Comunicat de
presa al Consiliului Unirii
Zilele acestea au
fost difuzate stiri in legatura cu Marsul organizat la Cahul de catre Consiliul
Unirii in sensul ca, in timpul manifestarii, se va da foc simbolurilor
comuniste secera si ciocanul. S-a difuzat pe Internet ca la Cahul vor fi
prezenti – nu cunoastem in ce forma – reprezentanti ai formatiunii „Patriotii
Moldovei”, care au recunoscut public precum ca au impiedicat, in mod ilegal, pe
25 martie 2012, Marsul unionist pasnic organziat de Platforma civica „Actiunea-2012”,
raminind nesanctionati.
Consiliul Unirii
anunta ca Marsul unionist de la Cahul, pentru care au depus solicitari de
autorizare Partidul National Liberal si Forul Democrat al Romanilor din
Moldova, este sprijinit de Platforma civica „Actiunea-2012”, care a anuntat
public precum ca va da foc, in timpul manifestarii, simbolurilor comuniste si
steagului comunist.
Consiliul Unirii
infirma orice zvon legat de intentiile participantilor la Mars de a „demola”
oarecare monumente, fapt despre care au fost intrebati de conducerea raionului
organizatorii-responsabili de la Cahul, ceea ce a fost contestat.
Conducerea
Consiliului Unirii a recomandat organizatorilor de la Cahul sa depuna o
scrisoare suplimentara la autoritati si la politia de la Cahul, pentru a se
obtine asigurarea securitatii participantilor la actiunea unionista.
De asemenea, in privinta legalitatii actiunii de ardere a drapelelor formatiunilor si a simbolurilor, Consiliul
Unirii aminteste despre examinarea la CEDO a CAUZEI Partidului
Popular Creştin Democrat (nr. 2) c. MOLDOVEI (Cererea nr. 25196/04), legat de arderea
unor drapeluri, pe care o anexam si in care, se spune, intre altele:
„27. Curtea notează că Consiliul
municipal Chişinău şi instanţele judecătoreşti naţionale consideră că
sloganurile precum „Jos regimul totalitar al lui Voronin” şi „Jos regimul
de ocupaţie al lui Putin” au constituit chemare la răsturnarea violentă a
regimului constituţional şi la ură faţă de poporul rus, precum şi o instigare la
un război de agresiune împotriva Rusiei. Curtea
notează că asemenea sloganuri ar trebui să fie înţelese drept o exprimare a
disatisfacţiei şi a protestului şi nu este convinsă că acestea ar putea fi
considerate în mod rezonabil drept o chemare la violenţă, chiar dacă au fost
însoţite de arderea steagurilor şi fotografiei conducătorilor ruşi.
Curtea reiterează că chiar şi formele de protest, în calitate de împiedicarea
fizică activă, erau o exprimare de opinie (a se vedea Steel and Others v. the United Kingdom, 23 septembrie
1998, § 92, Reports 1998‑VII; Hashman
and Harrup v. the United Kingdom [GC], nr. 25594/94, § 28, ECHR 1999‑VIII).
În această cauză, Curtea, de asemenea, constată că
sloganurile partidului reclamant, chiar dacă au fost însoţite de ardere de
steaguri şi fotografii, au constituit o formă de exprimare a opiniei în
privinţa unei chestiuni de interes public major, şi anume prezenţa trupelor
ruse pe teritoriul Moldovei. În acest context, Curtea reiterează că
libertatea de exprimare se referă nu doar la „informaţii” sau „idei” care sunt primite
favorabil sau privite ca inofensive sau cu indiferenţă, dar de asemenea la cele
care ofensează, şochează sau deranjează (a se vedea Jersild v. Denmark, 23 septembrie 1994, § 31, Series A nr.
298). Prin urmare, Curtea nu este convinsă că motivele de mai sus pe care s-au
bazat autorităţile naţionale pentru a refuza autorizarea partidului reclamant
de a demonstra ar putea fi considerate relevante şi suficiente, în sensul
articolului 11 al Convenţiei.”
Serviciul de presa al CU
Chisinau, 20 iulie 2012
Traducere
neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată
de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA Partidul
Popular Creştin Democrat (nr. 2)
c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 25196/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
2 februarie 2010
Această hotărâre va deveni
definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei.
Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Partidul Popular Creştin Democrat (nr. 2)
c. Moldovei,
Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse
din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Fatoş Aracı,
Grefier adjunct al
Secţiunii,
Deliberând la 12 ianuarie
2010 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată
la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere
(nr. 25196/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu
prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi
a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Partidul
Popular Creştin Democrat („reclamantul”), la 26 mai 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie Nagacevschi, avocat
din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de
către Agentul său, dl V.
Grosu.
3. Reclamantul a
pretins, în special, că dreptul său la libertatea de întrunire a fost
încălcat.
4. La 4 aprilie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a decis să
comunice Guvernului cererea. S-a decis, de asemenea, ca fondul cererii
să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolului 29 § 3 al Convenţiei).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Partidul Popular Creştin
Democrat („PPCD”) este un partid politic din Republica Moldova, care a fost
reprezentat în Parlament, şi la momentul evenimentelor era în opoziţie.
6. La 3 decembrie 2003, partidul
reclamant a solicitat Consiliului municipal Chişinău să autorizeze o
demonstraţie de protest care urma să aibă loc la 25 ianuarie 2004 în piaţa
Marii Adunări Naţionale, în faţa clădirii Guvernului. Potrivit cererii, organizatorii
intenţionau să-şi exprime punctul de vedere cu privire
la funcţionarea instituţiilor democratice din Moldova, respectarea
drepturilor omului şi conflictul moldo-rus din Transnistria.
7. La 20 ianuarie 2004, Consiliul municipal
Chişinău a respins cererea partidului reclamant, pe motiv că „dispunea de probe convingătoare precum că în
cadrul demonstraţiei urmau a fi manifestate chemări la război de agresiune, ură
etnică şi violenţă publică”.
