cartea, cărțile

29 sept. 2014

am plecat de la institut, nici foarte tristă, nici foarte abătută față de alte zile de luni. ci mai întrebătoare asupra a ce voi face azi ieșind pe poarta institutului. astfel încât să nu mă simt pierdută. să „salvez” ziua. și am flanat pe străzile capitalei iubite... a fost o zi văratecă de septembrie. în sacoșa roșie de pânză, pe care scrie cu alb: BOOKFEST Salon internațional de carte... aveam cartea de citit zilele astea (Ionel Bușe, Intelocrați, filosofi, ironiști... cartea de zilele trecute este deja în teancul „citite”: Ioan Lascu, Ion D. Sîrbu așa cum a fost - două cărți primite de la autorii lor pe 17 sept., la Colocviile Ion D. Sîrbu de la Craiova). când m-a văzut prima oară cu ea, cu sacoșa, colega mea Cristina Diac a exclamat: uau, ești hipsteriță! apoi a văzut înscrisul și mi s-a părut ușor căzută în dezamăgire, dintr-o efemeră admirație... mai aveam o carte, tocmai împrumutată de la șeful meu, Octavian Roske (Vitalie Văratic, Preliminarii la raptul Basarabiei și Nordului Bucovinei). pașii m-au îndrumat spre Calea Victoriei. așa că am intrat în librăria Humanitas, aia din fundu' curţii. căutam vol. 1 din memoriile lui Cicerone Ioniţoiu. nu am găsit...

cărţile trebuie căutate totuşi în librării. acolo unde poţi să le frunzăreşti. acolo unde poți avea surpriza să afli că există. altfel, te informezi numai de pe internet și din afișele de la metrou. care îți sugerează falsa idee că rămâi ne(in)format dacă nu-i citești/cumperi neapărat pe Boia, Coelho, Cărtărescu, Pleșu, Liiceanu, cu dragul lui turnător. 

mi-am amintit de leapșa pe cărți „jucată” pe facebook. de capcana psihanalizabilă în care poți pica dacă citești listele altora, care mai de care cu clasicii literaturii universale. și care nu se pot abține de la comentarii moralizatoare asupra instruirii/formării. ca și când Cartea ar însemna numai literatură. m-am întrebat atunci, mă întreb și acum - numai literatura „curată” i-a format pe acești oameni, chiar „literați” fiind ei? nu devine măcar un strop futil să te dai mereu mare - oricât de literat, oricât de scriitor ai fi - apelând la lecturile din clasicii literaturii? când omenirea putrezește de vie în jurul tău. când traficul de conștiințe bate la puncte traficul de carne vie?

sigur că este frustrant să intri în librărie și „doar” să te informezi. dar probabil că am păcate mai mari decât întârzierea „plății la întreținere” (detest această formulă consacrată). așa că m-am cadorisit cu trei cărți: Nicolas Werth, Drumul din Kolîma. Călătorie pe urmele Gulagului; Dmitri Vitkovski, O viață în Gulag, Loung Ung, Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetițe din Cambodgia.  toate de la Corint.

ciudat sau nu, mi-am amintit pentru a mia oară de felul în care se promovează cartea în țara noastră. de cum este percepută și „împachetată” literatura în țărișoara noastră. de cum scriitori importanți sunt trecuți ostentativ la „memorialiști”. ca și când să ai memorie ar fi rușinos. ori nesănătos pentru individ. și împotriva binelui public. și cum memorialiști de ocazie, neavând treabă cu literatura, sunt „încartiruiți” în batalionul literar. de cum este promovată  uneori „istoria”. ca o damă de companie. de lux.

în orice leapşă pe cărţi voi mai fi atrasă, în lista mea vor figura mereu Paul Goma şi Ion D. Sîrbu. şi lista aceasta nu va avea niciodată doar 10 nume. 

Maestrul și... „spovedania”

(text apărut în revista Teatrului Național din Craiova - „SpectActor”, 2010)

Mistere cu Radu Beligan, după un secol de teatru şi istorie

Radu Beligan, martie 2010, TNCraiova, foto: Flori Bălănescu

„M-am născut odată cu România Mare şi sunt ombilical legat de ea. Nu e o calitate, e un minunat blestem. Am putut rezista unor ispite uluitoare. Nu m-am putut despărţi niciodată de ea. Am trăit aici mult, am traversat patru dictaturi şi pot să vă spun acum, în gura mare, că am fost necredincios regimurilor şi-ntotdeauna credincios României” a spus Radu Beligan în deschiderea conferinţei care a avut loc la Teatrul Naţional din Craiova, duminică, 21 martie 2010.

