainte de a deschide gura. De 25 de ani se continuă cu instrumente upgradate reeducarea noastră. Explicația este simplă: cei care au deținut puterea înainte de 1989 și-au consolidat-o după 1990.

Este greu să îți cultivi discernământul dacă ai fost terorizat 45 de ani înainte și 25 de ani după 1989 să nu îl ai. E nevoie de un studiu antropo-socio-istoric pentru a vedea cine și de ce are un discernământ scăzut în România. Dar și pentru a vedea cine sunt responsabilii pentru această stare de lucruri. Nu este suficient să ne bălăcărim la fiecare 4 sau 5 ani, să ne ridicăm fustele în cap, să ne spălăm rufele în public. Ci avem nevoie să învățăm să nu mai aruncăm în fața porții gunoiul strâns din propria ogradă. Fiecare să-și ardă gunoiul, din curte și din sine, la el în casă. Și să gândească de două ori înainte de a-i face rău vecinului. Gândind de două ori mai mult decât o facem de obicei, poate vom ajunge să fim mai neleneși, mai nemincinoși, mai necorupți.

Nu doar Iliescu, Băsescu, Vadim, Ponta, Năstase etc. etc. sunt vinovați pentru răul din România, ci și noi. Noi toți, fiecare am fost corupți în felul nostru.

Dacă va ajunge președinte, Klaus Johannis nu va decreta ca de a doua zi să curgă lapte și miere pe Dâmbovița. Va avea datorii politice de plătit (înțeleg că așa se face politica de când lumea și peste tot). Dar sper că va păstra promisiunea din felul lui de a fi: mai grav, mai reținut în reacții, mai circumspect, cu mai mult bun simț decât am văzut la oricare dintre candidații la președinție, mai pus pe treabă. Nu, nu cred că vom trăi în rai, începând de săptămâna viitoare, dacă Johannis câștigă alegerile. Dar am dreptul să sper la mai puțină confruntare balcanică în spațiul public și la mai multe dezbateri în folosul poporului în Guvern și în Parlament. La mai multă decență și muncă, în general.

M-am săturat de minciuni, și de rânjete, și de hăhăieli, și de înjurături despre legalitate și democrație. E timpul să încercăm să practicăm statul de drept, la 25 de ani după o revoluție, fie ea și „furată”.

Indiferent de originea etnică, religie, vârstă sau sex, românii au nevoie să fie un pic mai „nemți” și mai „protestanți”, altfel o să ajungem să trăim izolați, înjurând Europa că nu ne iubește, în casele noastre cu turle aurite sau cu stâlpi brâncovenești, în jurul cărora vom construi ziduri de apărare, mai mult sau mai puțin vizibile, din propriul gunoi.

traversarea memoriei

 