8. Partidul
reclamant a contestat refuzul în instanţă de judecată şi a susţinut, inter alia, că motivele pe care s-a
bazat Consiliul municipal erau totalmente neîntemeiate.
9. La 23 ianuarie 2004, Curtea de Apel
Chişinău a respins acţiunea partidului reclamant. Instanţa a constatat că
refuzul Consiliului municipal de a autoriza demonstraţia PPCD era justificat,
deoarece foile volante răspândite de acesta conţineau sloganuri precum „Jos
regimul totalitar al lui Voronin” şi „Jos regimul de ocupaţie al lui
Putin”. Potrivit Curţii de Apel, aceste sloganuri constituiau chemare la
răsturnarea violentă a regimului constituţional şi la ură faţă de poporul rus.
În acest context, instanţa a reamintit că, în cadrul demonstraţiei anterioare
organizate de partidul reclamant împotriva prezenţei militare ruse în
Transnistria, protestatarii au dat foc unei fotografii a preşedintelui
Federaţiei Ruse şi drapelului rus.
10. Partidul reclamant a contestat decizia de mai
sus susţinând, inter alia, că sloganurile
în cauză nu puteau fi interpretate în mod rezonabil drept chemare la răsturnarea
violentă a Guvernului sau drept chemare la ură etnică şi că refuzul de a
autoriza înturnirea a constituit o încălcare a drepturilor sale, garantate de
articolele 10 şi 11 ale Convenţiei.
11. La 21 aprilie 2004, Curtea Supremă de
Justiţie a respins recursul partidului reclamant şi a menţinut decizia Curţii de Apel.
II. DREPTUL
INTERN RELEVANT
12. Prevederile relevante ale
Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor din 21 iunie 1995
sunt următoarele:
„Articolul 6
„(1) Întrunirile trebuie să se
desfăşoare în mod paşnic, fără nici un fel de arme, fiind asigurată protecţia
participanţilor şi a mediului înconjurător, fără să împiedice folosirea normală
a drumurilor publice, circulaţia rutieră, funcţionarea unităţilor economice,
fără a degenera în acţiuni violente care ar pune în primejdie ordinea publică,
integritatea corporală şi viaţa persoanelor, bunurile lor.
Articolul 7
Se sistează întrunirile la care se constată fapte sau acţiuni de:
a) contestare sau defăimare a statului şi poporului;
b) îndemn la război de agresiune, la
ură naţională, rasială sau religioasă;
c) incitare la discriminare, la separatism teritorial,
la violenţă publică;
d) atentare la regimul constituţional.
Articolul 8
(1) Întrunirile se pot desfăşura în pieţe,
străzi, parcuri, scuaruri şi în alte locuri publice din municipii,
oraşe, comune, sate, precum şi în localuri publice.
(2) Nu se admite desfăşurarea întrunirilor în localurile
autorităţilor publice, autorităţilor administraţiei publice locale,
procuraturii, instanţelor judecătoreşti, în unităţi economice
cu regim special de securitate a muncii sau cu pază armată.
(3) Sînt interzise întrunirile:
a) la o distanţă mai mică
de 50 de metri de sediul Parlamentului, reşedinţa Preşedintelui
Republicii Moldova, de sediul Guvernului, Curţii Constituţionale, Curţii
Supreme de Justiţie;
b) la o
distanţă mai mică de 25
de metri de sediul organelor administraţiei publice
centrale de specialitate, autorităţilor administraţiei publice
locale, instanţelor judecătoreşti, procuraturii,
poliţiei, instituţiilor penitenciare şi de reabilitare
socială, unităţilor şi obiectivelor militare, de gări, aeroporturi, spitale,
unităţi economice cu instalaţii, utilaje sau
maşini avînd un grad ridicat de pericol în
exploatare, instituţii diplomatice.
(4) Accesul liber în sediul organelor
şi instituţiilor enumerate la alin. (3) este garantat.
(5) Autorităţile administraţiei publice locale, cu acordul
organizatorilor întrunirilor, pot stabili pentru întruniri locuri sau
localuri permanente, după caz.
Articolul 11
(1) Organizatorul întrunirii va depune la
primărie, cel mai trîziu cu 15 zile înainte de data întrunirii, o declaraţie
prealabilă, al cărui model este expus în anexă, ce face parte integrantă din
prezenta lege.
(2) Declaraţia prealabilă trebuie să indice:
a) denumirea organizatorului întrunirii, scopul
întrunirii;
b) data, ora la care începe întrunirea şi
ora la care se încheie;
c) locul întrunirii, traseele spre el şi de la
el;
d) forma desfăşurării întrunirii;
e) numărul aproximativ de participanţi;
f) persoanele împuternicite să asigure buna
desfăşurare a întrunirii şi să răspundă de ea;
g) serviciile pe care organizatorul întrunirii le
solicită primăriei.
(3) Primăria, în cazuri justificate, poate să
modifice, cu acordul organizatorului întrunirii, unele elemente din declaraţia
prealabilă.”
Articolul 12
(1) Declaraţia prealabilă se examinează de primăria oraşului
(municipiului), satului (comunei) cel mai tîrziu cu 5 zile
înainte de data întrunirii.
(2)
Primăria, în cadrul examinării declaraţiei prealabile în
şedinţă ordinară sau extraordinară, discută forma, timpul, locul şi alte
condiţii de desfăşurare a întrunirii şi ia decizia respectivă.
(...)
(6)
Primăria poate interzice întrunirea numai în cazul în care consultă
organul de de poliţie şi deţine probe convingătoare că la
întrunire vor fi încălcate condiţiile art. 6 şi art.
7 cu consecinţe grave pentru societate.