Impulsul de a participa la conferinţă (în ciuda preocupărilor mele, între care teatrul nu se numără) mi l-au dat tocmai povestea complexă, faima şi detalii mai puţin evidente din biografia celebrului actor, care credeam că se vor mai clarifica în urma acestei întâlniri. Am participat cu o anume aşteptare în privinţa omului, ştiind că dacă am empatizat vreodată cu Radu Beligan, s-a întâmplat să fie cu unele dintre personajele pe care le-a întruchipat. Într-adevăr, după cum a bănuit înaltul oaspete din capitala Băniei, am fost nerăbdători să îi ascultăm „spovedania”. Dar în ciuda unei memorii fabuloase, în final am rămas cu gustul amar al ratării ei...

Nu de puţine ori, umorul elegant, sobru, timbrul inconfundabil al vocii, îndelung exersat şi cultivat o viaţă întreagă pe scenă, au provocat aplauzele asistenţei încântate. Într-o Românie cu o lungă tranziţie spre modernitate, secolul al XX-lea a fost relevant şi revelator în multe sensuri. Radu Beligan s-a născut în debutul epocii interbelice, odată cu România Mare, reuşind să parcurgă ultimul secol al mileniului al doilea, şi să dea pasul în al treilea. Este, dincolo de aparenţe, o performanţă de care nu mulţi copii ai Marii Uniri au avut parte.

Citându-l pe Cezanne, care se întreba cu regret nu cu mult înaintea morţii: „Cred că am făcut mici progrese, dar de ce atât de târziu şi atât de greu...?”, Radu Beligan augmentează râvna perfecţiunii artistice, pe care a transformat-o în profesiune. Şi continuă: „Marea izbândă a vieţii mele este că mi-am păstrat până azi starea de elev...”, ca pe un antidot la moartea prematură a harului. Actorul – care anul acesta va împlini venerabila vârstă de 92 de ani – este convins că „lupta omenirii nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie...”. Expresii bine căutate, dar şi adevărate, nu neapărat dătătoare de seamă pentru un profil moral. Binele şi răul sunt categorii cu care operează mai degrabă luptătorul pe tărâmul rezistenţei civice, complementare binomului inteligenţă/ prostie. Or intelighenţia românească antedecembristă a fost cu precădere „rezistentă prin cultură”. Omeneşte vorbind, ne-am fi bucurat ca afirmaţia din debutul conferinţei („am fost necredincios regimurilor şi-ntotdeauna credincios României”) să fie dincolo de orice umbră de îndoială.

„Spovedania” despre înregimentarea politică (membru PCR, deputat în Marea Adunare Naţională, membru PSD) sau despre funcţia de director al Teatrului Naţional s-a mărginit la afirmaţia potrivit căreia menirea sa a fost să apere teatrul de „vitregia vremurilor” – un eufemism pentru comunism –, şi la amintiri despre regizori, colegi de scenă, turnee în străinătate etc. Nici urmă de căinţă, oricât de simbolică... mai ales că actorul a dorit să imprime întâlnirii de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” aerul unei apropieri şi totodată unei despărţiri marcate de iubire faţă de public. Cuvintele sale, atât de alese, au fost în permanenţă expansive cu privire la joc-actorie-scenă-lumea artistică.

În final, după aplauzele prelungite şi golirea sălii, m-a urmărit multă vreme sentimentul ratării. Ratarea asumării mesajului etic, abia strecurat printre rânduri, dar promis în titlul conferinţei: „Confesiuni despre viaţă şi artă”.

Radu Beligan, martie 2010, TNCraiova, foto: Flori Bălănescu

Istoriile mai serioase şi istorioarele spumoase ori picante, amintirile despre oameni deosebiţi şi celebri (de exemplu, Laurence Olivier) pe care i-a cunoscut, citatele din clasici etc. nu pot acoperi ceea ce a rămas tăcut. Probabil că formaţia de istoric mă îndeamnă să privesc nuanţat relaţia dintre biografie şi profesie, cu convingerea că nicio artă, niciun act cultural nu există în sine fără să fie influenţat de omul care îl produce şi de mediul în care se manifestă, fără să fie pătat ori, dimpotrivă, pus în valoare de regimul politic. Aşa a fost şi o să fie mereu, atâta vreme cât şi arta şi regimurile înseamnă oameni – omul. Adică principii morale. Cuvântul. Bun/ rău – inteligent/ prost – adevărat/ mincinos.

Am fost încântată ascultându-l, trăind în acelaşi timp sentimentul ciudat că văd o piesă de teatru, excelent regizată şi jucată. Nu am putut stăvili gândul că omul Radu Beligan se curăţă, se primeneşte trăind vieţile personajelor sale, preluând câte ceva din biografiile lor, mai mult sau mai puţin fictive.