Limba română și limitele minimei rezistențe 

Așteptam recent în holul Teatrului Național din București să intru la spectacolul Copiii foametei, jucat de trupa Teatrului Național din Chișinău, și am asistat, fără voia mea, la o discuție. Câteva doamne vorbeau românește. Nu am înțeles despre ce, eram preocupată de propria stare, indusă de iminenta începere a spectacolului. Aveam așteptări contradictorii, deoarece îngrijisem textul cărții-suport, o carte care a bulversat cugete călite-n studiul istoriei recente. Câțiva cunoscuți mi-au destăinuit că nu au fost în stare să o citească după ce au parcurs câteva pagini.
La un moment dat, grupul doamnelor s-a disipat și au rămas numai două, care au rupt-o imediat pe rusește. Probabil făceau parte din staff-ul Teatrului de la Chișinău și s-au simțit mai confortabil comunicând în rusă.
Nu este prima oară când asist la o astfel de scenă. Am descifrat de-a lungul ultimilor ani, cu mijloacele istoricului obișnuit să pună întrebări și să caute răspunsuri, cauzele acestei situații. Mirarea mea este bine surprinsă în articolul Ioanei Revnic: Ce limbă se vorbește la Chișinău?, o perspectivă lămuritoare asupra unei cărți tot cu titlu interogativ: Limba română „între paranteze”?, a cărei autoare este Eugenia Bojoga.
Neavând loc aici pentru a insista pe cauze, să adăstăm puțin asupra situației actuale. Scrie Ioana Revnic: „În privinţa popularităţii limbii române printre tineri, nu împărtăşesc optimismul autoarei. Rezerva mea se bazează, ce-i drept, pe observaţii empirice. Una dintre acestea datează din septembrie, anul trecut. O transcriu aici, dintr-un carnet pe care-l port mereu asupra mea: O imagine care nu-mi iese din minte de atunci e aceea a unor liceeni încolonaţi care traversează, în prima lor zi de şcoală, Aleea Clasicilor. Sunt însoţiţi de o profesoară teribil de atrăgătoare. Au în mâini buchete de flori. Merg şi eu, în rând cu ei, preţ de câteva minute. Îi ascult cum vorbesc unii cu ceilalţi în... ruseşte, iar cu profesoara lor – aşijderea (Chişinău, 1 septembrie 2013).” 
Mi s-a întâmplat, nu o dată, să fiu în aceleași împrejurări cu români de pe ambele maluri ale Prutului. Cu istorici, scriitori, deci oameni ai cuvântului. Prima oară am fost șocată să constat că, în timp ce vorbeam toți românește, cei din Basarabia continuau brusc între ei în rusește. După ce a trecut senzația de disconfort, m-am întrebat de ce reacționează ei astfel. De ce nu-și dau seama cât este de nefiresc, cu atât mai mult cu cât nu era niciun rus în grup. (S-a întâmplat odată ca singura neromâncă din grup să fie Tatiana Pokivailova, dar dumneaei știe românește, înțelege tot, mai mult, se descurcă prin București mai bine decât un taximetrist!) Răspunsul nu a venit chiar pe loc.
Explicația mea este valabilă pentru generațiile trecute de 20 de ani. Basarabenii plecați la școală, mai ales cei plecați la studii superioare, nevoiți să se rupă, uneori definitiv, de spațiul izolat al limbii materne (în special zonele rurale, care au conservat cel mai bine limba română ca organism viu), se simțeau siguri pe ei în limba oficială, în ceea ce putem numi fără rezerve limba ocupantului. În primul rând, pentru că fără limba rusă nu puteau accede nici măcar în „funcția” de vânzători de aprozar, la Chișinău, la Bălți sau în oricare alt oraș/orășel. Poate că în sate, mai ales în cele majoritar românești, situația era sensibil diferită. În sensul că vecinii nu vorbeau între ei rusește, pentru a-și vinde/ cumpăra un kg de zahăr. Dar peste tot în „imperiu”, oamenii aveau nevoie de limba ocupantului pentru a deveni medici, ingineri, profesori, mecanizatori, bucătărese, activiști etc. Adică pentru a se integra în societatea sovietică, pentru a avea dreptul să viseze la stagii de specializare sau la locuri de muncă mai bune la Moscova sau aiurea. Într-un atare context politic, rusa a fost limba de integrare, limba funcționării profesionale sau a supraviețuirii biologice. Poate că mulți oameni au sacrificat visuri, dar au supraviețuit, unii s-au căpătuit.
În al doilea rând, pentru că nici în spațiul basarabean sovietizat nu a existat sau nu a prins rădăcini o cultură a rezistenței/disidenței, basarabenii fiind loviți ciclic de valuri de represiune/deznaționalizare. Din fericire, a supraviețuit o rezistență tăcută, la nivelul conservării minimei identități. Și nu datorită acestei pături de generații succesive de instruiți cu studii medii și superioare. Excepțiile nu fac decât să confirme de ce azi o parte a românilor basarabeni este adepta moldovenismului, o alta a românismului. Sunt cele două fețe ale talerului, ale dedublării, ale dublugândirii, ale schizoidiei unei comunități supuse nu doar raptului teritorial, ci și tâlhăriilor, dislocărilor, siluirii conștiințelor, deportărilor și crimelor ideologice timp de peste 150 de ani. A rezultat un profil psiho-moral ce poartă în sine atât morbul autodistrugerii (asumarea de voie-de nevoie a limbii și culturii ruse cu tot ce a putut însemna mai ales în comunism), cât și sămânța renașterii (o conștiință mai mult sau mai puțin evidențiată a identității originare de limbă și istorie).