Articolul 14
(1) Decizia
privind refuzul eliberării autorizaţiei trebuie să fie
argumentată şi prezentată în scris. În ea se indică din ce
motive s-a decis refuzul eliberării
autorizaţiei…
Articolul 15
(1) Organizatorul întrunirii poate reclama în
instanţa de contencios administrativ competentă refuzul eliberării
autorizaţiei.”
ÎN DREPT
13. Partidul reclamant a
pretins că refuzul de a autoriza acţiunea sa de protest a încălcat dreptul său
la libertatea de întrunire paşnică garantat de articolul 11 al Convenţiei, care
prevede următoarele:
„1. Orice persoană are
dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere,
inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la
sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor
drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute
de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia
drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca
restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii
forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
I. ADMISIBILITATEA CAUZEI
14. Curtea consideră că această cerere
ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât
determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun temei pentru
declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară
cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3
al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat
fondul acesteia.
II. PRETINSA
VIOLARE A ARTICOLULUI 11 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele
părţilor
15. Partidul reclamant a susţinut
că ingerinţa în dreptul său la libertatea de întrunire nu a urmărit un scop
legitim şi nu a fost necesară într-o
societate democratică.
16. Guvernul a admis că a avut
loc o ingerinţă în drepturile reclamantului garantate de articolul 11 al
Convenţiei. Totuşi, această ingerinţă a fost prevăzută de lege, şi anume de
Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, a urmărit un scop
legitim şi a fost necesară într-o societate democratică.
17. În ceea ce priveşte scopul
legitim, Guvernul susţine că ingerinţa a fost justificată prin faptul că
urmărea interesele securităţii naţionale şi ale ordinii publice. În opinia
Guvernului, organizarea demonstraţiei în faţa clădirii Guvernului ar fi putut provoca
tensiuni între electoratul majoritar al partidului comunist şi electoratul
minoritar al partidului reclamant şi degenera în acţiuni de violenţă. Mai mult,
chemările partidului reclamant privind „ocupaţia rusă a Moldovei” au constituit
o instigare la un război de agresiune şi ură împotriva ruşilor. În ceea ce
priveşte proporţionalitatea ingerinţei cu scopul legitim urmărit, Guvernul a
susţinut că interesul electoratului majoritar care a votat partidul comunist prevăla
faţă de cel al electoratului minoritar, care a votat partidul reclamant.
Suplimentar, limitând libertatea de întrunire a reclamantului, autorităţile au
luat în consideraţie interesul Moldovei de a menţine relaţii bilaterale bune cu
Federaţia Rusă.
B. Aprecierea
Curţii
18. Părţile susţin în comun, şi
Curtea este de acord, că decizia de a respinge cererea partidului reclamant cu
privire la organizarea demonstraţiei la 25 ianuarie 2004 a constituit „un
amestec al autorităţii publice” în dreptul reclamantului la libertatea de
întrunire garantat de primul paragraf al articolului 11 al Convenţiei. O asemenea
ingerinţă reprezintă o violare a articolului 11 al Convenţiei, cu excepţia
cazului în care este „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop sau scopuri
legitime, conform paragrafului 2 al acestui articol, şi este „necesară într-o
societate democratică” pentru atingerea acestui scop sau scopuri.
19. Părţile nu au contestat
faptul că ingerinţa a fost legală în sensul articolului 11 al Convenţiei. În
acelaşi timp, ele nu au fost de acord cu faptul că ingerinţa a urmărit un scop
legitim. Din motivele expuse mai jos, Curtea nu consideră necesar să decidă asupra
acestei chestiuni şi se va axa asupra proporţionalităţii ingerinţei.
20. Curtea reiterează că a
afirmat de mai multe ori în hotărârile sale că democraţia nu numai că este o
trăsătură fundamentală a ordinii publice europene, dar şi Convenţia a fost
menită să promoveze şi să menţină idealurile şi valorile unei societăţi
democratice. Curtea a subliniat că democraţia este unicul model politic agreat
de Convenţie şi unicul compatibil cu aceasta. Prin formularea celui de-al
doilea paragraf al articolului 11, la fel ca în articolele 8, 9 şi 10 ale
Convenţiei, unica necesitate capabilă să justifice o ingerinţă în oricare din
drepturile garantate de aceste articole este una care trebuie să pretindă că a
rezultat dintr-o „societate democratică” (a se vedea Refah Partisi (the Welfare
Party) and Others v. Turkey [GC], nr. 41340/98, 41342/98,
41343/98 şi 41344/98, §§ 86‑89, ECHR 2003‑II, şi Christian Democratic People's Party v. Moldova, nr. 28793/02, ECHR 2006‑II).
21. Referindu-se la
caracteristicile unei „societăţi democratice”, Curtea a acordat o importanţă
specială pluralismului, toleranţei şi viziunilor largi. În acest context, ea a
statuat că, deşi uneori interesele individuale trebuie subordonate celor ale
unui grup, democraţia nu înseamnă pur şi simplu că opiniile majorităţii trebuie
întotdeauna să prevaleze: trebuie să fie găsit un echilibru, care să asigure un
tratament echitabil şi adecvat al minorităţilor şi să evite orice abuz al unei
poziţii dominante (a se vedea Young,
James and Webster v. the United Kingdom, 13 august 1981, § 63, Series A nr. 44, şi Chassagnou and Others v. France [GC], nr.
25088/94, 28331/95 şi 28443/95, § 112, ECHR 1999‑III).