Tristeţea mea este că maestrul Radu Beligan nu ne-a putut oferi şi o lecţie asupra reţetei de a învinge fără compromisuri patru dictaturi, punându-se în acelaşi timp doar în slujba României. Deşi, mai propriu ar fi fost „în slujba românilor”, eufemismul România permiţând evaziuni nepermise...

Prelegerea despre pătrunderea în profunzimile misterelor creaţiei artistice a fost mai mult decât convingătoare. Din păcate, gestica teatrală este mult prea pronunţată, prin raportare la gestica pur umană.

Am convingerea că lupta cu sine întru atingerea perfecţiunii artistice, intrarea în imponderabilitate – acele momente de graţie în care actorul aflat pe scenă pică în transă –,  poate rupe fluxul vital dintre omul supus actului creaţiei şi realitatea socială, culturală şi, nu în  ultimul rând, istorică, numai pentru a hrăni un orgoliu demiurgic.

„Teatrul e plin de mistere. În cei 70 de ani şi mai mult petrecuţi pe scenă n-am încetat să mă minunez cât de imprevizibilă este situaţia locului actorului în scenă în raport cu publicul, cu partenerii, în raport chiar cu mobilele. O jumătate de pas la dreapta locul e just, o jumătate la stânga locul e fals (...) Mistere! De ce o zecime de secundă de ezitare anulează cea mai explozivă replică de har? De ce tusea unui spectator poate distruge un moment de artă construit cu trudă?...” se întreabă maestrul teatrului românesc, lăsându-ne în continuare contemplativi în faţa misterelor din biografia-i strict telurică şi socială, şi punând în seama Istoriei responsabilitatea istoriei proprii.

 Flori Bălănescu

Paul Goma, „memoria, sufletul omului”...

În contextul ultimei puneri în scenă a „antisemitismului” lui Paul Goma, determinată de un text al lui Petru Negură, în care acesta neagă dreptul scriitorului refugiat politic la Paris de a primi Premiul Național al Rep. Moldova, anunțasem zilele trecute că ofer trei cărți semnate de Paul Goma primilor trei interesați care vor răspunde corect la trei întrebări din biobibliografia scriitorului. Dar numai în cazul în care mă voi fi înșelat.
Iată, nu m-am înșelat. Premiul Național pentru literatură nu a fost acordat lui Goma, nici altcuiva.
Postat pe pagina de facebook intitulată Moldova People, textul lui Petru Negură a atras o replică timidă din partea poetului și prozatorului Dumitru Crudu. Timidă, însă a fost scânteia care a aprins o falsă polemică pro și contra.
Schimbul de replici este atât de inegal (doar vreo două-voci proGoma ceva mai curajoase, la restul se simte tremurul degetelor apăsând tastele), încât am jurat - public, pe pagina mea - că nu voi mai comenta, și nici nu voi mai da like  la vreun text de pe această „foaie”, care apără „cultura și civilizația moldovenească”, pretins europeană (în realitate o fantasmă ideologică), de „lăturile” neeuropenilor...
Un pluton de cetățeni moldoveni, apărători cu orice preț ai corectitudinii politice, susținuți cu inepuizabilă energie din dreapta Prutului, de către „frați” la fel de „europeni” în cuget și-n simțiri, au sărit ca la comandă la grumazul „antisemit” al lui Paul Goma, acest sălbatic „negaționist”, acest odios practicant al „trivializării prin comparație”, acest degrabă vărsător de sânge evreiesc, care a luptat toată viața pentru dreptate, pentru adevăr, pentru toleranță, pentru ca acești curajoși vânători de „antisemiți” de azi să poată deschide gura.
Dacă îi spui cuiva, să zicem unui român, fie el și „moldovean”, care în curând și tocmai în context va pleca în State cu o bursă, că minte din interes, că rupe din întreg, că falsifică prin nelectură și prin omisiune... poți avea surpriza să te trezești cu eticheta de antisemit. Ce este mai ușor decât să arunci anatema, când știi că există centre de monitorizare și combatere a antisemitismului, că ai susţinere logistică, politică şi diplomatică?
În logica acestei tendințe de a monitoriza tot, n-ar fi rău să fie monitorizate şi cozile de topor, sinecuriştii care mint făcând rău altora şi aşa mai departe. Securiştii şi comuniştii care au distrus România şi minţile românilor oricum nu mai pot fi monitorizaţi (lustraţi) şi nici nu insist pe ideea asta, să nu fiu acuzată de „trivializare”...
Ce este grav în problematica de faţă - că termeni precum „negaționist”, „trivializare”, „antisemit” sunt folosiţi (şi) de istorici în discursuri pretins ştiinţifice, dar în scop ideologic-justiţiar. Unii analizează fraze, pretinse „nuanţe” sau intenţii detectabile printre rânduri pentru a depista „negaționismul”, „trivializarea”, „antisemitismul”. Nu contează integralitatea textului incriminat, ce a vrut, totuşi, autorul să sublinieze, nuanţeze, propună spre dezbatere, ci frânturile selectate. Autorul este pus la stâlp, gata condamnat.
De ce? Pentru că Adevărul a fost decretat, dreptul la discernământ şi la opinie sistat.
Din frică, chiar şi aceia care vor să facă precizări în apărarea unui confrate pus la zid sfârşesc prin a  folosi abuziv cuvinte ca „antisemit” sau  - o expresie tot mai frecventă - „derapaje antisemite”. Cu toate acestea, nu scapă de etichetările aplicate la grămadă de către „vânători”. Cum au mirosit că pretinsul preopinent este cât de cât alături de victima antisemitizării, cum au simţit că îl apucă spaima-de-etichetare, cum l-au înhăţat cu logica lor, căreia îi devine captiv în scurtă vreme.
Ca în orice discuţie, se bagă în vorbă multă lume, de toată mâna. Unii comentatori au vagi sentimente sau impresii ce pot fi exploatate de oricare dintre extreme. În schimb, să ai argumente şi să fii coerent este cumplit de greu.
Aflând despre judecarea şi condamnarea sa în contumacie pe facebook, Paul Goma a scris următorul text, pe care-l reproduc, de dragul unui echilibru, fie el cât de precar&virtual, de dragul dreptului la opinie:
(o „ştire” de ultimă oră de pe pagina de facebook ce apără dreptul la „Cultură şi civilizaţie” al statului-împotriva-firii RM: principalii combatanţi împotriva lui Paul Goma au decis să organizeze „un grup de lectura, pe Saptamana Rosie (si alte proze ale lui Goma), sa lecturam cate 20-30 pagini pe saptamana si sa discutam lecturile. Sa adaugam si alte cercetari/texte despre soarta evreilor din Romania, despre regimul Antonescu, despre Uniunea Sovietica si anexarea Basarabiei in 1940, despre Holocaust etc.”)