Este nefiresc și lipsit de empatie să îi „judecăm” pe românii basarabeni prin aplicarea unor etichete reducționiste. Începând din 1990, cataracta politică de care a suferit „patria mamă” (găoșenia morală a liderilor, gaura dintr-o conștiință românească la rândul ei traumatizată, dar și vinovată prin raportare la românii din Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța) n-a făcut decât să încurajeze delimitarea netă a celor două tabere. Desigur, într-un context geopolitic și internațional favorabil diverselor rupturi și replieri. Am devenit spectatori (puțini între noi sunt cei cu temele făcute) în fața unui produs al reeducării staliniste/sovietice pe termen lung și la un nivel covârșitor: Republica Moldova-limba moldovenească-moldovenismul. Asistăm, se pare, împăcați, la nașterea unei pretinse noi națiuni, asumând după nevoi și interese himera UE. În condițiile în care cetățenii acestei republici nu au conștiința unei identități legitime, discursul diplomatic nu face decât să servească interese politice (la nivel local) și strategice (la nivel euroatlantic).
Oamenii, în general, sunt deformați prin educație /sic/ să distingă dihotomic între alb și negru. Între Uniunea Sovietică și... Uniunea Europeană (se pare că numai așa, unite, statele acelei părți mai civilizate a Europei se pot opune fostei-actuale URSS, care, în realitate, își face de cap). Nimeni nu vrea să-și asume riscul normalității. Nostalgicii comunismului privesc cu jind înapoi, spre Moscova. Toată lumea bună vrea în UE − unii trecând prin România, alții sărind-o. Dar nimeni nu îndrăznește cu adevărat să ia taurul de coarne, să aducă înapoi boii dinaintea carului, unde le este locul. De aceea, o idee a Ioanei Revnic, pe urmele Eugeniei Bojoga (neîntâmplător, cred, nepoata lingvistului Eugen Coșeriu!), merită întreaga atenție: „Limba moldovenească nu este un construct lingvistic, ci unul politic şi ideologic, care serveşte cultivării – în Basarabia – a unei conştiinţe identitare diferite de cea românească.”
Nu-i vorba că oamenii, în general, nu percep nuanțele, ci că, în ciuda faptului că le percep, se lasă duși de val(uri).
Nu am apucat să citesc Limba română „între paranteze”?, dar mi-aș permite să mă las atinsă de optimism, măcar în timp ce scriu acest text. În seara zilei de 13 septembrie, am avut parte, pe scena Naționalului bucureștean, de impresionanta punere în scenă a spectacolului după volumul de mărturii culese de Alexei Vakulovski, În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor, apărut în primă ediție la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului din București, în 2011. Că am fost uimită, este nevrednic spus. Am fost zguduită de felul în care regizoarea Luminița Țâcu a surprins esențele unui text eminamente oral, confesiv, devoalând o realitate violentă, la limita neverosimilului, cu un minimalism scenic compensat cu asupra de măsură de o prezență umană pe care aproape că aș comite un sacrilegiu dacă aș încerca să o descriu. Acest spectacol trebuie văzut, pentru că se trăiește. Nu mică mi-a fost surpriza când am recunoscut în replicile actorilor chiar și expresii de-ale mele, selectate din Cuvântul introductiv. Ce am trăit acolo timp de o oră și patruzeci de minute a surprins foarte potrivit, la cald, colega mea, Cristina Diac, pe pagina ei de facebook: „cred că am văzut cea mai inteligentă, emoționantă și decentă reprezentare artistică a unui subiect ținând de trecutul traumatic. Regizor inteligent, actori excelenți, cu dicție impecabilă, care au înțeles ce joacă. Sper ca meritele lor să fie arătate în cronicile de specialitate. Bravo lor. Păcat că nu se va mai juca la București, ar merita pe deplin.”
Optimismul meu se datorează celor nouă actori de la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău: Doriana Zubcu-Mărginean, Snejana Puică, Iurie Focșa, Iurie Radu, Draga-Dumitrița Dumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca. Felicitări merită și Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național din Chișinău.
Cum nimic nu este întâmplător în viață, ca și în istorie, datorăm spectacolul unui om care și-a apărat cu demnitate identitatea și vocația de profesor, renunțând la privilegiile oferite de regimul totalitar. Un profesor de limba și literatura română care a ales să trăiască în satul natal, Antonești, unde a educat în limba română multe generații de copii, alături de soția sa, Sofia, tot profesoară de limba română.
Dacă pe 2 octombrie a fost ziua lui Paul Goma (La mulți ani!), autor al fabulosului roman despre basarabeni și Basarabia, Din calidor, pe 3 octombrie ar fi fost ziua de naștere a autorului cărții-mărturie despre foametea organizată de Moscova cu scopul exterminării basarabenilor, în 1946-1947.
Dumnezeu să te odihnească în pace, Alexei Vakulovski!

text apărut în revista „Confesiuni”, oct. 2014