22. Atunci când efectuează
controlul său prin prisma articolului 11 al Convenţiei, sarcina Curţii nu este
de a substitui opiniile autorităţilor naţionale relevante cu opiniile proprii,
ci mai degrabă să revizuiască prin prisma articolului 11 deciziile pe care
acestea le-au emis în exercitarea discreţiei lor. Aceasta nu înseamnă că ea
trebuie să se limiteze la stabilirea faptului dacă statul pârât şi-a exercitat
discreţia sa în mod rezonabil, atent şi cu bună-credinţă; ea trebuie să
examineze ingerinţa deplânsă în lumina cauzei în ansamblu şi să determine dacă
aceasta a fost „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele
invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi
suficiente”. Făcând acest lucru, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile
naţionale au aplicat standarde care au fost în conformitate cu principiile
consfinţite prin articolul 11 şi, mai mult, că ele şi-au bazat deciziile pe o
evaluare acceptabilă a faptelor relevante (a se vedea, United
Communist Party of Turkey and Others v. Turkey, 30 ianuarie 1998, § 47,
Reports of Judgments and Decisions
1998‑I).
23. Dreptul la libertatea de
întrunire paşnică este asigurată tuturor persoanelor care intenţionează să organizeze
o demonstraţie paşnică. Posibilitatea desfăşurării unor contra-demonstraţii violente
sau posibilitatea alăturării la demonstraţie a unor extremişti cu intenţii violente
nu poate în sine limita acest drept (a se vedea Plattform
„Ärzte für das Leben” v. Austria, hotărârea din
21 iunie 1988, § 32, Series A nr. 139). Sarcina de a proba intenţiile violente ale organizatorilor unei demonstraţii
aparţine autorităţilor.
24. Având în vedere rolul
esenţial pe care-l joacă partidele politice în funcţionarea corespunzătoare a
democraţiei, excepţiile prevăzute în articolul 11, în ceea ce priveşte
partidele politice, trebuie să fie interpretate în mod strict; doar motive
convingătoare şi incontestabile pot justifica restricţii asupra libertăţilor
unor astfel de partide garantate de articolul 11 al Convenţiei. La determinarea
faptului dacă există o necesitate în sensul articolului 11 § 2, statele
contractante au doar o marjă de apreciere limitată, care este însoţită de o
supraveghere europeană riguroasă (a se vedea Socialist Party and Others v. Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, §
50, Reports 1998‑III). În timp ce libertatea de exprimare este importantă pentru toţi, ea este,
îndeosebi, importantă pentru un reprezentant ales al poporului. El reprezintă
electoratul său, atrage atenţia asupra preocupărilor acestuia şi apără
interesele lui. Prin urmare, ingerinţele în libertatea de exprimare a unui
membru al Parlamentului, aflat în opoziţie, cere din partea Curţii cel mai
atent control (a se vedea Castells v.
Spain, 23 aprilie 1992, § 42, Series A nr. 236).
25. Curtea deseori a reiterat că Convenţia are drept scop garantarea
drepturilor care nu sunt teoretice sau iluzorii, dar practice şi efective (a se
vedea Artico v. Italy, hotărârea din
13 mai 1980, § 33, Series A nr. 37). Din această
constatare rezultă că un respect autentic şi efectiv al libertăţii de asociere
şi întrunire nu poate fi redus la o simplă obligaţie din partea statului de a
nu interveni; o concepţie pur negativă nu ar fi compatibilă cu scopul
articolului 11 al Convenţiei
şi nici cu cel al Convenţiei în general. Prin urmare, ar putea să existe
obligaţii pozitive de a asigura exercitarea efectivă a dreptului la libertatea
de asociere şi întrunire (a se vedea Wilson, National Union of Journalists and Others v.
the United Kingdom, nr. 30668/96, 30671/96 şi 30678/96, § 41, ECHR 2002-V) chiar
în domeniul relaţiilor între persoanele fizice (a se vedea Plattform „Ärzte für das Leben”, citată mai
sus, § 32). Prin urmare, autorităţile
publice trebuie să garanteze funcţionarea corespunzătoare a partidului politic,
chiar când acesta şochează sau aduce ofense persoanelor care se opun ideilor
sau revendicărilor pe care acesta încearcă să le promoveze. Membrii acestuia trebuie
să poată să organizeze întruniri fără a avea frică că vor fi supuşi violenţei
fizice de către oponenţii lor. O asemenea frică ar putea împiedica alte
asociaţii sau partide politice de la exprimarea deschisă a opiniilor lor asupra
unor subiecte deosebit de controversate care afectează comunitatea.
26. Revenind la circumstanţele
acestei cauze, Curtea observă că la acea dată, PPCD era un partid de opoziţie parlamentar
minoritar cu aproximativ zece procente din locuri în Parlament, în timp ce partidul
comunist majoritar deţinea aproximativ şaptezeci procente din locuri. Ingerinţa
s-a referit la o demonstraţie în care partidul reclamant a intenţionat să
protesteze împotriva abuzurilor anti-democratice
comise de Guvern şi împotriva prezenţei militare ruse în regiunea separatistă
transnistreană din Moldova. Având în vedere interesul public în exprimarea
liberă a unor asemenea subiecte şi faptul că partidul reclamant era un partid
parlamentar de opoziţie, Curtea consideră că marginea de apreciere a statului a
fost îngustată în mod corespunzător şi că doar motivele imperative ar fi putut
justifica ingerinţa în dreptul PPCD la libertatea de exprimare şi întrunire.