„Azi, 17 august, 2014

Absența de probe nu este o probă de absență

Nu, nu este, totdeauna.

 Faptul cà în ultimul an si ceva am absentat de pe

“forum” nu înseamnà cà am absentat din viatà, cum s-au

gràbit unii comentatori-explicàtori sà làmureascà

absenta mea.

 Ii asigur pe “sustinàtorii” mei, holocaustologii: nu

am decedat, cum decretase procurorul de veselà amintire

Eduard Ilie. Am avut alte preocupàri decât sà ràspund

làtràtorilor.

 Sànàtatea noastrà - a sotiei si a mea - m-a (pre)ocupat cu totul:

 Sotia mea, Ana a fost diagnosticatà cu o boalà gravà,

de anul trecut urmeazà un tratamentu prin chimioterapie;

 Eu am fost îngenunchiat de vârstà, de trai bun, in

libertate: tot de anul trecut m-au abandonat picioarele,

umblu în cârji. Iar când o pereche totalizeazà patru

decenii de càsnicie, bàrbatul, asa, sontorog, nu poate

absenta de lângà sotie nici màcar o jumàtate de ceas.

 Aceasta fiind explicatia “absentei” mele.

 Dealtfel, holocaustologii, (trans)nistrologii!,

paznicii la poarta Holocaustului evreilor nu s-au sfiit sà

atace un “cadavru” - al meu. Am simtit cu toatà carnea si

gândul minciunile, nelecturile càrtilor mele, toate

acuzatiile nedrepte.

 Este a câta campanie “anti-goma”? Va fi in jur de a

zecea si tot asa; în haità, în cor-sovietic, cu urlete

ritmate, care nu permit replicà, iar dacà se strecoarà o

contestatie a mea (vizînd citate fabricate, reaua-credintà

în interpretare - si mai ales: în necunostintà de cauzà),

n-am fost luat în seamà; holocaustologii nu cunosc

dialogul, fiind ei robi ai monologului acuzator-repetitiv.

 De pildà, Laszlo Alexandru: in numeroasele - recente

interventii - el repetà, ca-papagalele-si-maimutii aceiasi

“arie”, dind-o drept citat din mine, Goma - acesta:

 “Doar stim, avem si hàrtii […]”

 Dacà ar fi citit cartea citatà cu minimà atentie - si nu

orbit de furie sinistrologicà - nu ar fi repetat de trei ori

(m-am oprit la trei) “citatul invinovàtitor”, atribuin-

du-mi-l.

 Ei, din cine ai citat, domnule Laszlo? Nu astept

sà-mi comunici adevàrul - eu il stiu. D-ta nu l-ai luat in

seamà si mi l-ai lipit de ceafà, venit pe la spate.

 De pildà, Victor Eskenasy: acest bolsevic intârziat,

(ex-tras din Bela Kun) isi ingàduie sà “restabileascà el

ordinea“ pe site, ca la cazarma Cekài, a NKVD-ului

AVO-ului, prin comenzi atât de obraznic-autoritare,

încât te întrebi ce “ascendente” va fi avînd el fatà de

ceilalti participanti - dintre care câteva “tovaràse femei”?

 Eu stiu care:

”Elftarsul” Eskenasy este coautor cu Jean Ancel,

istoric mincinos al Holocaustului, al “Bibliografiei

evreilor din România”;

 “Elftarsul” bolsevic Eskenasy este coautor al unui

volum “Istoricul si màrturii ale deportàrilor la Evreii din

România” - am diminuat meritele autorului (Eskenasy),

ca sà pun in evidentà suprameritul prefatistului, rabinul

Moses Rosen.

 Si pentru cà am ajuns la Sanctitatea Sa (ierte-mi-se

“Sanctitatea”):  Victor  Eskenasy  l-a  insotit  pe

Moses  Rosen  la  materializarea-legiferarea

Holocaustului românesc:

 - La 1 iulie 1991, la Iasi, rabinul a aruncat anatema:

”Românii sunt vinovati de lichidarea a

 400 000 de evrei”,

-La 2 iulie (ce coincidentà!), New York Times a

publicat discursul rabinului ceausisto-securist, cel

cu 400 000 victime ale românilor;

-  La 3 iulie, tot în New York Times impostorul Elie

Wiesel i-a amenintat pe “antisemitii români” cu

izolarea internationalà;

- La 11 iulie 1991 Senatul american a acuzat intreg

poporul român: “antisemit, sovin, fascist”, “vinovat

de reabilitarea criminalilor de ràzboi”

 Ce a càutat Eskenasy in toate aceste momente? A

càrat servieta rabinului? Dar Moses Rosen nu avea

nevoie de continutul servietei, càpàtase pe cale bucalà,

de la servietarul-consilier, informatia:

“Românii sunt vinovati de lichidarea a

400 000 de evrei”

Iar cifra a fost inscrisà în piatrà, la Coral.

Sinistrologul Laszlo Alexandru mà mai acuzà cà am

citat cu incredere “Testamentul lui Fielderman”. De ce,

pentru cà, în 1948 triumviratul Pauker-Ràutu-Kisinevschi il declarase 

“fituicà fascistà, antisemità”?

 Ne intoarcem în urmà cu peste o jumàtate de secol?

 Sà se intoarcà Laszlo si Eskenasy - in ciuda faptului

cà sufleurul-bolsevic declara:

 “Ca unul dintre moderatori (cine il numise? )(…)

pentru cei care trag Moldova în jos, spre trecut, negînd

valorile culturale europene (sic-sic) (…) Frustratii sà

nu transforme un bun comun, o paginà dedicatà

civilizatiei si culturii moldovenesti într-o

càldare de làturi”

Elftarsul Eskenasy nu era la zi cu bibliografia

kamunistà, putinianà: Tarul kaghebist, într-o convorbire

cu un fel de plutonier ràmas la sânul maicii Rossia, zicea:

“Noi nu privim în urmà, nu ne intereseazà

trecutul, noi privim numai inainte, tot inainte, in

viitor”

 V. Drutà îmi explicà de ce eu nu sunt moldovean -

el: da - “fiindcà eu sunt un basarabean dintr-o Basarabie

care nu mai existà. Lumea de la noi e mai tolerantà

dupà tot ce s-a intâmplat ”(subl. mea, P.G.).

 Dar  ce  s-a  întâmplat  tovaràse  Drutà, dupà?  De  ce

nu-i spui pe nume ocupatiei rusesti? Ti-e rusine? Sau

ti-e  fricà?  De  cine:  de  rusi?  Sau  de  propriii  frati,  veri,

cumnati, sotie, copii, pàrinti? Ai  devenit  mai  “tolerant”,

cu  càlàii  nostri?  Ai  devenit  mai  crestin  iertàtor  cu

bolsevicii  feroci?  “Dupà  tot  ce  s-a  intâmplat”  (ocupatia

ruseascà):  arestàri,  deportàri,  executii  sumare,  foamete

decretatà  de  la  Kremlin,  d-ta  si  ai  d-tale ati  devenit,  ca

prin  minune,  “toleranti”,  gata  sà  và  propuneti,  dupà

amândoi obrajii - întru pàlmuire, scuipare - si picioare-n

cur  de  la  Ocupant  -  crezi  cà  memoria,  sufletul

omului mai poate fi “tolerant” cu Intoleranta, cu

Brutalitatea, cu Sàlbàticia?