27. Curtea notează că Consiliul
municipal Chişinău şi instanţele judecătoreşti naţionale consideră că
sloganurile precum „Jos regimul totalitar al lui Voronin” şi „Jos regimul
de ocupaţie al lui Putin” au constituit chemare la răsturnarea violentă a
regimului constituţional şi la ură faţă de poporul rus, precum şi o instigare
la un război de agresiune împotriva Rusiei. Curtea notează că asemenea
sloganuri ar trebui să fie înţelese drept o exprimare a disatisfacţiei şi a protestului
şi nu este convinsă că acestea ar putea fi considerate în mod rezonabil drept o
chemare la violenţă, chiar dacă au fost însoţite de arderea steagurilor şi
fotografiei conducătorilor ruşi. Curtea reiterează că chiar şi formele de
protest, în calitate de împiedicarea fizică activă, erau o exprimare de opinie
(a se vedea Steel and Others v. the
United Kingdom, 23 septembrie 1998, § 92, Reports
1998‑VII; Hashman and Harrup v. the United Kingdom [GC], nr. 25594/94, §
28, ECHR 1999‑VIII). În această cauză, Curtea, de asemenea, constată că
sloganurile partidului reclamant, chiar dacă au fost însoţite de ardere de
steaguri şi fotografii, au constituit o formă de exprimare a opiniei în
privinţa unei chestiuni de interes public major, şi anume prezenţa trupelor
ruse pe teritoriul Moldovei. În acest context, Curtea reiterează că
libertatea de exprimare se referă nu doar la „informaţii” sau „idei” care sunt primite
favorabil sau privite ca inofensive sau cu indiferenţă, dar de asemenea la cele
care ofensează, şochează sau deranjează (a se vedea Jersild v. Denmark, 23 septembrie 1994, § 31, Series A nr.
298). Prin urmare, Curtea nu este convinsă că motivele de mai sus pe care s-au
bazat autorităţile naţionale pentru a refuza autorizarea partidului reclamant
de a demonstra ar putea fi considerate relevante şi suficiente, în sensul
articolului 11 al Convenţiei.
28. În
deciziile lor, autorităţile naţionale s-au bazat, de asemenea, pe riscul de
ciocniri violente între demonstranţii şi suporterii partidului de guvernământ. Curtea
consideră că chiar dacă exista un risc
teoretic al unor ciocniri
violente între protestatari şi suporterii partidului comunist, era sarcina
poliţiei de a intermedia între cele două grupuri şi de a asigura ordinea
publică (a se vedea paragraful 25 de mai sus). Prin urmare, acest motiv pentru
a refuza autorizarea demonstraţiei de asemenea nu putea fi considerat relevant şi suficient
în sensul articolului 11 al Convenţiei.
29. În atingerea concluziilor de
mai sus, Curtea reiterează că partidul reclamant a organizat numeroase
demonstraţii de protest în anul 2002, care erau paşnice şi la care nu au avut
loc ciocniri violente (a se vedea, Christian Democratic
People's Party v. Moldova, citată mai sus; Roşca and Others v. Moldova, nr. 25230/02, 25203/02, 27642/02, 25234/02
şi 25235/02, 27 martie 2008). În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că nu
a existat vreo sugestie în acţiunile partidului reclamant că acesta intenţiona
să tulbure ordinea publică sau să provoace o confruntare cu autorităţile sau cu
suporterii partidului de guvernământ (a se vedea Hyde
Park and Others v. Moldova, nr. 33482/06, § 30, 31 martie 2009).
30. Prin urmare, Curtea conchide
că ingerinţa nu a corespuns unei necesităţi sociale imperioase şi, astfel, nu era necesară într-o
societate democratică. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 11 al
Convenţiei.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
31. Articolul 41 al
Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor
sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii
lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A.
Prejudiciu
32. Reclamantul a pretins 3,000 euro
(EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
33. Guvernul nu a
fost de acord şi a susţinut
că suma pretinsă era excesivă şi nesusţinută.
34. Curtea acordă partidului
reclamant întreaga sumă pretinsă.
B.
Costuri şi cheltuieli
35. Reclamantul a mai pretins EUR 1,098.05 cu titlu de costuri şi
cheltuieli angajate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi a Curţii.
36. Guvernul nu a fost de
acord cu suma pretinsă, susţinând că aceasta era excesivă.
37. Curtea acordă EUR 1,000 cu
titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
38. Curtea consideră că
este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata
minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care
vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a
articolului 11 al Convenţiei;
3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să
plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această
hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei,
următoarele sume, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât
conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;
(i) EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice
taxă care poate fi percepută la această sumă;
(ii) EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus
orice taxă care poate fi percepută de la reclamant la această sumă;
(b) că, de la
expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii,
urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a
dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul
perioadei de întârziere, plus trei procente.
4. Respinge restul pretenţiilor
reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată
în limba engleză şi comunicată în scris la 2 februarie 2010, în conformitate cu
articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Fatoş Aracı Nicolas
Bratza
Grefier adjunct Preşedinte
FOURTH
SECTION
CASE OF CHRISTIAN DEMOCRATIC
PEOPLE'S PARTY v. MOLDOVA
(No. 2)
(Application no. 25196/04)
JUDGMENT
STRASBOURG
2
February 2010
02/05/2010
This
judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2
of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of Christian
Democratic People's Party v. Moldova (no. 2),
The European Court of Human Rights (Fourth
Section), sitting as a Chamber composed of:
Nicolas
Bratza, President,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judges,
and Fatoş Aracı, Deputy Section Registrar,
Having deliberated in private on 12 January
2010,
Delivers the following judgment, which was
adopted on that date:
PROCEDURE
1. The case originated in an application (no. 25196/04)
against the Republic
of Moldova lodged with
the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights
and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by the
Christian Democratic People's Party (“the applicant party”) on 26 May
2004.
2. The applicant was represented by Mr V Nagacevschi, a
lawyer practising in Chişinău. The Moldovan Government (“the Government”) were
represented by their Agent, Mr V. Grosu.
3. The applicant party alleged, in particular, that its
right to freedom of assembly had been violated.
4. On 4 April 2008 the President of the Fourth Section
decided to give notice of the application to the Government. It was also decided
to examine the merits of the application at the same time as its admissibility
(Article 29 § 3).
THE FACTS
I. THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
5. The Christian Democratic
People's Party (“the CDPP”) is a political party in the Republic of Moldova
which was represented in Parliament and was in opposition at the time of the
events.