 Pe mine, asa, “absent” cum par, mà intereseazà si viitorul,

dar si trecutul.

 Drept care, mà întreb:

 De ce vor fi atât de “sensibili” elftarsii Laszlo si

Eskenazy la problemele “Maldovei? Sà fie nostalghia

popasului de acum un mileniu pe “aceste meleaguri”?

Paul Goma”

Poţi să nu fii de acord cu stilul, să nu-ţi placă pamfletul, polemica etc., să nu-ţi placă... omul Goma, dar să vedem o idee întreagă, nefalsificată prin citarea abruptă, din Săptămâna Roşie, atât de des invocată în ultimele zile:

 

Săptămâna Roșie, 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii, Ed. Vicovia, Bacău, 2010, pp. 49-50

Liliana Corobca - instituția cenzurii comuniste

NR. 18, iunie / 2014         ,,Cea mai mare mirare este să fii la cheremul orbilor provizorii.''

 text apărut în revista „Confesiuni”, nr. 18, iunie 2014

De la cenzură la autocenzură, 1949-1977

Marea diversiune

Liliana Corobca, Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. 1, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 398 p.

După cum aflăm din prezentarea de pe coperta a patra, scriitoarea și cercetătoarea Liliana Corobca s-a născut în satul Săseni din raionul Călărași, Basarabia. Stabilită la București de mai mulți ani, Liliana este cunoscută mai ales prin romanul Kinderland, care este, după expresia unui alt scriitor român din Basarabia, Emilian Galaicu-Păun: „O carte ce poate ţine locul unei ţări – nu, nu Patria mamă, ci Kinderland”. O poveste pe cât de sensibilă din punct de vedere al implicațiilor sociale ‒ aceea a copiilor mai mult sau mai puțin abandonați de către părinții plecați la muncă în toate zările, pe atât de reușită din punct de vedere literar. Dacă scriitoarea Liliana Corobca ne-a convins de calitatea est-etică a literaturii sale prin decupajul basarabean al dramei lăsării copiilor în voia soartei, în contextul unei globalizări tot mai vorace, cercetătoarea ne face o surpriză de zile mari, cu două titluri concomitente dedicate cenzurii: Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Cartea Românească, 2014) și Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. 1, tocmai anunțată, la care ne vom referi în continuare. Cele 106 documente selectate din fondul Comitetul pentru Presă și Tipărituri al Arhivelor Naționale Istorice Centrale au fost structurate în două capitole menite să departajeze structura și atribuțiile instituției de activitatea propriu-zisă a departamentelor cenzurii. Reperele cronologice marchează înființarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor (1949) și desființarea acesteia (1977).

Volumul conține un studiu introductiv amplu, ale cărui principale trăsături sunt de ordin informativ și formativ: 1. contextualizarea politico-instituțională și cultural-mentală a problematicii românești a cenzurii, modelul sovietic („Instituția cenzurii în România... a avut o structură foarte asemănătoare cu Glavlitul sovietic. Chiar și etapele de până la înființarea DGPT sunt aproape identice cu cele din URSS...”), asemănările și originalitățile cu/ din lumea comunistă a epocii; 2. trecerea de la cenzură (instituționalizată) la autocenzură.

De la primul până la ultimul document volumul se citește obligatoriu cu creionul în mână și cu teancul de fișe alături. Trebuie spus că nu este o carte pentru publicul larg, ci apăsat pentru istorici și pentru toți specialiștii din domeniile auxiliare ori conexe. Este, desigur, un instrument de lucru obligatoriu pentru analiștii și istoricii literari și un potrivit îndemn la introspecție pentru lumea intelectuală, în general. Pe de altă parte, citind-o, nu ne putem reprima o interogație ce-i privește pe toți aceia care simt nevoia să opineze, în diverse împrejurări, despre cenzură și reflexele ei asupra societății românești, de ieri și, ca urmare a autocenzurii, de azi. Sau ca urmare a cenzurii, autocenzurii, paraliteraturii, cum bine scria Paul Goma în 1972, aflându-se în România și publicând în Germania. (Problema principală a unui scriitor român. Cenzură, autocenzură, para-literatură. Drumul scurt de la adevăr la minciună, „Die Zeit”, Hamburg, 29 sept. 1972)