6. On 3 December 2003 the applicant party applied to the
Chişinău Municipal Council for an authorisation to hold a protest demonstration in
the Square of the Great National Assembly, in front of the Government's
building, on 25 January 2004. According to the application, the organisers
intended to express views on the functioning of the democratic institutions in Moldova, the respect for human rights and the
Moldo-Russian conflict in Transdniestria.
7. On 20 January 2004 the Chişinău Municipal
Council rejected the applicant party's request on the ground that “it had
convincing evidence of the fact that during the meeting, there will be calls to
a war of agression, ethnic hatred and public violence”.
8. The applicant party challenged the
refusal in court and argued, inter alia,
that the reasons relied upon by the Municipal Council were entirely baseless.
9. On 23 January 2004 the Chişinău Court of
Appeal dismissed the applicant party's action. The court found that the
Municipal Council's refusal to authorise the CDPP's demonstration was justified
because the leaflets disseminated by it contained such slogans as “Down with
Voronin's totalitarian regime” and “Down with Putin's occupation regime”.
According to the Court of Appeal, these slogans constituted a call to a violent
overthrow of the constitutional regime and to hatred towards the Russian
people. In this context, the court recalled that during a previous
demonstration organised by the applicant party to protest
against the presence of the Russian military in Transdniestria, the protesters burned a picture of the President of the
Russian Federation and a Russian flag.
10. The applicant party appealed against the
above decision arguing, inter alia,
that the impugned slogans could not have reasonably been interpreted as a call
to a violent overthrow of the Government or as a call to ethnic hatred and that
the refusal to authorise the meeting constituted a breach of its rights
guaranteed by Articles 10 and 11 of the Convention.
11. On 21 April 2004 the Supreme Court of
Justice dismissed the applicant party's appeal and confirmed the judgment of
the Court of Appeal.
II. RELEVANT DOMESTIC LAW
12. The relevant provisions of the Assemblies Act of 21 June 1995 read as
follows:
“Section 6
(1) Assemblies shall be conducted
peacefully, without any sort of weapons, and shall ensure the protection of
participants and the environment, without impeding the normal use of public
highways, road traffic and the operation of economic undertakings and without
degenerating into acts of violence capable of endangering the public order and
the physical integrity and life of persons or their property.
Section 7
Assemblies shall be suspended in the following
circumstances:
(a) denial and defamation of the
State and of the people;
(b) incitement to war or aggression
and incitement to hatred on ethnic, racial or religious grounds;
c) incitement to discrimination,
territorial separatism or public violence;
d) acts that undermine the
constitutional order.
Section 8
(1) Assemblies
may be conducted in squares, streets, parks and other public places in cities,
towns and villages, and also in public buildings.
(2) It shall
be forbidden to conduct an assembly in the buildings of the public authorities,
the local authorities, prosecutors' offices, the courts or companies with armed
security.
(3) It shall
be forbidden to conduct assemblies:
(a) within
fifty metres of the parliament building, the residence of the president of Moldova, the seat of the government, the
Constitutional Court and the Supreme Court of Justice;
(b) within
twenty-five metres of the buildings of the central administrative authority,
the local public authorities, courts, prosecutors' offices, police stations,
prisons and social rehabilitation institutions, military installations, railway
stations, airports, hospitals, companies which use dangerous equipment and
machines, and diplomatic institutions.
(4) Free
access to the premises of the institutions listed in subsection (3) shall be
guaranteed.
(5) The local public authorities
may, if the organisers agree, establish places or buildings for permanent
assemblies.
Section 11
(1) Not
later than fifteen days prior to the date of the assembly, the organiser shall submit
a notification to the Municipal Council, a specimen of which is set out in the
annex which forms an integral part of this Act.
(2) The
prior notification shall indicate:
(a) the
name of the organiser of the assembly and the aim of the assembly;
(b) the
date, starting time and finishing time of the assembly;
(c) the
location of the assembly and the access and return routes;
(d) the
manner in which the assembly is to take place;
(e) the
approximate number of participants;
(f) the
persons who are to ensure and answer for the sound conduct of the assembly;
(g) the
services which the organiser of the assembly asks the Municipal Council to
provide.
(3) If
the situation so requires, the Municipal Council may alter certain aspects of
the prior notification with the agreement of the organiser of the assembly.”
Section 12
(1) The
prior notification shall be examined by the local government of the town or
village at the latest 5 days before the date of the assembly.
(2) When the prior notification is
considered at an ordinary or extraordinary meeting of the Municipal Council,
the discussion shall deal with the form, timetable, location and other
conditions for the conduct of the assembly and the decision taken shall take
account of the specific situation.
(...)
(6) The local authorities can reject
an application to hold an assembly only if after having consulted the police,
it has obtained convincing evidence that the provisions of sections 6 and 7
will be breached with serious consequences for society.
Section 14
(1) A decision rejecting the
application for holding an assembly shall be reasoned and presented in writing.
It shall contain reasons for refusing to issue the authorisation...
Section 15
(1) The organiser of the assembly
can challenge in the administrative courts the refusal of the local government.”
THE LAW
13. The applicant party complained that the refusal to
authorise its protest violated its right to freedom of peaceful assembly as
guaranteed by Article 11 of the Convention, which provides:
“1. Everyone has the right to freedom of peaceful
assembly and to freedom of association with others, including the right to form
and to join trade unions for the protection of his interests.
2. No restrictions shall be placed on the exercise of
these rights other than such as are prescribed by law and are necessary in a
democratic society in the interests of national security or public safety, for
the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals or
for the protection of the rights and freedoms of others. This Article shall not
prevent the imposition of lawful restrictions on the exercise of these rights
by members of the armed forces, of the police or of the administration of the
State.”
I. ADMISSIBILITY OF THE CASE
14. The Court considers that the present application raises
questions of fact and law which are sufficiently serious for their
determination to depend on an examination of the merits, and that no grounds
for declaring it inadmissible have been established. The Court therefore
declares the application admissible. In accordance with its decision to apply
Article 29 § 3 of the Convention (see paragraph 4 above), the Court
will immediately consider its merits.
II. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE
11 OF THE CONVENTION
A. The arguments of the parties
15. The applicant party submitted that the interference
with its right to freedom of assembly did not pursue a legitimate aim and was
not necessary in a democratic society.
16. The Government accepted that there has been an
interference with the applicant's rights as guaranteed by Article 11 of the
Convention. However, that interference was prescribed by law, namely by the
Assemblies Act, pursued a legitimate aim and was necessary in a democratic
society.
17. In so far as the legitimate aim was concerned, the
Government argued that the interference was warranted as it pursued national
security and public order interests. In the Government's opinion, the holding
of the demonstration in front of the Government could have led to tension
between the majority electorate of the Communist Party and the minority
electorate of the applicant party and degenerate into acts of violence.
Moreover, the calls of the applicant party concerning the “Russian occupation
of Moldova”
amounted to an instigation to a war of aggression and hatred against Russians.
As to the proportionality of the interference with the legitimate aim pursued,
the Government argued that the interest of the majority electorate who had voted
for the Communist Party prevailed over that of the minority electorate who had
voted for the applicant party. In addition, in limiting the applicant's freedom
of assembly, the authorities took into account the interest of Moldova in maintaining good bilateral relations
with the Russian Federation.
B. The Court's assessment
18. It is common ground between the parties, and the Court agrees,
that the decision to reject the applicant party's application to hold a
demonstration on 25 January 2004 amounted to “interference by [a] public
authority” with the applicant's right to freedom of assembly under the first
paragraph of Article 11. Such interference will entail a violation of
Article 11 unless it is “prescribed by law”, has an aim or aims that are
legitimate under paragraph 2 of the Article and is “necessary in a
democratic society” to achieve such aim or aims.
19. The parties do not dispute that the interference was
lawful within the meaning of Article 11 of the Convention. At the same time
they disagreed as to whether the interference served a legitimate aim. The
Court, for the reasons set out below, does not consider it necessary to decide
this point and will focus on the proportionality of the interference.
20. The Court recalls that it has stated many times in its
judgments that not only is democracy a fundamental feature of the European
public order but the Convention was designed to promote and maintain the ideals
and values of a democratic society. Democracy, the Court has stressed, is the
only political model contemplated in the Convention and the only one compatible
with it. By virtue of the wording of the second paragraph of Article 11,
and likewise of Articles 8, 9 and 10 of the Convention, the only necessity
capable of justifying an interference with any of the rights enshrined in those
Articles is one that may claim to spring from a “democratic society” (see Refah Partisi (the Welfare Party) and Others
v. Turkey [GC], nos. 41340/98, 41342/98, 41343/98 and 41344/98,
§§ 86‑89, ECHR 2003‑II, and Christian
Democratic People's Party v. Moldova, no. 28793/02, ECHR
2006‑II).
21. Referring to the hallmarks of a “democratic society”,
the Court has attached particular importance to pluralism, tolerance and
broadmindedness. In that context, it has held that although individual
interests must on occasion be subordinated to those of a group, democracy does
not simply mean that the views of the majority must always prevail: a balance
must be achieved which ensures the fair and proper treatment of minorities and
avoids any abuse of a dominant position (see Young, James and Webster v. the United Kingdom, 13 August
1981, § 63, Series A no. 44, and Chassagnou
and Others v. France [GC], nos. 25088/94, 28331/95 and 28443/95, § 112, ECHR
1999‑III).
22. When carrying out its scrutiny under Article 11 the
Court's task is not to substitute its own view for that of the relevant
national authorities but rather to review under Article 11 the decisions they have
delivered in the exercise of their discretion. This does not mean that it has
to confine itself to ascertaining whether the respondent State exercised its
discretion reasonably, carefully and in good faith; it must look at the
interference complained of in the light of the case as a whole and determine
whether it was “proportionate to the legitimate aim pursued” and whether the
reasons adduced by the national authorities to justify it are “relevant and
sufficient”. In so doing, the Court has to satisfy itself that the national
authorities applied standards which were in conformity with the principles
embodied in Article 11 and, moreover, that they based their decisions on an
acceptable assessment of the relevant facts (see, United Communist
Party of Turkey and Others
v. Turkey, 30
January 1998, § 47, Reports of Judgments
and Decisions 1998‑I).
23. The right to freedom of peaceful assembly is secured to
everyone who has the intention of organising a peaceful demonstration. The
possibility of violent counter-demonstrations or the possibility of extremists
with violent intentions joining the demonstration cannot as such take away that
right (see Plattform “Ärzte für das Leben” v. Austria,
judgment of 21 June 1988, § 32, Series A no. 139).
The burden of proving the violent intentions of the organisers of a
demonstration lies with the authorities.
24. In view of the essential role played by political
parties in the proper functioning of democracy, the exceptions set out in
Article 11 are,
where political parties are concerned, to be construed strictly; only
convincing and compelling reasons can justify restrictions on such parties'
freedoms guaranteed by Article 11. In determining whether a necessity within
the meaning of Article 11 § 2 exists, the Contracting States have only a limited margin of appreciation,
which goes hand in hand with rigorous European supervision (see Socialist Party and Others v. Turkey, 25 May 1998, § 50,
Reports 1998‑III). While freedom of expression is important for everybody, it is
especially so for an elected representative of the people. He represents his
electorate, draws attention to their preoccupations and defends their
interests. Accordingly, interferences with the freedom of expression of an
opposition member of parliament call for the closest scrutiny on the part of
the Court (see Castells v. Spain, 23 April 1992, § 42, Series A no. 236).