Structura, evoluția și activitatea instituției cenzurii reies dintr-o sumedenie de documente ce se referă la distribuția departamentală, nomenclatoare de funcții, statistici numerice (origine socială, vârstă, pregătire profesională, sex, încadrare în partid, origine „națională”), scheme de organizare pe regiuni/ raioane, salarizări etc. Dintr-un regulament „de stabilirea atribuțiilor angajaților de specialitate din D.G.P.T.” (1966) aflăm care erau „atribuțiile general valabile ale lectorilor, instructorilor, șefilor de serviciu, directorilor și adjuncților acestora, bazate pe principiul muncii colective și al răspunderii personale”. Cele câteva pagini ne edifică asupra rațiunii ideologice a cenzurii: România era o cetate asediată de dușmanul intern și extern. De aceea, trebuia apărată cu orice preț. În care intră inclusiv (sau mai ales!) bătălia pentru apărarea „secretului de stat”. Un amplu document din 6 iunie 1966 (6.6.1966!), purtând el însuși ștampila „STRICT SECRET”, se intitulează: Unele aspecte privind aplicarea indicațiilor referitoare la aplicarea secretului de stat, reglementat prin HCM nr. 310/1964. Astfel, în funcție de importanța stabilită la vârful puterii, documentele erau inscripționate „Strict secret de importanță deosebită”, „Strict secret” sau „Secret”. Este imposibil de stabilit ce putea să fie secret ‒ în oricare dintre gradații ‒ în activitatea editorială sau în producția cinematografică, de exemplu, destinate, prin natura lor, publicului larg, deci cunoașterii fără restricții. Singura rațiune fiind, și de această dată, nevoia de centralizare, de control total, de monopolizare a informațiilor și de instituționalizare a Adevărului. Devin, astfel, secrete metodele prin care regimul încălca drepturile și libertățile românilor. Acestea erau marile secrete care nu trebuiau să cadă în mâna dușmanilor. Este lesne de înțeles de ce scriitori care au ales să nu se supună cenzurii și, mai cu seamă, să nu cadă în plasa autocenzurii, au publicat în Occident cărți neaprobate de Cenzură, deși ei se aflau în țară, ajungând obiective favorite ale planurilor de măsuri pentru compromitere și anihilare ale Securității, și au devenit în logica discursului ideologic trădători. Autocenzura a avut urmări mai grave decât cenzura, transformându-i pe români în complici la propria lor îngrădire, la diversiunile și manipulările ideologice. Nu întâmplător, printr-o HCM din martie 1965, DGPT trece sub „îndrumarea” directă a MAI, la acea dată condus de Alexandru Drăghici. Cum MAI, cu toate departa- mentele din structură, a exercitat cea mai mare presiune represivă, putem opina, fără rezerve, că Cenzura este/a fost o instituție strategică a statului comunist. Din 1975 capătă o denumire ușor diferită: Comitetul pentru Presă și Tipărituri (CPT), trecând și în subordinea CC al PCR, ceea ce îi subliniază, dacă mai era nevoie, caracterul profund represiv-ideologic. Iosif Ardeleanu (regele cenzurii aproape un sfert de veac) îi raporta direct lui Leonte Răutu (vicepreședinte al Consiliului de Miniștri între 1969-1972), care, potrivit lui Vladimir Tismăneanu, citat de autoarea cărții de față, „controlează aproape în mod direct cenzura”. Potrivit fișei redactate de cercetătorii IICCMER, Iosif Ardeleanu (Döme Adler), „Ilegalist transilvănean (...), a fost şeful cenzurii (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, 1951-1973). A devenit proverbial pentru obtuzitatea, intoleranţa şi dogmatismul său. Alături de Valter Roman, Nicolae Goldberger, Aurel Mălnăşan şi Wilhelm Einhorn, a fost direct implicat în acţiunea de investigare şi supraveghere a guvernului legal al Ungariei condus de Imre Nagy în timpul «azilului politic» de la Snagov (1956-1958)”.

Desființarea instituției în 1977 este una dintre cele mai abile decizii luate de regimul Ceaușescu. Responsabilizarea redactorilor, șefilor de departamente etc. este o ofertă de „doi în unu” ‒ putere discreționară și privilegii, cu suplimentul iluziei că participau la crearea marii culturi naționale. Liliana Corobca face o sinteză a problematicii cenzurii în câteva rânduri, atrăgându-ne atenția tocmai asupra acestei mari minciuni de partid-și-de-stat care a fost „desființarea cenzurii”, supapa oferită intelectualilor, în special scriitorilor, să „reziste prin cultură”: „Distrugerea susținută a culturii, a patrimoniului național, reprimarea autorilor din primii ani de instaurare a cenzurii comuniste au contribuit la «modificarea genetică» a noilor generații, cu repercusiuni profunde pentru societățile post-totalitare”. Imaginea instituționalizată a cenzurii va fi întregită cu documentele din volumul al II-lea, aflat în curs de apariție, autoarea devoalându-ne conținutul lui: I. Relația DGPT (CPT) cu alte instituții; II. Direcția Instructaj-Control. Relația Centru-Provincie; III. Cenzorul, personajul principal; cu o postfață dedicată secretului de stat în corelație cu instituția cenzurii.

„Controlul preventiv” a încetat în baza unei decizii luate de Plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977, însă CPT a continuat să asigure „lectura postapariție a presei cotidiene și periodice apărute în Capitală și în județe, a lucrărilor editoriale tipărite cu viza «bun de tipar» acordată de conducerile editurilor; a continuat să controleze materialele intrate în țară din străinătate, precum și cele destinate exportului”. Până la 29 iunie 1977, CPT a funcționat cu 286 de „cadre de lectură” și personal economico-administrativ, dată după care tovarășii au fost redistribuiți în „câmpul muncii”.

Primul volum de documente despre instituția cenzurii din România este o provocare binevenită pentru cercetători. O lectură avizată presupune coroborări și asociații pe multiple planuri cu alte documente, descoperite de fiecare dintre noi, în fondurile arhivistice, determinându-ne să propunem analize integratoare, fie și pe secvențe restrânse cronologic sau foarte specializate ale istoriei recente. Însă, tocmai această apropiere în virtutea trecutului recent, într-o anumită măsură trăit de noi înșine, generează deseori un sentiment acut al deriziunii, pe fondul unor false (ori absente) dezbateri publice. Suntem prea aproape, în timp istoric, de obiectul studiului, ceea ce nu ne face mai puțin responsabili.

În forma ei instituționalizată, cenzura a fost una profund represivă. În forma dezinstituționalizată, de după 1977 (anul Mișcării pentru drepturile omului ‒ Mișcarea Goma, care a perturbat eșalonul superior al Puterii, turând la maxim dispozitivul Securității, anul Grevei minerilor din Valea Jiului ‒ care a adăugat un impas major pe creștetul Puterii, după ce în martie același an țară-popor-putere și solul de sub tălpile lor fuseseră zguduite din țâțâni de cutremurul de pământ, anul Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad ‒ Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa ‒ deci, să nu uităm contextul!), cenzura-de-după-cenzură devine autocenzură, dobândind o dimensiune totală.

Cezúra cenzură/ autocenzură este chiar o pauză de respirație, un fir cvasitransparent și subțire ce nu reușește să delimiteze amploarea ideologică a controlului centralizat de amploarea efectelor la nivel mental și al relațiilor umane, credem, incalculabile. Oamenii nu au ajuns doar la un limbaj dublu (dublugândire, autocenzură, de remarcat fotografia de pe copertă, intitulată „Spirala duplicității”, autor: Michael Astner), ci la ‒ cu un termen à la Goma ‒ întrecenzurare. „Noua cenzură e mai greu de suportat decât cea din era stalinistă!”, spune scriitorul în 1972. Soljenițîn avea toată legitimi- tatea să scrie: „Organele nu au mâncat niciodată pâinea degeaba!”, fie și detașate în alte zone ale muncii de pe ogorul propagandei și agitației, după desființarea Cenzurii.

În ciuda faptului că fiecare și-a creat un alibi pentru a trece prin istorie, cenzura/ autocenzura, controlul minților exercitat de partidul unic asupra societății, a fost una dintre activitățile represive ce au mizat pe mascarea, pe cosmetizarea terorii instituite după norme ideologice, printr-o reeducare nonviolentă de ultimă generație. Epoca proceselor staliniste, a detenției și a chinului grotesc, atingând cote neverosimile în multiplicatul experiment de tip Pitești, fusese depășită. Laboratoarele ideologice au făcut un pas, pe cât de înșelător la prima vedere, pe atât de durabil pe termen lung: cenzură-autocenzură-ideologizarea minții și nivelarea conștiințelor la scară națională (o reeducare „unsă cu toate unsorile”). Din această perspectivă, cărțile despre cenzură ale Lilianei Corobca sunt mai mult decât necesare pentru oricine își fixează ca obiect de studiu comunismul românesc. Sunt obligatorii. Avem la îndemână memorialistică, literatură („rezistentă” sau nu), eseistică, trebuie să insistăm cât mai mult asupra documentelor „fondatoare” și, mai ales, „strict secrete” ale regimului.

De aceea, fraza finală a utilului studiu introductiv semnat de Liliana Corobca este, în egală măsură, o concluzie tristă, un avertisment și un îndemn la seriozitate:

„În încheiere, vom afirma doar că, după desființarea regimurilor comuniste, a început o nouă etapă în istoria cenzurii care, pe de o parte, a moștenit tradiții și atribuții ale fostului regim, iar, pe de altă parte, a adoptat noi structuri cenzoriale specifice regimurilor democratice”.