25. The Court has often reiterated that
the Convention is intended to guarantee rights that are not theoretical or
illusory, but practical and effective (see Artico
v. Italy, judgment of 13 May 1980, § 33, Series A no. 37). It follows from that finding
that a genuine and effective respect for freedom of association and assembly
cannot be reduced to a mere duty on the part of the State not to interfere; a purely negative conception would not be compatible with the
purpose of Article 11 nor with that of the Convention in general. There may
thus be positive obligations to secure the effective enjoyment of the right to
freedom of association and assembly (see Wilson, National Union of Journalists and Others v. the United Kingdom,
nos. 30668/96, 30671/96 and 30678/96, § 41, ECHR 2002-V) even in the sphere of
relations between individuals (see Plattform
“Ärzte für das Leben”, cited above, § 32).
Accordingly, it is incumbent upon public authorities to guarantee the proper
functioning of a political party, even when it shocks or gives offence to
persons opposed to the ideas or claims that it is seeking to promote. Their
members must be able to hold meetings without having to fear that they will be
subjected to physical violence by their opponents. Such a fear would be liable
to deter other associations or political parties from openly expressing their
opinions on highly controversial issues affecting the community.
26. Turning to the circumstances of the present case, the Court
notes that at the material time the CDPP was a minority parliamentary opposition
party with approximately ten per cent of the seats in Parliament, while the
majority Communist Party had approximately seventy per cent of the seats. The interference
concerned a demonstration in which the applicant party intended to protest against alleged anti-democratic abuses committed
by the Government and against the Russian military presence in the break-away
Transdniestrian region of Moldova. Given the public interest in free expression
in respect of such topics and the fact that the applicant party was an
opposition parliamentary political party, the Court considers that the State's
margin of appreciation was correspondingly narrow and that only very compelling
reasons would have justified the interference with the CDPP's right to freedom
of expression and assembly.
27. The Court notes that the Chişinău Municipal Council
and the domestic courts considered that the slogans “Down with Voronin's totalitarian regime” and “Down with Putin's
occupation regime” ammounted to calls to a violent overthrow of the
constitutional regime and to hatred towards the Russian people and an instigation
to a war of agression against Russia. The
Court notes that such slogans should be understood as an expression of
dissatisfaction and protest and is
not convinced that they could reasonably be considered as a call
to violence even if accompanied by the burning of flags and pictures of Russian
leaders. The Court recalls that even such forms of protest as active physical obstruction of hunting were
held to be an expression of an opinion (see Steel and Others v.
the United Kingdom,
23 September 1998, § 92, Reports 1998‑VII;
Hashman and Harrup v. the United Kingdom
[GC], no. 25594/94, § 28, ECHR 1999‑VIII). In the present case also the
Court finds that the applicant party's slogans, even if accompanied by the
burning of flags and pictures, was a form of expressing an opinion in respect
of an issue of major public interest, namely the presence of Russian troops on
the territory of Moldova. The Court recalls in this context that the
freedom of expression refers not only to “information” or “ideas” that are
favourably received or regarded as inoffensive or as a matter of indifference,
but also to those that offend, shock or disturb (see Jersild v. Denmark, 23 September 1994, § 31, Series A no. 298).
Accordingly, the Court is not convinced that the above reasons relied upon by
the domestic authorities to refuse the applicant party authorisation to
demonstrate could be considered relevant and sufficient within the meaning of
Article 11 of the Convention.
28. In their decisions,
the domestic authorities also relied on the risk of clashes between the
demonstrators and the supporters of the governing party. The Court considers
that even if there was a theoretical risk of violent
clashes between the protesters and
supporters of the Communist Party, it was the task of the police to stand
between the two groups and to ensure public order (see paragraph 25
above). Therefore,
this reason for refusing authorisation could not be considered relevant and
sufficient within the meaning of Article 11 of the Convention too.
29. In reaching the above conclusions the Court recalls
that the applicant party had a record of numerous protest
demonstrations held in 2002 which were peaceful and at which no violent clashes
had occurred (see, Christian
Democratic People's Party v. Moldova, cited above; Roşca and Others v. Moldova, nos. 25230/02, 25203/02, 27642/02, 25234/02 and 25235/02, 27 March
2008). In such circumstances the Court considers that there was nothing to
suggest in the applicant party's actions that it intended to disrupt public
order or to seek a confrontation with the authorities or with supporters of the
governing party (see Hyde Park
and Others v. Moldova, no. 33482/06, § 30, 31 March 2009).
30. Accordingly, Court concludes that the interference did
not correspond to a pressing social need and was not necessary in a democratic
society. There has been a violation of Article 11 of the Convention.
III. APPLICATION OF ARTICLE 41
OF THE CONVENTION
31. Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of
the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High
Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the
Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A. Damage
32. The applicant claimed 3,000 euros (EUR) in respect of
moral damage.
33. The Government disagreed and argued that the amount was
excessive and unsubstantiated.
34. The Court awards the applicant party the entire amount
claimed.
B. Costs and expenses
35. The applicants also claimed EUR 1,098.05 for the costs
and expenses incurred before the domestic courts and the Court.
36. The Government contested the amount and argued that it
was excessive.
37. The Court awards EUR 1,000 for costs and expenses.
C. Default interest
38. The Court considers it appropriate that the default
interest should be based on the marginal lending rate of the European Central
Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible;
2. Holds that there has been a violation of Article 11 of the
Convention;
3. Holds
(a) that the respondent State is
to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment
becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the
following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at
the rate applicable at the date of settlement:
(i) EUR 3,000 (three thousand euros) in
respect of non-pecuniary damage plus any tax that may be chargeable on this
amount;
(ii) EUR 1,000 (one thousand
euros) in respect of costs and expenses plus any tax that may be chargeable to
the applicant on this amount;
(b) that from the expiry of the
above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable
on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the
European Central Bank during the default period plus three percentage points;
4. Dismisses
the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing
on 2 February 2010, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Fatoş
Aracı Nicolas
Bratza
Deputy Registrar President
